Parintele ARSENIE PAPACIOC

"Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia
poporul roman!"

Aproape de mare, cladita langa apele lenese ale golfului Techirghiol, se afla o statiune
renumita pentru puterea sa de a lecui. Aici s-au tamaduit de-a lungul timpului soldatii
indepartatei Rome sau osmanlaii lui Said Pasa care, se spune, si-ar fi oblojit cu namol
bratele betegite in lupte. Acum aproape 70 de ani, Patriarhul Iustinian s-a decis sa
ctitoreasca in statiune o manastire in care slujitorii Domnului sa isi vada de bolile
trupului. Intaistatatorul ortodoxiei romanesti a avut apoi inspiratia de a-l aduce aici pe un
smerit monah, care prin uriasa sa personalitate duhovniceasca va transforma tamaduirile
trupesti de la Techirghiol in tamaduiri
amaduiri spirituale si sufletesti.

"Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port"

Cine s-a apropiat vreodata de parintele Arsenie Papacioc nu-i poate uita privirea limpede,
ochii albastri, in care parca cerul se intalneste cu marea, si nici trupul scund, subtire si
straveziu ca un paharel de clestar. Parintele e animat mereu de o energie teribila, care se
evapora in miscari repezi, caci, in pofida celor 96 de ani, e iute ca un praznel. Ceva
delicat si luminos emana din fiinta sa. Vorba-i este punctata de un chicot vesel, iar
tacerile de un suras. Barba alba, lunga si maiestuoasa, ii subliniaza cum nu se poate mai
bine varsta supremei intelepciuni. Intr-un fel, parintele a ramas foarte tanar. Imi si spune,
de cate ori il vad, ca cine nu are "o frantura de batranete la tinerete nu va avea nici un
crampei de tinerete la batranete".
"Arsenie de la Mare", cum il numea parintele Ioan Buga, poate cel mai mare portretist al
duhovnicilor romani, are un suflet greu de intalnit printre muritori. Plamadit in focul
suferintei, din aliajul alb si pur al iubirii, cel care nu se trece cu anii, el a ramas la
batranete mladios ca o pana si darz ca otelul.
Biserica de lemn de la Techirghiol

Pe parintele nu poti sa il desprinzi de istoria pamantului nostru, pare concrescut in ea.

Printre vorbele de foc ale dragostei ceresti, intre o chemare de ruga si una spre smerenie,
va gasi cu cale, intotdeauna, sa iti vorbeasca de crucea romanilor, de incercarile lor prin
vremuri, dar, mai ales, despre rostul si chemarea noastra in fata lui Dumnezeu. "Sunt atat
de optimist in ceea ce priveste invierea neamului romanesc, incat, de navala asta din
inima mea, nu mai pot vorbi... Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si
acum! Asta va invia poporul roman!". Mare duhovnic care, inainte de a mustra, stie sa
preia in inima lui sufletul fiului duhovnicesc, parintele Arsenie cerne dureri si patimi,
pana cand, plin de bucurie, il poate slobozi pe cel ingenuncheat dinainte-i, spre eliberarea
dintru inaltimi. De aceea s-au strans la poala sa sute de mii de romani, cautand sfat si
Cuvant, transformand micuta statiune de la mare, dintr-un loc de tamada pentru trup, intr-
o citadela nevazuta a Duhului.

Pruncul din raiul ciobanilor

Parintele Arsenie Papacioc a venit pe lume in campia Baraganului, un loc slefuit mereu
de vanturi aspre, ars de soare vara si muscat de ger naprasnic iarna. In trecut, aici era raiul
ciobanilor, care coborau muntele sa-si pasca mioarele la loc larg si adapostit de fiare. Asa
a facut si Mircea Papacioc, bunicul lui, un arman mandru si bogat, salasluit prin partile
noastre tocmai din Macedonia. A adus cu el cateva mii de oi. Cand a sosit cu ele, un
boiernas de pe langa Slobozia l-ar fi rugat sa ii ia si lui mioarele, oplostindu-le langa card.
"Cate ai mata?", l-ar fi intrebat semet Mircea Papacioc. "Pai sa tot fie vreo 70!", i-ar fi
raspuns boierul. "Apai, eu numa' cani am 70!", i-a taiat-o scurt si mandru armanul nostru.

