MAITREYI

de MIRCEA ELIADE

1. ROMANUL SUBIECTIV / DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ        

             Romanul este opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri şi la
care participă un număr mare de personaje.        

       

Trăsăturile romanului subiectiv:         

o îşi propune să prezinte lumea prin intermediul conştiinţei, realizând o imagine parţială a acesteia ;
o universul fictiv se concentrează asupra evenimentelor din planul conştiinţei ;
o conflictul principal este interior, trăirile, interpretările evenimentelor sunt mai importante decât întâmplărle
concrete ;           
o construcţia subiectului nu mai respectă ordinea cronologică, producându-se dilatări sau comprimări ale
timpului, trecându-se dintr-un plan în altul ;           
o pentru sublinierea autenticităţii se inserează în text scrisori, articole de ziar, pagini de jurnal, relatări ;           
o acţiunea nu se mai desfăşoară după o cauzalitate prestabilită, evoluţia evenimentelor neputând fi anticipată ;
o personajul este o individualitate complexă a cărei evoluţie nu poate fi prevăzută pentru că el are îndoilei, ezită,
analizează ;           
o naraţiunea se face la persoana I, discursul fiind structurat în funcţie de subiectivitateanaratorului personaj ;  
o timpul este prezent şi subiectiv .
o        

    

2.         MAITREYI        
             Scrierile literare ale lui Mircea Eliade se clsifică în funcţie de două tendinţe ireconciliabile: pe de o
parte „experienţa”, autenticitatea, trăirea nemijlocită, intensă a realităţii, mai ales sub aspect ritual şi erotic, pe de altă
parte fantasticul, reflectând „experienţa sacrului”. Romanul Maitreyi (1933) face parte din prima tendinţă, fiind
un roman modern subiectiv, de analiză psihologică, un roman al autenticităţii şi al experienţei, dar şi un roman
exotic.         
         
                         Este un roman al experienţei şi al „autenticităţii” pentru că valorifică  trăirea cât mai intensă, în plan
interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii. Proza experienţei se bazează pe crearea impresiei de
autenticitate, prin utilizarea unor elemente care ţin de realitate: jurnalul din India al scriitorului, elemente autobiografice,
scrisori etc. Formula care sintetizează problematica romanului este cea a autenticităţii, prin confesiunea personajului-
narator, relatarea la persoana I, introspecţia, autoanliza lucidă.         
         
             Acţiunea este plasată în India, locul în care autorul a şi-a făcut studiile de orientalistică, şi are ca punct de
plecare o experienţă reală, autobiografică, după cum mărturiseşte Eliade în Memorii: „În faţa hârtiei albe, scriind
despre oameni şi întâmplări care au avut loc în viaţa mea, mi-era peste putinţă să inventez. Am schimbat, evident,
numele personajelor, în afară de a lui Maitreyi şi al surorii ei Chabu, dar am lăsat întocmai datele, adresele şi
numerele de telefom. Schimbasem, de asemenea, meseria lui Dasgupta şi a povestitorului şi am modificat radical
finalul, ca şi cum aş fi vrut să mă despart definitiv de Maitreyi”. Aceste însemnări pun în valoare preocuparea pentru
document, pentru faptul autentic, scriitorul propunându-şi să fie cât mai aproape de realitatea trăită. Eliade inserează
pagini de jurnal, în care sunt consemnate cele mai importante sentimente şi trăiri ale personajului principal. Deşi este un
roman cu surse autobiografice, „experienţialismul”, trăirismul nu provine din legăturile cu viaţa reală a autorului, ci din
faptul că romanul creează impresia de viaţă autentică, iar eroii lui îşi trăiesc iubirea cu intensitate, ca experienţă
definitorie a existenţei. 
         
             Tema romanului este iubirea incompatibilă. Această temă este redată cu ajutorul conflictelor. Conflictul dintre
europeanul Allan şi bengalezul Narendra Sen redă opoziţia dintre libertatea dragostei şi constrângerile tradiţionale, iar la
nivel general, incompatibilitatea sau lipsa de comunicare dintre civilizaţii şi mentalităţi: cea europeană şi cea asiatică.
De asemenea, există şi un conflict interior. Fire autoreflexivă, Allan trăieşe conflictul dintre trăirea intensă a iubirii, ca
experienţă definitorie, şi luciditatea autoanalizei. Iubind-o pe Maitreyi, Allan descoperă atât lumea tainică a Indiei, cât şi
iubirea adevărată.
         
