2.

LUNA

2.1.REPERE GENERALE
• Luna este singurul satelit natural al Pământului şi cel mai apropiat corp ceresc de
Pământ
-Distanţa medie P – L este de 384 403 km (60,13 raze medii terestre);
-Masa de 7,3X1022 kg reprezintă 0,012 mase terestre; este al cincilea satelit în Sistemul
Solar;
- Volumul este de 2,2X1016 km3 (0,02 din cel terestru);
- Raza medie este de 1738 km;
- Suprafaţa este de 3,79X107 km2;
- Are o mişcare de rotaţie egală ca timp cu cel al mişcării de revoluţie; ca urmare,
Luna va expune permanent spre Terra aceeaşi emisferă; viteza deplasării pe orbită este de
1,02km/s, iar durata de 27 de zile, 7 ore 43' şi 11,5 sec. dacă se raportează la poziţia ei în
raport de Pământ şi 29 de zile, 12ore, 44'28"dacă ea se realizează faţă de Soare.
- Planul Ecuatorului lunar face cu cel al orbitei sale un unghi care variază în timp între
6°31' şi 6°49'; la fel oscilează şi unghiul dintre planurile orbitelor Pământului şi Lunii (între
5°şi 5°18'). Ca urmare de pe Pământ suprafaţa vizibilă a satelitui este de 59%.

2.2. Relieful lunar

Este destul de accidentat rezultând îndeosebi în urma impactului cu meteoriţii.Discul
lunar privit de pe Terra se remarcă prin zone închise la culoare numite mări, depresiuni şi
zone strălucitoare care ar reprezenta continente, munţi (fig.41, 42) .
• Mările sunt suprafeţe joase frecvent circulare (diametre între 400 şi 1600 km), plane
pe ansamblu, dar şi cu denivelări regionale. Sunt alcătuite precumpănitor din bazalte.
Periferic, sunt culmi şi creste alungite, dar şi sisteme de munţi formate din culmi lungi de mai
mulţi kilometri, înalte de 100 – 300 m. Cele mai importante mări sunt: Imbrium, Crisium,
Orientală, Nectaris, Smithi, Humorum, Tranquillitatis, Serenitatis, Fecunditatis, Nubium,
Humboldtianum, Grimaldi.
• Bazinele sunt depresiuni mari (diametre de peste 3000 km) rezultate prin impact cu
bolizi sau asteroizi. Cele mai mari sunt: Procellarum (diametru de 3200 km, în emisfera
vestică) şi Polul Sud-Aitkins (2500 km în emisfera invizibilă).
• Şanţurile au desfăşurare arcuită, fund plat, versanţi abrupţi (înalţi de 50-230 m) şi
drepţi.Au rezultat în mări şi bazine prin presiuni generate în timpul impactului cu meteoriţii.
• Munţii reprezintă formele cele mai înalte, au lungimi de 700 – 9000 km şi se
desfăşoară în jurul mărilor sau în jurul craterelor mari.Sunt alcătuite din roci bazice. Poartă
numele unor sisteme terestre – Alpi, Apenini, Carpaţi, Caucaz etc.
• Craterele sunt forme de relief complexe rezultate precumpănitor din impactul cu
meteoriţii, unele au şi origine vulcanică. Au dimensiuni variate. Craterele mari (peste
100.000) au şi cratere secundare îngemănate ce aparţin unor faze ulterioare de evoluţie; în
unele cratere, pe centru, sunt conuri mici.

2.3. Alcătuirea petrografică

Din punct de vedere geologic se deosebesc:
- Roci magmatice rezultate din primele faze ale evoluţiei Lunii. Impactul cu meteoriţii
au dus la topituri noi, dar şi la metamorfozarea celor prezente. În zona „mărilor” există
bazalte, iar pe continente abundă gabbrourile.
- Roci sedimentare care au rezultat din acumularea fragmentelor din meteoriţi şi a celor
smulse şi împrăştiate din scoarţa lunară în timpul impactului cu meteoriţii.
- Roci metamorfice sunt roci primare modificate prin creşterile accentuate ale
temperaturilor provocate de şocurile generate de impacte.

