Testament

 de Tudor Arghezi

Decât un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi,

Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu saricile pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară,

Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere.

Am luat ocara, şi torcând uşure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mânia bunilor mei.
 

 1927: Cuvinte potrivite

 1929: Icoane de lemn
 1931: Flori de mucigai
 1933: Tablete din Ţara de Katy
 1935: Cărticiă de seară
 1936: Mărţişoare
 1936: Cimitirul Buna-Vestire (roman)
 1939: Hore 1940: Alte cuvinte potrivite
 1942: Lina (roman)
 1947: Una sută una poeme
 1954: Prisaca
 1955: 1907 – Peizaje
 1956: Cântare omului

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai importanţi poeţi români, opera sa fiind de o complexitate unică în literatura română.
Opera sa este foarte variată, putând fi clasificată în mai multre categorii:

a. poezia filozofică:
o artele poetice în care autorul este preocupat de poezie şi de rostul poetului; poetul este descris în ipostaza
de artizan, fiind interesat de limbaj şi de posibilităţile sale creative: Testament, Flori de mucigai, Epigraf,
Portret, Rugă de seară
o poeziile care tratează tema căutării transcendenţei, a divinităţii, în care eul liric oscilează între mai multe
stări raportându-se la divinitate (ascultare, smerenie, căutare, ardere, închipuire, revoltă, negare): Psalmii
o poeziile care prezintă atitudinea faţă de moarte: Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns
o lirica sociogonică: volumul Cântare omului

b. poezia socială:
o estetica urâtului (includerea banalului, a urâtului, a macabrului în poezie, folosirea cuvintelor din orice
registru stilistic): volumul Flori de mucigai (Pui de găi, Cina, Galere, Fătălăul, Streche, Rada)
o poeziile care prezintă universul ţărănesc, revolta socială: volulmul 1907-Peizaje

c. poezia de dragoste:
 o poeziile care descriu o amânare a momentului în care iubirea se împlineşte (atitudine asemănătoare cu cea
din idilele eminesciene): volumul Cuvinte potrivite (Morgenstimmung, Psalm de taină, Melancolie
o creaţiile care prezintă o împlinire a iubirii de tip casnic: volumul Cărticică de seară

d. poezia boabei şi a fărâmei:

o creaţiile care tratează tema jocului, a copilăriei, dar şi teme anterioare tratate dintr-o perspectivă ludică
(Ex.: ciclul Tablouri biblice care tratează problema creaţiei divine din această perspectivă infantilă,
crearea primilor oameni fiind descrisă ca un joc al lui Dumnezeu)

TESTAMENT

             Poezia Testament face parte din volumul Cuvinte potrivite şi este o artă poetică modernă. Fiind prima poezie din
volumul de debut al autorului, ea a fost considerată un manifest literar care sintetizează ideile din întregul volum. Ca şi
Octavian Goga în poezia Rugăciune, Arghezi îşi exprimă opinia despre menirea literaturii şi despre rolul poetului în societate.
Poetul este văzut în ipostaza de artizan al limbajului deoarece el deţine puterea de a crea şi de a schimba lumea prin
intermediul cuvântului. Spre deosebire de creaţia lui Goga, Testament este o artă poetică modernă deoarece nu se limitează
să vorbească doar despre rolul poetului şi al poeziei, ci tratează şi problema limbajului, a transfigurării socialului în estetic
(estetica urâtului), a raportului dintre inspiraţie şi tehnica poetică. Textul este unul complex în care se disting trei idei
fundamentale: aceea a legăturii spirituale între generaţii şi a responsabilităţilor urmaşilor în faţa mesajului primit de la
străbuni, aceea a luptei cu materia limbii şi cea a menirii poeziei.

 
               Tema poeziei este creaţia literară văzută sub două ipostaze: ca meşteşug, punându-se accentul pe efortul creator al
poetului, şi ca moştenire, creaţie transmisă urmaşilor ca dovadă şi ca mijloc de cunoaştere.

 
Poezia este scrisă sub forma unui monolog sau dialog imaginar adresat de „tată” unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept
moştenire „cartea”, care simbolizează de fapt creaţia, opera literară. Deşi este structurată sub această formulă, nu apare a
doua instanţă, lirismul fiind unul de tip subiectiv. Eul liric îşi transmite în mod direct atitudinile, fapt subliniat şi de mărcile
lingvistice ale subiectivităţii, cum ar fi pronumele personale: „eu”, „mine”, adjectivele pronominale posesive: „mei”,
„mea”, „noastră” şi verbele la persoana I: „am ivit”, „am prefăcut”, „făcui”, „am preschimbat”, „am luat”, „am pus”.