              Titlul cărţii coincide cu numele personajului principal feminin, Maitreyi, considerată de critică drept cel mai
exotic personaj feminin din literatura română.
         
              Romanul este structurat în cincisprezece capitole, iar întâmplările sunt relatate la persoana I. De asemenea,
există trei niveluri ale scriiturii: jurnalul intim al lui Allan care înregistrează evenimentele în momentul realizării lor,
însemnările ulterioare ale personajului care completează sau contrazic primele impresii şi confesiunea naratorului care
scrie după ce povestea de iubire s-a încheiat. Această tehnică a combinării sporeşte iluzia autenticităţii, a faptului trăit.
Noutatea construcţiei discursului narativ constă în dubla perspectivă temporală pe care naratorul-personaj o are asupra
evenimentelor: contemporană şi ulterioară. Personajul-narator nu evocă pur şi simplu evenimentele, rememorându-le,
ci reconstituie evenimentele trecute prin raportare la timpul prezent, dar şi la felul în care percepuse respectivele
evenimente în momentul în care le trăise, consultând în acest scop jurnalul acelei perioade. Pe măsură ce scrie romanul,
viziunea lui Allan asupra întâmplărilor trecute se modifică. Neconcordanţa dintre istoria propriu-zisă, relatată în jurnal,
şi rememorarea acesteia, în romanul pe care Allan îl scrie, relativizează evenimentele şi le conferă caracter subiectiv.
         
              Incipitul abrupt al romanului surprinde prin tonalitatea confesiuni şi atitudinea personajului-narator, prin
sinceritatea povestirii, luciditatea analizei, autenticitatea faptului „trăit”, dar şi prin misterul femeii iubite: „Am şovăit
atât în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. În însemnările
mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai târziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să
mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întâmplat în 1929, iar eu
întâlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni înainte. Şi dacă sufăr oarecum începând acestă povestire, e tocmai că nu
ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi tulburarea celor dintâi
întâlniri.”
         
              Subiectul romanului se organizează în jurul cuplului Allan – Maitreyi. Europeanul Allan vine în India pentru a
descoperi cât mai multe taine din această ţară plină de mit şi inefabil. La început nu descoperă cu adevărat lumea
indiană, fiind înconjurat mai ales de prieteni europeni. Allan munceşte la Tambuk şi apoi la Assam, în junglă, unde se
îmbolnăveşte de malarie. Această boală constituie intriga, fiind momentul care îi schimbă radical existenţa deoarece
inginerul Narenda Sen, superiorul lui, îi propune să locuiască în casa lui, pentru a evita revenirea bolii. Pe lângă ajutorul
pe care i l-ar da tânărului englez faptul de a locui într-o familie, Narendra Sen intenţionează să-l adopte ca fiu pe Allan,
iar apoi să se mute cu toată familia în Anglia, pentru că în India începea revoluţia. Allan va afla mult mai târziu
intenţiile inginerului, după ce crezuse la început că Sen vroia să-l însoare cu fiica lui. Mutarea în casa inginerului
declanşează în existenţa lui Allan un adevărat proces iniţiatic. Eroul devine astfel un fin observator al lumii indiene şi
hotăreşte să-şi noteze observaţiile într-un jurnal. Familia lui Sen este una tipic indiană, unde tradiţia este legea supremă,
după care se organizează şi se structurează totul. Allan observă că în familie bărbatul este un stăpân extrem de autoritar.
Cele două fiice, Maitreyi şi Chabu, precum şi soţia lui, Srimate Devi Indira, îl respectă şi îl ascultă cu o supunere oarbă.
O apariţie stranie este Chabu, sora mai mică a Miatreyiei, care are un ten mai închis la culoare, motiv pentru care
familia trebuie să-i pregătească o zestre mai mare pentru ca acesta să poată fi integrată social.
         