1
 - Regolitul reprezintă o pătură formată din materiale dezagregate şi din elemente
acumulate din dezintergrarea meteoriţilor. Are grosimi de mai mulţi metri (în jur de 10 m).

2.4. Structura
La baza stabilirii structurii Lunii a stat interpretarea datelor seismice înregistrate în
timpul misiunilor Apollo.
Au fost distinse următoarele învelişuri:
- scoarţa cu o grosime medie de 60 km;
- mantaua superioră ţine până la 500 km;
- mezomantaua se dezvoltă între 500 şi 1000 km şi are elemente grele, feroase;
- mantaua inferioară este la adâncimi de peste 1000 km şi are, în conţinut, elemente
grele.
- în centrul Lunii există un nucleu alcătuit dintr-o topitură de Fe.

Proprietăţi fizice:
• Acceleraţia gravitaţională este de 162,2 cm/s2 fiind de peste şase ori mai mică decât
cea terestră.
• Magnetismul lunar este slab şi variabil regional. Originea este legată fie de procese
interne petrecute la începutul evoluţiei sale când avea un nucleu cu materie în stare de
topitură, fie de influenţa câmpului magnetic, terestru sau a impactului cu meteoriţii.
• Albedoul, în medie, are o valoare mică (0,07), dar este ceva mai mare în regiunile cu
roci deschise la culoare (pe continente) în raport cu cele care abundă bazaltele (mări).
•Seismicitatea este extrem de mică întrucât scoarţa lunară este consolidată, iar
activitatea tectonică a încetat după aproape un miliard de ani de la începutul evoluţiei Lunii.
• Densitatea medie de 3,34 g/cm3 (0,6 din cea terestră). Apar diferenţe regionale în
funcţie de categoria de roci din care este alcătuită scoarţa.
2.6. Originea Lunii
Există mai multe ipoteze care au stat în atenţia oamenilor de ştiinţă; în acest sens, se
disting două direcţii în interpretarea originii Lunii.
-Originea terestră este presupusă de astronomul G. Darwin (1879). A rezultat prin
desprinderea Lunii din Pământ la începutul evoluţiei acestuia când avea o rotaţie rapidă. E.
Suess a indicat ca loc al desprinderii Oceanul Pacific, dar acesta are o vechime de cca 200
mil. ani, pe când Luna are 4,5 mild. ani. Wise (1960) şi O. Keefe (1960 – 1970) presupun
apariţia unei protuberanţe terestre la începutul evoluţiei sale în condiţiile unei variaţii a vitezei
mişcării de rotaţie.Ulterior, protuberanţa s-a rupt iar o parte din materie s-a concentrat dând
satelitul.
-Originea extraterestră este presupusă în două variante:
• Corp ceresc (asteroid) captat de Pământ (explică deosebirile de alcătuire geologică
dintre Lună şi Pământ), care îşi avea o orbită foarte apropiată de Pământ, iar acesta o forţă de
atracţie mult mai mare. Se opune faptul că, masa tuturor asteroizilor cunoscuţi nu depăşeşte
50% din aceea a Lunii.
• Aglomerarea materiei (O. Schmidt) dintr-un nor de corpuri şi particule existente în
discul de acreţie din care a rezultat şi Pământul. Ipoteza nu explică diferenţele în alcătuirea
chimică a rocilor şi cele ale densităţii celor două corpuri.
2.7. Etapele de evoluţie
Au fost distinse (Grasu C., Maftei Al., 1989) mai multe etape a căror denumire este
legată de unele depresiuni, bazine, care au apărut în timpul acestora.
− Etapa Pre-Nectariană – durează de la începutul formării Lunii (4,5 mild. ani) şi până
acum 3,9 mild. ani când s-a format, prin impact, bazinul Nectaris. Îi sunt specifice:
aglomerarea materiei din norul de acreţie; un intens bombardament meteoritic şi vulcanism
activ. Din acestea, a rezultat un înveliş de material topit cu o grosime de 200 – 500km din care