 
                Titlul face trimitere la Biblie, la Vechiul şi Noul Testament deoarece moştenirea pe care o lasă eul liric urmaşilor
este una spirituală. Testamentul este unul simbolic în care „beneficiarii” sunt atât cititorii, cât şi ceilalţi poeţi care se vor
inspira din ideile transmise.

 
                Poezia este strucuturată în şase strofe care au un număr inegal de versuri şi sunt construite în jurul elementului
central, metafora „carte” (care reprezitnă astfel şi un element de recurenţă). Termenul are în fiecare strofă o altă
semnificaţie: acumulare spirituală ca operă: „un nume adunat pe-o carte”, „treaptă”, legătură spirituală între strămoşi şi
urmaşi: „Cartea mea-i fiule, o treaptă”, carte de căpătâi pentru istoria unui popor: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi”, dovadă
a efortului creator al autorului: „Eu am ivit cuvinte potrivite”, „Slova de foc şi slova făurită”, martor al suferinţei poporului,
martor al istoriei naţionale: „Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară.” Fiind o artă poetică, accentul
nu se pune doar pe semnificaţiile poeziei şi rolul acesteia, ci şi pe rolul poetului. Acesta este surprins în ipostaza
de meşteşugar, artizan, care îşi caută sursele de inspiraţie şi mijloacele artistice, transformând socialul în estetic: „am ivit
cuvinte potrivite”, „frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi
coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere.” etc.

 
                 Incipitul este formulat ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual prin intermediul căreia îi lasă
moştenire „un nume adunat pe-o carte”, simbol pentru creaţia poetică şi implicit pentru poet. Adresarea directă se realizează
prin intermediul vocativului „fiule”, care reprezintă orice cititor potenţial, poetul devenind în mod simbolic un tată. Bunul
spiritual pe care îl lasă poetul moştenire este o creaţie despre suferinţele strămoşilor redate prin metafora „seara
răzvătită care vine / De la străbunii mei până la tine”. Aceasta este o „treaptă”, o legătură spirituală între trecut şi viitor, o
treaptă în desăvârşirea cunoaşterii. Procesul de creaţie este descris ca un drum dificil, asemănător cu drumul parcurs de
înaintaşi în trecut: „Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci.”

 
                 În strofa a doua este prezentată o altă ipostază a cărţii, ea căpătând o semnificaţie sacră divină. Cartea devine un
document important, o carte de căpătâi asemănătoare Bibliei: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi”. Creaţia literară are acum
o valoare socială deoarece prezintă suferinţele strămoşilor, fiind o mărturie pentru întreaga lor existenţă: „Al robilor cu
saricile pline / De osemintele vărsate-n mine.” Poetul este din nou elementul de legătură dintre trecut şi viitor, el preia
suferinţa strămoşilor: „osemintele vărste-n mine” şi o transmite mai departe prin intermediul poeziei.

 
                 În a treia strofă poezia se materializează, se transformă într-o lume obiectuală. Ideea esenţială a acestei
secvenţe este transformarea elementelor concrete, care reprezintă socialul, în elemente estetice. Realitatea materială
capătă prin intermediul poetului valoare spirituală. Ipostaza poetului ca meşteşugar este subliniată prin intermediul verbelor
la persoana I („am ivit”, „am prefăcut”, „am preschimbat”) şi al elementelor de opoziţie. Efortul creativ este redat prin
intermediul elementelor aflate în opoziţie, „sapa”, „brazda”, care reprezintă munca fizică a ţăranilor, şi „condei”,
„călimară” care descriu munca intelectuală a poetului. Uneltele folosite pentru a lucra pământul se transformă în unelte de
scris, munca de creaţie este asemănată cu munca plugarilor care modelau pământul: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, /
Sapa-n condei şi brazda-n călomară.” În continuare se conturează imaginea poetului ca născocitor, care transformă limbajul
ţăranilor: „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în limbaj poetic: „am ivit cuvinte potrivite”. La Arghezi, poezia nu este
inspiraţie ci meşteşug, efort creativ care are în centru problema limbajului poetic (idee specifică modernismului). Meşteşugul
poetic presupune însă un efort, redat prin intermediul paralelismului cu munca fizică a strămoşilor: „Sudoarea muncii sutelor
de ani / [...] Şi, frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi icoane. / [...] Veninul strâns l-am preschimbat în
miere.” Socialul este transformat în estetic prin trecerea elementelor care ţin de durerea şi suferinţele strămoşilor în
elemente ale creaţiei poetice: îndemnurile pentru vite sunt transformate în „cuvinte potrivite”, „veninul strâns” în sufletul
ţăranilor se metamorfozează în miere, păstrând însă forţa lui socială („Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând
întreagă dulcea lui putere.”). Din „zdrenţe”, „venin”, „ocară”, şi mai târziu, „bube, mucegaiuri şi noroi” se hrăneşte şi
capătă o formă lumea poeziei: „leagăne” devin simbol pentru linişte şi detaşare, „icoane” se referă la partea spirituală a
creaţiei, „muguri” sunt semnele vitalităţii cuvinteleor uitate, „miere” reprezintă valoarea artistică a limbajului poetic
şi „frumuseţi şi preţuri noi” care descriu originalitatea poeziei ca efect al transfigurării socialului.