              Atenţia lui Allan este captată de Maitreyi, frumoasă indiană de 16 ani, prin care el descoperă atât lumea tainică
a Indiei, cât şi iubirea adevărată. Când o vede pentru întâia oară, Allan nu este impresionat, ba dimpotrivă, adolescenta i
se pare chiar „urâtă – cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de
fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.” La început, fata îi apare asemenea unei făpturi
nefireşti: „O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în
mişcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid, preliminar de panică, şi mai ales în glasul ei atât de schimbat în
fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci, anumite secrete.” După ce o priveşte ca pe o „curiozitate”,
Allan o observă pe Maitreyi într-o altă postură, aceea a unei persoane distante, protocolare, chiar dispreţuitoare. Iniţial,
întâlnirea dintre cei doi nu anunţă nimic deosebit, iar lui Allan i se pare că părinţii fetei încurajează prietenia lor în
vederea unei eventuale căsătorii. Treptat, se poate observa că Maitreyi devine pentru erou un univers, căci el vrea să
descopere tot „ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei.” Atracţia spre Maitreyi are o serie de consecinţe: Allan începe să
înveţe bengaleza şi se desparte de grupul de prieteni europeni. Cu floarea roşie pe care i-o oferă tânărului, Maitreyi
declanşează involuntar jocul seducţiei. Din acest moment, se urmăreşte traiectoria capricioasă a evoluţiei sentimentului
erotic, de la manifestarea echivocă de la început şi până la dezlănţuirea pătimaşă de care sunt prinşi cei doi îndrăgostiţi.
         
              Stările interioare ale eroului încep să fie contradictorii, dovadă notaţiile din jurnal: „Maitreyi s-a schimbat faţă
de mine, a început să-mi fie dragă (notă: nu e adevărat), şi sufăr un pic de gelozie, de singurătate.” O nouă treaptă a
evoluţiei acestei iubiri este marcată de lungile discuţii ale celor doi tineri, după cum notează Allan în jurnal: „Patima
creşte, delicios şi firesc amestec de idilă, sexualitate, prietenie, devoţie.” Seducţia continuă cu jocul cărţilor, în
bibliotecă, jocul privirilor, al mâinilor, al atingerilor şi al picioarelor. Treptat, Allan începe să conştientizeze că
sentimentele lui se modifică şi că începe să trăiască o iubire fără precedent. Gesturi tandre, izbucniri neaşteptate,
luciditate şi tulburare, indiscreţii abil camuflate alternează în comportamentul celor doi. Punctul maxim este atins în
momentul în care Allan îşi declară iubirea. Maitreyi reacţionează cu candoare: îşi acoperă ochii şi îi răspunde că ea nu îl
poate iubi decât ca pe un „scump prieten”. Allan, derutat de atitudinea îngăduitoare a familiei Sen, este gata să ceară în
căsătorie pe Maitreyi, dar ea îi atrage atenţia că un asemenea mariaj nu poate fi acceptat de părinţi. Fata, deşi are
premoniţia finalului nefericit al iubirii lor, se avântă în acest vârtej pasional, asumându-şi toate riscurile.
         
              Diferenţa dintre cele două mentalităţi, orientală şi occidentală, este pusă în evidenţă şi de concepţia celor doi
tineri despre iubire. Maitreyi este un personaj emblematic, ea reprezintă eternul feminin, devenind simbolul dăruirii
totale în iubire. Tânăra de numai 16 ani dovedeşte largi disponibilităţi afective. Sufletul ei pur a fost permanent însetat
de iubire. Prima sa pasiune a fost un copac numit „şapte frunze”, asupra căruia şi-a revărsat toată afecţiunea. Apoi, a
iubit ani în şir un tânăr care i-a dăruit o coroană de flori într-un templu, pentru ca în final să se lege cu jurământ de
Tagore, modelul ei spiritual şi  „guru-ul” ei, pentru care îşi dorea să fie bătrână, pentru a fi mai aproape de el. În
schimb, iubirile lui Allan fuseseră doar trupeşti, fără spiritualitate. Apropierea ei de Allan este firească, iar dragostea
este plină de devotament şi naturaleţe. 
         
             Deşi iniţial îşi neagă sentimentele, autoanalizându-se cu luciditate, Allan se lasă prins în mrejele jocului,
traversând toate etapele iubiri: începutul („eu n-o iubesc”, „mă turbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit de ea”),
instalarea („mă amuz doar”), creşterea („nicio femeie nu m-a tulburat atât”), apogeul („suferinţa mea”, „vrăjit şi
îndrăgostit”). Allan doreşte chiar să renunţe la religia lui, crezând că aşa se va putea căsători cu Maitreyi. Înainte de a se
dărui lui Allan pentru a evita păcatul iubirii, Maitreyi oficiază o logodnă mistică şi îi dăruieşte un inel „lucrat după
ceremonialul căsătoriei indiene -  din fier şi aur – cu doi şerpi încolăciţi, unul întunecat şi altul galben, cel dintâi
reprezentând virilitatea, celălalt feminitatea.”. Tinerii se logodesc în taină, într-un parc, la Lacuri, având ca martori
elementele naturii. Maitreyi rosteşte un jurământ, care constituie un element de lirism al romanului, cerul şi pământul
sunt invocate într-un legământ de dragoste ca într-un ritual magic: „- Mă leg pe tine, pământule, că voi fi a lui Allan şi
a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îşi
sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea şi tot
răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi,
maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna,
bucurie lui necunoscută să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din
tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu
oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care Cerul l-a născut departe,
şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.”
         
