Floare albastră

 de Mihai Eminescu

 
Şi de-a soarelui căldură 
Voi fi roşie ca mărul, 
- "Iar te-ai cufundat în stele 
Mi-oi desface de-aur părul, 
şi în nori şi-n ceruri nalte? 
Să-ţi astup cu dânsul gura. 
De nu m-ai uita încalte, 
Sufletul vieții mele. 
De mi-i da o sărutare, 
Nime-n lume n-a s-o ştie, 
În zadar râuri în soare 
Căci va fi sub pălărie - 
Grămădești-n a ta gândire 
Ş-apoi cine treabă are! 
şi câmpiile Asire 
şi întunecata mare;  Când prin crengi s-a fi ivit 
Luna-n noaptea cea de vară, 
Piramidele-nvechite  Mi-i ţine de subsuoară, 
Urcă-n cer vârful lor mare -  Te-oi ţine de după gât. 
Nu căta în depărtare 
Fericirea ta, iubite!"  Pe cărare-n bolţi de frunze, 
Apucând spre sat în vale, 
Astfel zise mititica,  Ne-om da sărutări pe cale, 
Dulce netezindu-mi părul.  Dulci ca florile ascunse. 
Ah! ea spuse adevărul; 
Eu am râs, n-am zis nimica.  Şi sosind l-al porţii prag, 
Vom vorbi-n întunecime; 
– „Hai în codrul cu verdeaţă,  Grija noastră n-aib-o nime, 
Und-isvoare plâng în vale,  Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?" 
Stânca stă să se prăvale 
În prăpastia măreață.  Înc-o gură - şi dispare... 
Ca un stâlp eu stam în lună! 
Acolo-n ochiu de pădure,  Ce frumoasă, ce nebună 
Lângă trestia cea lină  E albastra-mi, dulce floare!
Şi sub bolta cea senină 
Vom şedea în foi de mure.   ........................

Şi mi-i spune-atunci poveşti   

Şi minciuni cu-a ta guriţă, 
Şi te-ai dus, dulce minune, 
Eu pe-un fir de romăniţă 
Ş-a murit iubirea noastră - 
Voi cerca de mă iubești.
Floare-albastră! floare-albastră!... 
Totuşi este trist în lume!

1.  

Introducere

        Poezia a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873. Este una dintre cele mai
reprezentative poezii care taratează tema iubirii, dar care în acelaşi timp pune în evidenţă locul pe care îl ocupă
natura în lirica de iubire eminesciană.

        Specia literară: este egloga, dar are şi caracter de meditaţie datorită finalului.
 Idila = operă lirică în care se conturează un tablou din viaţa rurală, evidenţiindu-se atitudinile oamenilor în plan
erotic.
Egloga = idilă cu dialog
Meditaţia = specie lirică filozofică, dezvoltată mai ales în romantism, centrată pe motive reflexive 

2.  

Comentariul

a. Tema:

         tema iubirii combinată cu tema naturii şi cu cea a timpului (meditaţia din final se referă la problema
trecerii ireversibile a timpului).

b. Semnificaţia titlului:

           Sursa de inspiraţie a poeziei este mitul romantic al florii albastre, caracteristic romantismului.
Acest mit este preluat din opera scriitorului german Novalis (Heinrich von Ofterdingen) şi se referă la
dorinţa de cunoaştere, de atingere a unui ideal. La Eminescu acest ideal este iubirea, floarea albastră fiind
aici o metaforă pentru femeia iubită.

c. Compoziţia textului:

           Poezia este construită pe două planuri distincte: un plan al femeii (strofele 1-3 şi 5-12), celălalt al
bărbatului (strofele 4, 13-14). Strofa a patra poate fi considerată o strofă de tranziţie care face legătura
între cele două moduri de a înţelege lumea. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin iubire,
în timp ce bărbatul este un contemplativ, preocupat să atingă absolutul. Primul plan poate fi considerat
unul „al aproapelui”, iar cel al bărbatului „al departelui”. Aceste denumiri capătă semnificaţie dacă ne
gândim la opoziţia dintre lumea naturală, instinctuală în care îl invită femeia, şi lumea ideilor şi
misterelor la care visează eul liric. Planul feminităţii are forma unui monolog, alcătuit dintr-un reproş
(prima parte), apoi dintr-o provocare inocentă, dintr-o încercare de seducţie. Planul bărbatului are dublu
rol: fixează „povestea” în interiorul unei amintiri şi conferă poeziei caracter de meditaţie. Senzaţia de
poveste evocată este dată de prezenţa în text a eului liric prin intermediul pronumelui personal de
persoana I: „eu”, „netezindu-mi”, „albastra-mi”, „iubirea noastră” şi a verbelor la indicativ: „eu am
râs”, „n-am zis”, „stam”, „a murit”. Aceste detalii, completate de exclamaţii meditative: „Ah! Ea spuse
adevărul”, „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!”, „Floare-albastră! Floare-
albastră!” demonstrează că povestea de dragoste este pusă într-o ramă, într-o altă poveste, a bărbatului.