 
                   Strofa a patra prezintă în continuare imaginea poeziei ca meşteşug, dar şi imaginea ca posibilitate de a exprima
revolta socială: „Am luat ocara, şi torcând uşure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure.” Poetul are puterea de exprima
atât imagini sensibile („să-mbie”), cât şi imagini care descriu răul („să-njure”), poezia putând avea şi un rol estetic, dar şi
unul moralizator. Prin intermediul poetului, trecutul capătă valoare de simbol, dar şi de îndreptar moral, iar opera literară
capătă valoare justiţiară: „Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi
pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale.” Rolul poetului de vorbi despre trecut îi revine „fiului”, ca simbol pentru urmaşi,
fapt subliniat de adjectivul posesiv „tale”.

 
                 În strofa a cincea se reia ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea, revolta socială sunt
transformate în poezie, simbolizată prin substantivul „vioară”: „Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o singură
vioară.” Este reluată şi ideea că poezia este un instrument de luptă socială: „Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul, ca un
ţap înjunghiat.”, dar şi un mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-
ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor.” Problema limbajului este reluată în această strofă prin sublinierea ideii
de estetică a urâtului, pe care Arghezi a preluat-o de la poetul francez Charles Baudelaire, autorul volumului Florile răului.
Conform acestei teorii esteticul în poezie poate cuprinde şi alte categorii, cum ar fi răul, urâtul, grotescul. Ideea se regăseşte
în versurile: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”, un alt element de opoziţie din poezie.
Artistul îşi poate găsi sursele de inspiraţie în orice mediu social şi poate folosi cuvinte din toate registrele stilistice.

 
                    Ultima strofă subliniază ideea că poezia este în primul rând meşteşug, sintetizând astfel crezul poetic al
artistului. Muza, simbolizată în poezie de „domniţă” este depăşită de meşteşug, poezia modernă fiind o expresie a efortului
creativ, nu o sursă a inspiraţiei: „Întinsă leneşă pe canapea, / Domniţa suferă în cartea mea.” Această condiţie a poziei
moderne este duală însă, fapt subliniat de opoziţia dintre „slova de foc” (cuvântul inspirat, de sursă divină) şi „slova
făurită” (cuvântul elaborat, meşteşugit de poet): „Slova de foc şi slova făurită / Îmărechiate-n carte se mărită, / ca fierul
cald îmbrăţişat în cleşte.” Condiţia poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”, artistul fiind un
truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului, „Domnul”. Acest cititor, care reprezintă de fapt urmaşii, este obligat să
descifreze sensul ascuns al „cărţii” în care „zace mânia bunilor mei.” Prin urmare, poezia îşi atinge scopul de a lăsa
moştenire o dovadă a suferinţei şi a destinului strămoşilor.

CONCLUZIE

                   Testament este o artă poetică modernă care conţine numeroase elemente specifice curentului literar modern:
poezia se află într-o continuă căutare a limbajului care să exprime cel mai bine frământările eului liric, introduce elemente
care ţin de estetica urâtului, încalcă convenţiile prozodice (strofele au un număr variabil de versuri), limbajul este caracterizat
prin ambiguitate şi expresivitate, cuvintele capătă noi semnificaţii şi sunt alese din toate registrele stilistice (termeni argotici,
neologisme, arhaisme, regionalisme, cuvinte banale: „bube, mucegaiuri şi noroi”, „slova de foc” etc), rolul poetului este de
a potrivi aceste cuvinte pentru a-şi transmite mesajul poetic