              Iubirea tainică a celor doi este deconspirată inconştient de Chabu, sora mai mică a Maitreyiei. Allan este
alungat din casă şi i se interzice orice legătură cu familia şi Maitreyi. Abia acum află că o căsătorie cu Maitreyi era
imposibilă, deoarece ea aparţinea celei mai nobile caste indiene, a brahmanilor, iar căsătoria cu cineva din afara castei
sale ar fi adus dizgraţia întregii familii. Ruptura aduce supliciul, boala, martirajul în casa inginerului Sen: tatăl orbeşte,
Chabu moare în urma unor crize de nebunie. Brutalizată de tată, Maitreyi ia asupra ei toată vina. Mai poate primi o
vreme veşti de la iubita sa de la Khokha, rudă săracă şi om în casă ak familiei Sen. Înfrânt, fără vreo speranţă de a-şi
mai vedea iubita, alungat de Sen şi ironizat de cunoştinţele sale, Allan părăseşte Calcutta. Eroul rătăceşte în Delhi,
Simla, trece prin Naini-Tal şi se îndreaptă spre Himalaya, unde va trăi în singurătate. Calmarea suferinţei erotice, prin
retragerea în pustnicie, conferă experienţei trecute o aură de mister. Încearcă să aibă relaţii cu alte femei, însă observă cu
durere că nu este capabil să uite zilele petrecute alături de marea şi unica sa iubire. Apariţia lui Jeni Isaac, o sud-africană
rătăcită în căutarea absolutului, şi aventura trecătoare cu aceasta, atenuează criza, împingând amintirea dragostei trecute
din plan concret într-unul mitic. Plecarea din India îi apare ca o izbăvire. La Singapore, unde obţinuse o slujbă, se
întâlneşte după un timp cu J., nepotul doamnei Sen, care îi povesteşte de încercarea disperată şi inutilă pe care o făcuse
Maitreyi pentru a fi alungată din casă. Finalul accentuează şi mai mult această distanţare de real, iar imaginea eroinei,
care, în încercarea de a se elibera de sub autoritatea familiei, se dă unui vânzător de fructe, capătă o dimensiune tragică. 
         
              În încercarea sa de a descifra adevărul despre Maitreyi, Allan dă peste o scrisoare a acesteia. La vechile
întrebări fără răspuns se adaugă altele, sporind tot mai mult misterul în care se pierde imaginea eroinei, finalul fiind
unul deschis: „Dacă aş fi citit scrisorile aduse de Khokha... Poate plănuise ceva. Sunt foarte turbure, acum, foarte
turbure. Şi vreau totuşi să scriu aici tot, tot. Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde
ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei.”
         
              Paginile lirice alternează cu secvenţele voit obiective cuprinse în notaţiile din jurnal. Acestor aspecte li se
adaugă analiza clară a stărilor sufleteşti ale personajului-narator, surprinse cu ajutorul introspecţiei. Prozatorul foloseşte
relatarea la persoana I pentru a pătrunde mai adânc sufletul lui Allan şi-şi transformă eroul în observator şi reflector.   
1. PERSONAJELE: ALLAN ŞI MAITREYI       

             Incompatibilitatea iubirii celor doi se datorează diferenţelor de mentalitate, civilizaţie, religie. Pentru europeanul
Allan, iubirea pentru Miatreyi are semnificaţia unei duble iniţieri: erotică, într-o iubire totală şi culturală, şi în lumea
exotică a Indiei. Iniţierea rămâne la stadiul de experienţă, fără ca personajul să cunoască o transformare ireversibilă şi
profundă. Pentru Maitreyi, iubirea îi oferă iluzia împlinirii cuplului arhetipal, dincolo de obiceiurile de castă şi de
religie, iar eşecul este previzibil.).        