2
ulterior s-au separat scoarţa şi mantaua superioară. Wilhelms D (1987) consideră că în această
fază au rezultat cca 30 de bazine de impact, între care şi cele mai mari (Procellarum şi Polul
Sud-Aitkins) şi, legat de ele, crestele muntoase inelare.
− Etapa Nectariană – ţine de la formarea bazinului Nectaris şi până la aceea a bazinului
Imbrium (de la 3,9 mild. ani la 3,8 mild. ani). Au rezultat:
− 12 bazine mari (Nectaris, Crisium, Serenitatis, Humboldtianum, Korolev, Humorum) în
urma unui intens bombardament cu meteoriţi şi asteroizi (diametre peste 100 km);
− s-au acumulat cele mai multe materiale expulzate în urma impactelor (ejecta);
− cratere mici din impact cu meteoriţi, cu diametre reduse;
− formaţiuni din această etapă sunt în vestul suprafeţei vizibile şi în nordul celei invizibile.
− Etapa Imbriană – durează de la 3,8 mild. ani şi până la 3,2 mild. ani.
− La început a rezultat bazinul Imbrium (diametru peste 1160 km), numeroase cratere formate
până la cca 3000 km de centrul bazinului, munţi cu dispoziţie inelară (Alpi, Caucaz, Apenini).
− Erupţiile bazaltice active (îndeosebi în emisfera vestică) legate de încălzirea de natură
radioactivă din interior, au dus la topirea unei părţi din manta. Lava s-a întins în mări, bazine,
cratere.
− Consolidarea bazaltelor a dus la încheierea procesului de formare a scoarţei. Ca urmare, în
zonele continentale precumpănesc rocile primare, pe când în cele ale mărilor şi bazinelor,
rocile bazaltice care alcătuiesc crusta secundară.
− Etapa Eratostheniană – este cea mai lungă (peste 2,1 mild. ani); în cadrul ei
semnificative sunt:
− acumularea în cratere a depozitelor din impact meteoritic;
− slăbirea treptată a evoluţiei tectonice pe măsura consolidării şi îngroşării
scoarţei.
− Etapa Copernicană (cca 1,1 mild. ani) se remarcă prin:
− impacte meteoritice ce dau cratere mici şi adânci;
− cele mai noi efuziuni de lave bazaltice;
− răcirea materiei din interiorul Lunii care a dus la contractări însoţite de falii în scoarţă, la
coborârea nivelului superior al astenosferei (sub 1000km) şi blocarea evoluţiei tectonice.

Exerciţiu
Întocmiţi pe baza consultării bibliografiei un tabel cu principalele momente ale
derulării expediţiilor sovietice şi americane în cunoaşterea satelitului terestru.

3.FENOMENE DETERMINATE DE SISTEMUL PĂMÂNT-LUNĂ-SOARE

3.1.FAZELE LUNII
Luna gravitează pe o orbită în jurul Pământului, iar acesta împreună cu satelitul său
descrie o orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în
poziţii diferite care se transpun şi într-o modificare continuă a formei şi mărimii suprafeţei
selenare receptată de pe Pământ. Acestea se înscriu într-un ciclu (revoluţie sinodică) cu o
durată de 29,2 zile.
Dacă se urmăresc în acest interval de timp, poziţiile Lunii la răsărit, în punctul maxim
pe boltă şi la apus se constată că de la o zi la alta, ele se produc cu o întârziere de cca o oră
(echivalentă cu un unghi de peste 170). Ca urmare, pe bolta cerească între poziţiile Soarelui şi
Lunii, în raport cu Pământul, se înregistrează o diferenţă de cca 45 0 la 3 ¼ zile situaţii
evidenţiate de o anumită configuraţie a suprafeţei Lunii. În acest sens se disting (fig.43):
 Faza de Lună nouă – corespunde alinierii celor trei corpuri cereşti în poziţia Soare-
Lună-Pământ (conjuncţie). Soarele şi Luna răsar în acelaşi timp.Luna va expune spre Pământ
o suprafaţă neluminată; razele puternice ale Soarelui vor împiedica distingerea discului lunar.

