Plasarea sociologiei științei în planul controverselor nu era suficient, după cum

nu era nici o cercetare a științei doar prin studiul disputelor și consensurilor

dintre oamenii de știință și grupările din care aceșia fac parte.

În construcția antropologiei latouriene, pregătirea dublă a avut un rol important.

Familiar atât cu literatura, cu exegeza biblică, și cu laboratorul, Latour a înțeles
cum ficțiunea, credința și practica experimentală pot fi vecini, fără să se excludă.
În fiecare dintre cele trei cazuri, există actori, material(e) și metodă, și în fiecare
există o raționalitate și un adevăr.
Rațiunea ≠ raționalitatea.

Primul stadiu al proiectului de antropologie a științei vine din nevoia de a

RELUA sociologia științei în alt mod. A relua înseamnă, în cazul științei, de a
trece prin toate etapele prin care trece un rezultat științific, o descoperire
(validată) și de a vedea care sunt toate părțile impliate.
Laboratorul, ca un manuscris. Formația lui de filolog a contat atunci când a fost
vorba de a observa practica științifică.
Ce face un filolog? Recitește un text vechi și încearcă să-l reintegreze în
contextul de apariție, din punct de vedere al datelor pe care le conține (limbă,
tropi, referințe, sistem de valori). Filologul este de asemenea dator să explice
ceea ce găsește ciudat, unic, bizar în manuscris.
Importanța repetiției – ca re-instanțiere a limbajului în situații diferite. Aici s-a
născut proiectul de a re-lua modernitatea din perspectivă antropologică.
În anii 70, face teren la La San Diego, la Salk Institute. Petrece doi ani la
invitația endocrinologului Roger Guillemin, pentru a studia competențele
oamenilor de știință într-un laborator de biochimie. Aici, Steven Woolgar
(sociolog britanic - 1950) îl învață etnometodologia, după care publică împreună
prima carte importantă din bibliografia latouriană
Etnometodologie. Harold Garfinkel (1917-2011). Etnometodologia studiază
societatea ca proces de construcție, permanent, al unei ordini sociale aflată în
mișcare. În 1945, a încercat să vadă cum funcționează o persoană ca membru al
unui juriu de jurați, la un proces.
Presupoziție:
Felul de a vorbi despre ceva participă la crearea acelui „ceva”. Limbajul
locutorului implicat într-o acțiune, Descrierea pe care o face propriilor activități
face parte – ca semn – dintre aceste activități.
= discursul subiecților face parte din propriul proiect care trebuie analizat. El nu
este metalingvistic, ci se cere decodat.
Latour și Woolgar încep să facă o cercetare antropologică în institut, adică se
mută practic în institut și încep să-i urmărească pe angajați și să le urmărească
gesturile (așa cum te-ai uita la pești în acvariu).
Observă că cea mai frecventă activitate era scrisul – notatul. Cercetătorii notau
și transcriau. Aceste ”traduceri” sunt efectuate cu ajutorul instrumentelor de
măsură, care funcționează ca un fel de vehicule (reduc și numesc fenomenele
studiate). Încep să se intereseze de felul în care aceste inscripții, hârtii, se
alcătuiesc, pentru a evalua înspre momentul redactării articolului final.
Încercând să descrie aceste hârtii, B & W își dau seama că, prin ceea ce fac,
speculează, că e ca și cum ar ficționaliza pornind de la niște date/fapte pe care
nu le interpretează conform unei metode dinainte stabilite.
Fiind vorba despre descoperirea unei peptide – o entitate bio-chimică – B & W
observă rolul aparaturii folosite: cu cât e mai scumpă, cu atât numărul
competitorilor scade. De asemenea, ajung să definească ”realitatea” ca un set de
enunțuri a căror modificare ar costa, în momentul în care ajung să fie formulate,
prea mult.
Apoi, încearcă să stabilească momentul în care inscripțiile a căror circulație o
observă devin fapte = momentul în care un enunț poate funcționa în afara
contextului în care apare, adică se poate ”elibera” de demonstrația și ipotezele
făcute și poate circula liber, ca și cum ar deveni o entitate de-sine-stătătoare.
Odată ce ajunge aici, omul de știință dovedește un fel de disonanță cognitivă –
devine un fel de istoric al propriei glorii și felul în care dă seama de drumul
parcurs ascunde tot felul de evenimente – ca de pildă surse de inspirație care nu
fac parte din procesul propriu-zis de laborator. Pe de altă parte, ideea că
descoperirile lor funcționează în afara laboratorului e falsă. Practic, ei tind să-și
aroge un adevăr care, în fond, e mult mai relativ la circumstanțe decât vor ei să
ne facă să credem.
Ultima parte a anchetei este una propriu-zis sociologică: este cercetată
credibilitatea cercetătorului și relația dintre aceasta și descoperirile lui.
Probabil că una dintre mizele cărții se poate deduce din modificarea subtitlului,
de la prima la următoarea ediție (violet – 1986; alb - 1979)

Concluzii:
- Inscripțiile / notele cercetătorilor devin obiect de studiu; în momentul în
care ele urcă la rangul de fapte – validate fiind – devin niște ”entități” care
unesc dimensiunea ”sociologică” și pe cea științifică, ”naturală” a științei.
- Discursul omului de știință despre ceea ce face nu poate fi creditat, trebuie
ca antropologul să confrunte puncte de vedere și să confrunte diverse
contexte. Laboratorul, dar nu numai

- Pentru a înțelege mai bine dinamica/realitatea ”științei”, e nevoie de o

doză de speculație, adică exact de acele hypotheses fingo. Astfel,
antropologia științei devine o disciplină creativă, inventivă.