Interiorul bisericii
Nascut pe 15 august 1914, chiar in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, cel ce va
deveni parintele Arsenie a primit la botez numele Anghel, un nume ingeresc ce parca
prevestea chemarea cinului caruia isi va jertfi intreaga viata. De altfel, s-a simtit atras de
Hristos dintru inceput, chiar din anii copilariei, impresionandu-i pe cei printre care traia,
prin delicatete si dragoste. Odata a fost batut salbatic de baietii din alt sat cu cateva crengi
de salcam pline de spini, care i-au insangerat picioarele. Initial, micul Anghel s-a gandit
sa ii spuna tatalui sau despre asta. "El avea o autoritate peste sase sate, ca era agent
sanitar. Dar mi-am zis: "Nu-i spun, ca-i bate, si asta nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine
sa rabd"."
Parintele Arsenie a staruit intr-o iertare iubitoare intreaga viata. N-a propovaduit-o doar,
ci a risipit-o cu generozitate peste toti oamenii cu care s-a intalnit. In tinerete, a trecut
printr-o incercare cumplita - fratele sau a fost ucis. Cand, in cele din urma, criminalul a
fost prins, Anghel a avut ocazia sa se razbune, dar a preferat sa-l ierte, in loc sa ridice
mana si sa loveasca. Ucigasului i-a spus doar atat - "Stai linistit, nu vei pati nimic. Cu
nici un chip! Chiar eu o sa iti pun paza la poarta astfel incat nimeni sa nu se atinga de
tine". Peste ani, avea sa isi invete ucenicii ca "razbunarea nu rezolva nimic. Trebuie sa ne
iubim dusmanii. Asta nu e o utopie, pentru ca Domnul ne-a inzestrat cu o sfanta
sensibilitate, tocmai ca sa se implineasca un pic de dragoste intre oameni". Dar ca sa
lucrezi in sufletul tau o astfel de porunca ai nevoie nu numai de o imensa putere de
daruire, ci si de o vointa darza, care sa iti largeasca baierile inimii, lasand sa se stravada
in ea infinitul dumnezeirii.

Dor de Hristos

Sufletul curat al parintelui Arsenie Papacioc a visat la o tara "mandra ca soarele de pe

cer". A crezut mereu in "reinvierea neamului romanesc". Poate ca idealul acesta national
l-a determinat sa se inscrie in Miscarea Legionara, ajungand in timpul guvernarii
Antonescu chiar sef de plasa si primar la Zarnesti. Erau vremuri tulburi, in care multe
suflete curate au fost jertfite. Anghel va plati scump aceasta etapa a vietii, mai intai prin
doi ani de inchisoare la Miercurea Ciuc si, mai apoi, prin alti cinci, ispasiti pana in anul
1946, cand s-a intors in satul natal.
Detentia il va schimba definitiv. Se ruga mult si intens, desprins de realitatea temnitei,
bucurandu-se de mangaierea harului. Un martor din anii de inchisoare povesteste ca,
atunci cand ceilalti plecau la munca, pe Anghel Papacioc il lasau in celula pentru ca era
bolnav. Se ghemuia intr-un colt si adasta asa, ore in sir, suflet insetat de dorul iubirii
dumnezeiesti. Timpul si spatiul se topeau in marginea vesniciei. Camarazii intrau uneori,
dar el nu ii simtea, oricat zgomot ar fi facut. Asa au ajuns sa il respecte ca pe un om al lui
Dumnezeu, desi nu era cleric. Dar drumul era deja ales. Dorul acesta atat de aprig de
Dumnezeu se alina intr-un singur fel: prin monahism. Povestind despre momentul cand a
luat aceasta decizie, fata parintelui infloreste intr-un zambet. De altfel, parintele zambeste
mereu, are un soi de bucurie launtrica, de parca lumea e plina doar de bine si de frumos.
Dar cand vorbeste de calugari si calugarie, cea mai draga tema a sa, se transfigureaza.
"Pentru ca Dumnezeu ne vrea cu orice pret pentru El. La manastire se vine cu dor mare.
O nebunie pentru Hristos, o dorinta de a te rastigni impreuna cu el, rabdand orice pentru a
ajunge sa ii iubesti pe toti".
In tinda raiului