3
  Faza de Crai Nou – se produce după cca 3 ¾ zile, când între Lună şi Soare există o
diferenţă de poziţie pe boltă de cca 450. Forma sub care apare Luna este de corn sau seceră
(coarnele orientate spre stânga). Ea va fi văzută seara, după apusul Soarelui, când va avea şi o
poziţie ridicată pe boltă.
 Faza primului pătrar – se realizează după cca. 7½ zile când între direcţiile Pământ-
Soare şi Pământ-Lună există o diferenţă de 900. Ca urmare, când Soarele apune Luna se va
găsi în poziţia maximă pe boltă, dar conturul ei va fi slăbit de lumina amurgului. În orele
următoare va deveni mult mai luminoasă şi se va observa tot mai bine jumătatea din dreapta
discului lunar.
 Faza de Lună convexă – se înregistrează după 11¼ zile, când unghiul dintre direcţiile
de la Pământ la Soare şi Lună este de 135 0, între trecerea lor la meridianul locului este o
diferenţă de 9 ore. Luna se va vedea în poziţia maximă în jurul orelor 21, expunând cca 2/3din
suprafaţa expusă.
 Faza de Lună plină – se produce după 14½ zile, când cele trei corpuri cereşti sunt din
nou pe aceeaşi linie numai că Pământul se va afla între Lună şi Soare.Seara, la apusul
Soarelui, se produce răsăritul Lunii; punctul maxim pe boltă are loc la miezul nopţii, iar
apusul ei va fi dimineaţa. Întreaga emisferă orientată spre Pământ va fi luminată de Soare şi
va apărea ca un disc ce va străluci întreaga noapte.
 Cea de-a doua fază de Lună convexă – are loc după 18¼ zile când între direcţiile de la
Pământ la Soare şi Lună există un unghi de 225 0. Ca urmare, Luna va răsări în timpul nopţii
(în jurul orelor 21) şi va atinge punctul maxim în a doua parte a nopţii.Imaginea ei va fi
biconvexă.
 Faza ultimului pătrar – se produce după cca 21½ zile când între poziţiile de la Pământ
la Soare şi Lună fac un unghi de 270 0. Luna va răsări la miezul nopţii, se va situa la
meridianul locului pe la orele dimineţii şi va fi văzută doar o jumătate din discul său lunar (cel
din stânga).
 Faza de corn – seceră – cu coarnele orientate spre dreapta se relizează după 25¼
zile.Luna răsare în a doua parte a nopţii, iar punctul maxim îl atinge la câteva ore după
răsăritul Soarelui. Imaginea ei (destul de slabă) nu apare decât înainte de zori şi se va menţine
doar câteva ore.

3.2. ECLIPSELE
Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră. Dacă corpul este sferic
umbra va căpăta forma unui con al cărui dimensiuni depind de distanţa dintre aceasta şi sursă
dar şi de diametrul celui expus luminii. El va fi mic dacă distanţa şi diametrul vor fi reduse şi
invers.
În situaţia în care un al treilea corp trece prin conul de umbră atunci, pentru perioada
traversării acestuia, corpul care produce lumina va dispare mai mult sau mai puţin observaţiei.
Acest fenomen a fost denumit eclipsă.
Transpunerea acestor idei la Sistemul Solar împinge spre următoarele situaţii:
 corpul care lumineză este Soarele;
 corpurile care produc conuri de umbră sunt planetele şi sateliţii acestora (Pământul cu
Luna, Jupiter, Marte şi sateliţii lor);
 producerea eclipselor se realizează în cazurile în care acele corpuri se află pe aceeaşi
direcţie cu Soarele; în această poziţie ies în evidenţă două situaţii aparte:
- când între Soare şi satelit se inteprune planeta; ca urmare, satelitul se va afla în conul
de umbră al planetei, el nemaiputând fi observat de pe acesta (eclipsa satelitului);
- când între Soare şi planetă se interpune satelitul şi ca urmare, observatorul de pe
planetă (trece prin conul de umbră al satelitului), nu va observa Soarele sau părţi din acesta
(eclipsa de Soare).