       

             Evoluţia cuplului cuprinde mai multe etape: începutul, când indianca îi pare mai curând „urâtă şi
vulgară” tânărului englez, jocul erotic, apropierea treptată când Allan doreşte să înveţe limba, tradiţiile fetei şi să adopte
chiar religia acesteia, culminarea cu logodna de la Lacuri şi împlinirea erotică, destrămarea brutală a cuplului ca urmare
a intervenţiei familiei, căderea în profan a iubirii prin aventurile ocazionale ale lui Allan, mitizarea acestei iubiri de către
Maitreyi.                    

       

             Maitreyi este considerată cel mai exotic personaj feminin din literatura română. Portretul ei este realizat în
întregime din perspectiva subiectivă a naratorului-personaj. Adolescentă bengaleză, copil şi femeie în acelaşi timp,
poetă, preocupată de filozofie şi apreciată în cercurile intelectuale bengaleze, care conferenţiază la 16 ani despre „esenţa
frumosului”, Maitreyi simbolizează misterul feminin. Prin caracterizare directă, naratorul realizează, în diferite etape ale
iubirii lor, mai multe portrete, care îi surprind vestimentaţia, chipul, detalii fizice senzuale sau inocente, gesturi, calităţi,
în încercarea de a surprinde în transformare miracolul acestei femei indiene. Când o vede pentru întâia oară, Allan nu
este impresionat, ba dimpotrivă, adolescenta i se pare chiar „urâtă – cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele
cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.” La început,
fata îi apare asemenea unei făpturi nefireşti: „O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină
ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid, preliminar de panică, şi mai ales în glasul ei
atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci, anumite secrete.” Această primă impresie se
modifică într-o oarecare măsură când merge împreună cu un prieten ziarist francez la o cină în casa familiei Sen:
„Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papucii albi cusuţi în argint, cu
şalul asemenea cireşelor galbene – şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii creau parcă o viaţă
mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie.” Ba
mai mult, râsul ei, „un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie şi de copil în acelaşi timp”, îl fascinează pe Allan.        

       

             Caracterizarea indirectă a fetei se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele ei, pe măsură ce Allan
se îndrăgosteşte. După ce o priveşte ca pe o „curiozitate”, Allan o observă pe Maitreyi într-o altă postură, aceea a unei
persoane distante, protocolare, chiar dispreţuitoare. La început, Allan reţine mai puţin detaliile fizice, fiind impresionat
de o vrajă greu de definit. De asemenea, nu i se pare frumoasă, dar îi atrage atenţia braţul gol al fetei, de o culoare
stranie: „galben întunecat atât de tulburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe...” Pe erou
îl uimeşte privirea ei, un gest anume, pentru ca să alcătuiască un portret complet femeii iubite, aceasta fiind văzută ca un
amestec de frumuseţe fizică, senzualitate, candoare şi spirit de sacrificiu: „Nu are o frumuseţe regulată, ci dincolo de
canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare, în sensul magic al cuvântului.”  Tânăra de numai 16 ani
dovedeşte largi disponibilităţi afective. Sufletul ei pur a fost permanent însetat de iubire. Prima sa pasiune a fost un
copac numit „şapte frunze”, asupra căruia şi-a revărsat toată afecţiunea. Apoi, a iubit ani în şir un tânăr care i-a dăruit o
coroană de flori într-un templu, pentru ca în final să se lege cu jurământ de Tagore, modelul ei spiritual şi  „guru-ul” ei,
pentru care îşi dorea să fie bătrână, pentru a fi mai aproape de el. În schimb, iubirile lui Allan fuseseră doar trupeşti, fără
spiritualitate. Apropierea ei de Allan este firească, iar dragostea este plină de devotament şi naturaleţe. Însuşi Allan
observă complexitatea sufletului ei: „Mă dureau cele spuse de Maitreyi. Mă dureau cu atât mai mult cu cât o simţeam
în stare să iubească totul cu aceeaşi pasiune, în timp ce eu voiam să mă iubească veşnic numai pe mine.” Ca să
oficializeze într-n fel logodna lor, tânăra naivă imaginează o logodnă mistică, săvârşeşte un jurământ sacru, având ca
martor apa, pădurea şi cerul. Într-una din nopţile următoare i se dăruieşte lui Allan, pentru că „Unirea noastră a fost
poruncită de Cer.” După despărţirea brutală de tânărul englez, fata dă dovadă de tărie în apărarea iubirii ei, astfel
explicându-se şi gestul final când se oferă unui vânzător de flori cu speranţa că va fi alungată de acasă.         
       