In cazul nepotului de cioban dobrogean, "nebunia pentru Hristos" a inceput la manastirea

Cozia, unde tanarul Anghel a fost primit, fiind numit in scurt timp profesor la scoala ce
functiona in incinta. Erau anii in care ateismul era injectat in vinele acestui neam,
pregatind desertul rosu ce avea sa vie, in curand. De aceea, prima lectie pe care parintele
Arsenie a anuntat-o copiilor a fost "Despre Iisus Hristos". Dar Securitatea din Ramnicu
Valcea s-a sesizat si parintele a trebuit sa demisioneze. A urmat o lunga peregrinare, timp
in care a trecut prin manastirile Cioclovina, Sihastria si Antim, drumul luand sfarsit la
manastirea Slatina, unde a fost numit egumen, sub ascultarea parintelui Ilie Cleopa, care
era staret.

In plina stralucire

Dar poate ca cea mai tainica perioada a vietii sale a fost cea petrecuta in pustiul din
apropierea manastirii Sihastria, alaturi de prietenul si duhovnicul sau, arhimandritul Ilie
Cleopa. Discretia sa l-a oprit, tot timpul, sa povesteasca ce s-a intamplat in solitudinea
muntilor Neamtului. Sufletul sau s-a cufundat atunci in tacere si contemplare. Cu greu
poate intui cineva rugaciunile neincetate, luptele cu demonii sau bucuriile dumnezeiesti
pe care le are un sihastru. Ca sa rezisti, ai nevoie de darzenia unui martir.
Nevointa aceasta comuna i-a unit pe cei doi duhovnici pana la moarte. Parintele Arsenie
i-a purtat o adanca pretuire parintelui Cleopa, pe care l-a vazut mereu ca pe un erou al
credintei, "care a invatat lumea sa stie sa moara". "Odata eram cu parintele Cleopa in
pustiu, intinsi pe jos pe radacinile unui brad. Si dintre radacini a iesit un sarpe
indreptandu-se spre el. Eu am sarit: "Parinte, e un sarpe! Vine spre matale!". "Lasa-l
mai", a spus parintele Cleopa, "sa se incalzeasca si el"".
Vietile Sfintilor abunda de astfel de descrieri. Sfantul Isaac Sirul spune ca sihastrul poate
ajunge la o asemenea infratire cu Domnul, incat inima sa sa fie plina de mila fata de
intreaga zidire. Sufletul sau ii iubeste nu numai pe oameni, ci si animalele si natura toata.
Aceasta a fost probabil cea mai mare lectie pe care i-a dat-o singuratatea parintelui. "Mila
e toata Scriptura" va repeta el la batranete. Se va folosi de ea in anii ce vor urma, pentru
ca Hristos ii pregatise din nou in fata Golgota temnitelor. De aceasta data, comuniste...

Muntele si soricelul

"M-au arestat de la manastirea Slatina, la ora doua noaptea, cand ieseam de la slujba. Trei
camioane, doua masini mici si 89 de ofiteri. Eu le-am spus: "S-a scremut muntele si a
iesit un soricel!"".
Era in noaptea de 13 spre 14 iunie, 1958. Obstea urma sa fie decapitata prin arestarea
staretului - parintele Cleopa, si a egumenului - parintele Arsenie Papacioc. In ultima
clipa, parintele Cleopa a scapat, refugiindu-se in padure, unde a stat ascuns apoi ani de
zile. Pentru fiul sau duhovnicesc venise insa vremea ca experienta calugariei sa fie
sublimata, trecand intr-o alta forma de asceza; toata nevointa de pana acum, experienta
carcerala a tineretii, anii de rugaciune si slujire monahala, timpul petrecut in sihastrie,
totul urma sa fie asezat la picioarele lui Hristos, sub forma jertfei supreme, a suferintei
pentru intregul neam romanesc. Parintele Arsenie era constient de toate acestea - "Pustia
si inchisoarea sunt niste comori de care te poti folosi foarte mult, daca esti dibaci. Un
neam traieste prin cei care tasnesc spre cer. Adica prin cei care lupta, care stau prezenti
pe cruce, fara sa cedeze". Vina lui? Participarea la intalnirile Rugului Aprins, acea
superba miscare de reinnoire duhovniceasca pornita la manastirea Antim din Bucuresti de
monahul poet Daniil Sandu Tudor, impreuna cu un grup de intelectuali bucuresteni.