           Timpul trecut al verbelor subliniază aceeaşi idee. Datorită acestor elemente se creează senzaţia
unui joc între prezenţă şi absenţă care poate fi extins la jocul dintre viaţă şi moarte. Ceea ce pare prezent
se dovedeşte a fi în final doar o amintire, o meditaţie asupra iubirii pierdute. Moartea poate fi reprezentată
în text de lucrurile abstracte spre care tinde eul liric. Acestea sunt considerate zadarnice de către iubită
care în locul acestei lumi a eternităţii „cerurilor înalte”, cu „stelele” şi „norii” lor, a mormintelor
civilizaţiei egiptene din „piramidele-nvehite”, îi oferă „codrul cu verdeaţă”, adică viaţa.

Nivelul ideatic:

           Povestea de iubire este redată sub forma unei amintiri. Monologul femeii descrie înstrăinarea
treptată a omului de geniu de fiinţa iubită. Tânăra simte că datorită preocupărilor abstracte, bărbatul se
înstrăinează, îl avertizează că fericirea nu stă în „câmpiile asire” şi în „piramidele-nvechite” ci în iubirea
ei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”. Bărbatul nu o înţelege, preocupările sale sunt de natură
filozofică, motiv pentru care o tratează cu îngăduinţă pe tânără îndrăgostită: „Eu am râs, n-am zis
nimica.” Aceasta încearcă să-l atragă în mijlocul naturii protectoare, reprezentată în lirica eminesciană de
codru: „Hai în codrul cu verdeaţă” în care îşi poate regăsi fericirea. Poezia respectă scenariul idilei
eminesciene care începe cu o chemare în mijlocul naturii, continuă cu jocul iubirii şi sfârşeşte cu
despărţirea. Universul în care încearcă să-l atragă este unul tentant. Elementele descrise prin intermediul
epitetelor „prăpastia măreaţă”, „balta senină”, „trestia lină” şi personificării: „Und-izvoare plâng în
vale” alcătuiesc un peisaj paradisiac din care nu pot lipsi unele dintre motivele principale ale creaţiei
eminesciene, cum ar fi teiul şi luna. Acest cadru se află în antiteză cu cel sugerat la început, unde stelele,
norii, întunecata mare şi piramidele învechite, simboluri ale infinirii, alcătuiesc un peisaj abstract,
incompatibil cu jocul iubirii. Iubita are de asemenea trăsături care o pun în antiteză cu imaginea
masculină, redate prin comparaţia: „Voi fi roşie ca mărul” şi prin epitetul metaforic „de-aur părul”.
Femeia este o prezenţă vie, aflată în antiteză cu imaginea palidă a bărbatului. Jocul iubirii este descris cu
ajutorul expresilor populare care conferă un farmec aparte textului: „Voi cerca de mă iubeşti.”, „Să-ţi
astup cu dânsul gura.”, „De mi-i da o sărutare”. Limbajul popular este cel care autohtonizează peisajul,
care îl face să nu fie un simplu colţ de rai: „stâncă stă să se prăvale”, „Vom şedea în foi de
mure.” Limbajul popular face distincţia şi între cele două viziuni despre viaţă situate în antiteză în
poezie. Limbajul femeii care vede fericirea în iubire, diferă de cel al bărbatului care alege meditaţia.

             După prezentarea acestui paradis terestru şi a posibilei poveşti de iubire, ni se prezintă şi sfârşitul
ei trist. Tonul ultimelor strofe este unul meditativ, în care eul liric meditează asupra problemei timpului
care nu îi mai poate reda iubirea pe care a pierdut-o. Iubita, care capătă semnificaţia florii albastre
dispare, şi o dată cu „dulcea minune” se stinge şi iubirea chiar înainte de a se împlini. În ultima strofă eul
liric îşi cheamă iubita, dar această chemare este una zadarnică deoarece timpul nu mai poate fi recuperat
şi clipa de fericire rămâne pentru totdeauna pierdută: „Totuşi... este trist în lume!”. Adverbul de mod cu
înţeles concesiv pare nepotrivit în acest context, dar el este cel care sintetizează cel mai bine drama
îndrăgostitului. În ciuda faptului că se doreşte împlinirea prin intermediul iubirii, aceasta nu mai este
posibilă datorită ireversibilităţii timpului.

Nivelul prozodic:

            ritmul este trohaic, rima îmbrăţişată, versuri scurte de 8 silabe. Ritmul oferă de obicei muzicalitate
textului.