4
 Alte situaţii sunt legate de raportarea poziţiilor planetelor şi sateliţilor la celelalte stele.
Distanţele enorme faţă de acestea nu permit realizarea unor conuri de umbră de către cele
două corpuri opace. În schimb, ele vor deveni ecrane ce vor optura imaginea stelelor la
intersectarea direcţiei dintre acestea şi observatorul de pe planetă şi satelit.Deci se vor produce
doar eclipsări ale stelelor.
Pentru înţelegerea fenomenelor respective se vor urmări cazurile concrete de eclipse
realizate în Sistemul Soare-Pământ-Lună (numite eclipsa de Lună şi eclipsa de Soare).

3.2.1.Eclipsa de Lună
O eclipsă de Lună se produce când aceasta intră în conul de umbră al Pământului.
Poziţia Soare-Pământ-Lună, pe aceeaşi direcţie, corespunde fazei de Lună plină, deci unei
situaţii în care este luminată întreaga emisferă a Lunii orientată spre Pământ.
Dacă eclipsele de Lună sunt legate de faza de Lună plină ar însemna că ele s-ar repeta
periodic la 29,2 zile (perioada sinodică). Nerealizarea acestui lucru se datoreşte faptului că
planul orbitei lunare face cu cel al Pământului un unghi în jur de 5 08’, la care se adaugă
înclinarea diferită a planului orbitei Pământului cu cel al Ecuatorului terestru (23045’).
Axa conurilor de umbră şi penumbră se află în planul orbitei terestre. Pentru ca eclipsa
să aibă loc, trebuie ca faza de Lună plină să coincidă cu o poziţie a Lunii cât mai apropiată de
acest plan. Momentul optim se realizează când cele trei corpuri sunt pe aceeaşi linie.Când
corpurile se află în acelaşi plan, Luna intrând în întregime în conul de umbră se produce
eclipsa lunară totală. Cu cât poziţia Lunei va fi mai depărtată de acest plan cu atât posibilitatea
realizării unei eclipse totale scade (sunt eclipse parţiale când doar o parte a Lunii intră în
conul de umbră). În ambele situaţii vor exista trecerile prin sectoarele conului de penumbră.
La o eclipsă totală se pot separa fazele:
•de la intrarea în conul de penumbră şi până la începutul pătrunderii în cel de umbră
(cca o oră);
• între intrarea în conul de umbră (ştirbirea circulară a conturului discului lunar) şi
până la ieşirea completă din aceasta (dispariţia ştirbirii) cu o durată de 2 ore;
• străbaterea în timp de o oră a restului conului de penumbră.
În intervalul de timp când Luna se află în întregime în conul de umbră ea totuşi poate
fi zărită. Apare ca un disc slab luminat roşiatic. Acest efect se datoreşte luminării ei de către
razele solare reflectate de atmosfera terestră, ceea ce duce la diminuarea efectului de umbră
totală.
O eclipsă de Lună se manifestă la aceeaşi oră şi în aceleaşi faze pentru toate punctele de
pe Glob care au Luna deasupra liniei orizontului.

3.2.2.Eclipsa de Soare
Se produc în condiţiile în care Pământul intră în conurile de umbră şi penumbră ale
Lunii. Acestea se întâmplă când cele trei corpuri cereşti se află pe aceeaşi direcţie în poziţia
Pământ-Lună-Soare (faza de Lună nouă).
Orbita Lunii în jurul Pământului este o elipsă şi ca urmare distanţa dintre Pământ şi
Lună variază între 363.300 km şi 405.500 km (valoarea medie este de 384.403 km). Ca
urmare, lungimea conului de umbră al Lunii este în medie de 374.000 km (V.Ureche, 1982),
dar variază în timp.
Din raportarea acestor valori reies trei concluzii:
- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii conului de
umbră lunar; sunt condiţii pentru o eclipsă totală de Soare, Pământul străbătând conul de
umbră lunar;
- distanţa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului de umbră.(Pământul se
află în vârful conului); sunt condiţii pentru o eclipsă parţială de Soare;