La masa de lucru, in rarele clipe de tihna

Li s-a pus in spate incercarea de a rasturna regimul, desi ei luptau doar cu propriile
patimi, incercand sa se lumineze si sa se desavarseasca, lucrand rugaciunea lui Iisus sub
calauzirea parintelui rus Ioan Kulighin. Cand a fost arestat, parintele Papacioc le-a spus
fratilor sai de nevointa de la Slatina: "Am fost legionar, dar acum sunt calugar, dincolo de
orice. Si nu am alt ideal decat acela de a muri pentru scanteia de Adevar ce o port in
mine".
Dar Hristos nu-i harazise sa moara in inchisoare. A fost torturat luni de zile, in anchete
teribile. Caznele erau astfel gandite incat sa franga sufletul detinutului. Nopti de nesomn,
alternate de batai si de confruntarea cu cei care, din frica sau suferinta, te tradasera.
Parintele Arsenie a trecut prin toate acestea. Dosarul sau de la Securitate arata ca nu a
spus nimic despre nimeni, dar ca a fost incriminat de altii, care nu au rezistat torturilor.
Ani dupa aceea, avea sa spuna ca de nimic nu s-a folosit mai mult in viata, decat de
experienta temnitei. Acolo, in hrubele fara lumina, transformate vara in cuptoare incinse,
iarna, impietrite de ger, s-au format marii duhovnici ai acestui neam. Toate marile figuri
ale ortodoxiei din secolul XX au trecut prin inchisorile comuniste: Dumitru Staniloae,
Constantin Galeriu, Benedict Ghius, Daniil Tudor, Roman Braga, Sofian Boghiu si multi
altii au facut peretii temnitelor translucizi, pentru a lasa soarele credintei sa lumineze
tenebrele. "O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te
iubesc!". Aceasta "alchimie" teribila a functionat si in temnitele comuniste. Prin trupurile
chinuite ale catorva mii de incarcerati s-a distilat toata ura, tot pacatul aruncat in lume de
fiara comunista. "Mi-a fost foarte greu sa suport inchisoarea. Dar mi-e greu sa spun si cat
de mult m-am folosit de ea. Erau suferinte care te depaseau. Ajunsesem niste schelete. Ne
scoteam dintii din gura si ii aruncam pe jos. N-am vazut in viata mea oameni piele si os,
cum am vazut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celula care, din atatea
chinuri, ajunsese sa nu isi mai aminteasca nici macar numele sotiei. Imi dadeau lacrimile
de mila lui si a celorlalti, dar incercam sa ii incurajez, spovedindu-i".
Cred ca aici, in temnitele de la Aiud si Jilava, inima parintelui s-a unit deplin cu Hristos.
Pentru el, temnita a reprezentat maturitatea interioara, iubirea deplina, compasiunea pura,
rugaciunea cea mai adanca. De cate ori vorbeste de ea, ceva se trezeste inlauntrul sau. Nu
evoca usor toate aceste amintiri, dar atunci cand o face, spatele sau garbovit de ani si
metanii se indreapta, ochii ii lucesc si parca o lacrima ii inroureaza de fiecare data. "Ma
bagau des la "racitor" - o celula care iarna era neincalzita, cu gheata pe jos. Acolo era,
intr-adevar, foarte greu sa supravietuiesti. Unii au murit... Doreau sa ma distruga, dar se
vede ca inima mea a fost mai rezistenta... Acolo s-a intamplat sa imi arate Domnul
mangaieri extraordinare, care sunt foarte greu de povestit. M-a intrebat cineva daca s-au
facut minuni in inchisoare. I-am raspuns ca cea mai mare minune e ca acolo nu s-a
intamplat nici o minune...".