             Caracterizarea indirectă, prin fapte, limbaj şi atitudini, gesturi, relaţii cu celelalte personaje,
dezvăluie asumarea tragică a iubirii, pentru că Maitreyi este singura din cuplu care cunoaşte interdicţiile şi urmările
erosului interzis în lumea sa.  Ea îl iniţiază pe Allan în iubire, în cultura orientală şi în sacralitate.        

       

             Allan este personajul principal şi în acelaşi timp personajul-narator al romanului. Este descris ca un

„experimentator lucid” aflat într-o căutare a valorilor existenţiale. Raţional şi lucid, este interesat în primul rând să
avanseze din punct de vedere profesional, să fie liber, să experimenteze şi să nu se implice într-o relaţie de iubire. De
aceea, reacţiile lui iniţiale faţă de Maitreyi, de care se simte atras, sunt defensive. Spirit problematizant, el trăieşte însă
treptat o aventură a cunoaşterii prin eros. Natura sa dilematică îl împinge permanent spre introspecţie, spre căutarea
explicaţiilor propriilor sale trăiri. El supune unei analize lucide chiar şi propriile trăiri. Allan vrea să-şi explice sieşi
faptele petrecute şi să desprindă sensul întâmplărilor în care a fost prins, printr-o notaţie cât mai exactă. Ceea ce îl
frământă este dorinţa de descifrare a misterului sentimentului erotic: „Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat
şi fascinant în viaţa ei. Dacă mă gândeam adesea la Maitreyi, dacă în jurnalul meu din acel timp se găsesc notate o
seamă din cuvintele şi întâmplările ei, dacă, mai ales, mă turbura şi mă neliniştea, aceasta se datora straniului şi
neînţelesului din ochii, din răspunsurile, din râsul ei. este adevărat că spre fata asta mă simţeam atras. Nu ştiu ce
farmec şi ce chemare aveau până şi paşii ei.” Deşi este înzestrat cu luciditate şi spirit de analiză, Allan se lasă sedus de
jocurile Maitreyiei, traversând toate etapele iubirii: începutul („eu n-o iubesc”, „mă turbură, mă fascinează, dar nu
sunt îndrăgostit de ea”), instalarea („mă amuz doar”), creşterea („nicio femeie nu m-a tulburat atât”), apogeul
(„suferinţa mea”, „vrăjit şi îndrăgostit”). Europeanul lucid este gata să-şi abandoneze religia şi să treacă la hinduism
de dragul femeii iubite. Cu toate acestea, Allan păstrează o urmă de luciditate, specifică omului civilizat, incapabil să se
piardă în totalitate pe sine, după cum el însuşi recunoaşte: „Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am
iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sâmbure de adevăr sau de viaţă –
de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.”         

       

             După suferinţele despărţirii de Maitreyi, Allan se va retrage în Himalaya, pentru a se purifica de pasiunea şi
dependenţa pe care le simte faţă de Maitreyi. După o aventură cu Jenia Isaac, pleacă din India hotărât să o uite definitiv
pe Maitreyi. Lucid, raţional, individualist şi oarecum egoist, europeanul Allan se vindecă în cele din urmă de pasiune şi
îşi va duce probabil viaţa mai departe, chiar dacă tânăra bengaleză va rămâne pentru el un mister şi un simbol pentru
iubirea adevărată. Totuşi, pasiunea lasă urme în sufletulu tânărului englez, după cum mărturiseşte: „Nu mai eram de
mult tânărul vânjos şi optimist, ştiind ce vrea şi ce poate, europeanul îndrăgostit de tehnică şi pionierat, care
debarcase cândva în India ca s-o civilizeze. Totul mi se părea inutil, abstract şi inutil. Totul, în afară de acele câteva
luni ale dragostei şi nenorocirii mele.”

       

             Cuplul Allan – Maitreyi ilustrează mitul iubirii imposibile, între cei doi aflându-se profunde diferenţa de
civilizaţie, mentalitate, religie. Spre deosebire de alte cupluri celebre din literatura lumii, aici doar femeia îşi asumă
dimensiunea tragică, în timp ce bărbatul eternizează iubirea în poveste.