"Iubeste si ai incredere in Dumnezeu"

Intunericul are o margine, iar Raul, un sfarsit. Nu pentru ca oamenii ar fi buni, nu pentru
ca Dumnezeu ar interveni pentru a stopa rautatea, ci pentru ca doar iubirea si lumina sunt
nemarginite, atotputernice. Asa s-a intamplat ca temnitele care ii inghitisera pe cei mai
buni dintre romani au ajuns, in final, sa ii si elibereze. Schelete vii, trupuri ruinate, dar
aprinse de Duh, au revenit la viata. La fel cum nimeni nu a stiut cand au fost inchisi,
nimeni nu a sesizat ca ei s-au intors, dar, treptat, mesajul s-a auzit din nou. Nu ei fusesera
la inchisoare, ci tara era un imens gulag, din care puteai sa scapi, doar daca aveai aripi.
Parintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei care ne-au ajutat sa constientizam ca
suntem liberi si ca ocupatia principala a omului, profesia lui de baza, este zborul spre
Dumnezeu.
Dupa eliberarea din inchisoare, petrecuta in anul 1964, parintele a pribegit prin cateva
parohii de mir, pana cand Patriarhul Iustinian l-a asezat la Techirghiol. In manastirea
micuta, cat un sipet cu moaste, parintele si-a implinit viata si invatatura. In primul rand, a
inceput sa spovedeasca. Vorbea simplu si direct, de la inima la inima. A fost un duhovnic
neintrecut al maicutelor din intreaga tara.
Foto George Crasnean (2)

Cu sensibilitatea lui deosebita, cu dragostea sa fata de frumos, a intuit potentialul enorm

pe care femeile il au in Biserica. "Au fost neglijate, devalorizate de mentalitatea
omeneasca, iar asta e o greseala enorm de mare. Femeia este o creatie a lui Dumnezeu, cu
totul superioara. Dovada este Maica Domnului! Femeile au o putere extraordinara de a
iubi, si de aceea le admir foarte mult! Bisericile sunt pline de femei, nu de barbati!".
Parintele deborda de optimism. Ucenicilor le spunea ca, intr-o singura zi, poti ajunge la
masura sfinteniei, pentru ca "in materie de mantuire nu exista timp, exista vesnicie. Orice
clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune". "In fond, dracul nu are
putere, el e un tolerat! Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica, capul se
ridica din nou, iar credinta este in picioare. Iubeste si ai incredere in Dumnezeu".
Bataliile duse cu sine, in inchisoare sau in pustie, dadeau acum roade. Finalul acestor
lupte era un imn al luminii victorioase, un strigat de bucurie in fata deznadejdii. Anul
1989 a fost pentru parintele o revelatie. El a vazut in tinerii care s-au jertfit atunci o
continuare a eforturilor generatiei sale, care s-a impotrivit comunismului din rasputeri.
De aceea, i-a spus revoltei din decembrie "o revolutie plina de har. Pentru ca tinerii nu au
luptat cu nici o arma, nici cu coasa, nici cu topoarele, ci cu piepturile deschise, ca sa se
vada credinta in Dumnezeu, a inimilor lor. Am o mare admiratie pentru daruirea lor
extraordinara, pana la moarte!".
Parintele Arsenie a fost mereu foarte aproape de inima tinerilor. Incandescenta sa, o
anume bucurie interioara, dar mai ales nadejdea pe care o insufla, l-au facut mai cautat de
adolescenti, decat de batrani. Eu cred ca asta si-a dorit de fapt intreaga viata. Sa ajute, sa
incurajeze, sa poata cultiva, sa fie alaturi de tineri, pentru a le veghea zborul - "Stiti ca un
sambure e mai mare decat un munte? Pentru ca muntele poate doar sa descreasca, pe cand
samanta se poate face mai mare decat el".
Peste sase luni, parintele Arsenie Papacioc va implini 97 de ani. A murit si a inviat pana
acum de atatea ori, incat eu cred ca se afla de mult cu inima in imparatia cerurilor,
cufundat in oceanul de lumina si iubire al lui Hristos. Pe pamant e doar trupul sau, martor
al suferintelor si al biruintei crucii asupra tuturor incercarilor de pe drumul greu al vietii.
De aceea, cred ca parintele Arsenie Papacioc nu mai poate muri. Moartea l-a cautat de
prea multe ori, intelegand in cele din urma ca nu mai are nimic de luat de la el. In urma ei
a ramas numai viata. Viata pe vesnicie.

• Cristian Curte