5
 - distanţa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră;
Pământul se află în conul de penumbră; se produce o eclipsă inelară.
Ca urmare a acestor condiţii, o eclipsă de Soare nu va putea fi observată decât pe o
anumită porţiune de pe Terra ca eclipsă totală; în regiunile limitrofe situate în conul de
penumbră se vor înregistra eclipse parţiale; în cele din afara conurilor nu se va înregistra nici
un fenomen (discul solar va fi văzut în întregime).
Durata fenomenului şi principalele faze de evoluţie.:
- eclipsa totală durează efectiv în zona ecuatorială cca 8 minute, iar la latitudinile medii
6 minute;
- eclipsa inelară durează la Ecuator 12 minute, iar la latitudinile medii 10 minute.
La eclipsa totală de Soare se disting:
- faza în care Luna începe să acopere discul solar (se dezvoltă forme cu concavitate
orientată spre Lună);
- faza de acoperire totală;
- faza de restrângere treptată a suprafeţei acoperite până la revenirea la forma generală
a disculu solar.
Pe acest parcurs, mai întâi lumina şi temperatura slăbesc până în momentul fazei
maxime când pe cer apar şi stelele mai strălucitoare. În faza maximă se observă coroana
solară, cromosfera, protuberanţe. Nu se realizează un întuneric deplin.
- fazele posterioare, lumina şi temperaturile cresc treptat.
La eclipsa parţială, faza maximă va coincide cu acoperirea unui sector din discul solar;
la eclipsa inelară faza maximă va coincide cu acoperirea unui sector din discul solar, iar în
jurul porţiunii acoperite de umbra Lunii, rămâne un inel luminos.
În perioada 1900 – 1999 s-au produs peste 80 de eclipse totale de Soare. La cea din
urmă din11 august 1999 banda de totalitatea eclipsei de Soare a traversat România; atingând
la noi o durată de 2 min. 22 sec.; la Râmnicu Vâlcea maximul de eclipsă totală a fost de 2
min. 23 sec (fig.).

3.3. MAREELE
Reprezintă mişcări periodice ale exteriorului scoarţei terestre, a apei oceanice sau a
atmosferei ca urmare a atracţiei reciproce dintre Pământ, Soare, Lună şi în secundar a
planetelor din sistem. Atracţia cea mai puternică se exercită din partea Lunii întrucât distanţa
Pământ – Lună (384.000 km) este foarte mică, în raport cu cea Pământ – Soare (1,5 mil. km),
forţa de atracţie a Soarelui reprezintă cca 5/11 din cea a Lunii.
3.3.1. Mareea terestră este extrem de mică ca valoare întrucât intervine rigiditatea
materiei solide din care Terra este alcătuită. Mărimea ei este de cca 23 cm în zona caldă, 10-
15 cm la latitudinile medii şi foarte mică în zona polară.
3.3.2. Mareea atmosferică ar trebui, datorită naturii fizice a masei de aer, să aibă valori
deosebit de mari. Gravitaţia şi presiunea puternică a vântului solar împiedică realizarea
acestor mărimi. Ea totuşi se realizează în îndeosebi în troposferă (include peste 90% din masa
atmosferei), unde mărimea acesteia la Ecuator atinge 16 – 18 km, în raport cu regiunile polare
unde are 6-8 km.
3.3.3. Mareele oceanice sunt active întrucât materia asupra cărei acţionează forţele de
atracţie este labilă şi uşor deformabilă. Ele constau în ridicarea ş coborârea succesivă a apei de
la suprafaţa Oceanului Planetar sub efectul conjugat al atracţiei exercitate de Lună şi Soare.
Dacă în lungul oceanului ea apare ca o mişcare ondulatorie, cu amplitudine în general mică, în
vecinătatea ţărmului, la adâncimi reduse, se transformă într-o mişcare de translaţie. La
ţărmurile abrupte se produc ridicări şi coborâri ale nivelului apei cu valori ridicate, iar la cele
joase se manifestă sub formă de îngresiuni (flux) şi regresiuni (reflux) pe ţărmurile joase.

6
 Fenomenul mareic nu este uniform în timp şi spaţiu. Acestea se datoresc modului
diferit de îmbinare a celor două forţe de atracţie ale Soarelui şi Lunii şi a acţiunii forţei
centrifuge, vizavi de forţa de gravitaţie şi intervenţiei unor factori regionali. (fig. 56).
- În faza de Lună nouă (cele trei corpuri se află pe aceeaşi linie, în poziţia Pământ-Lună-
Soare), atracţia exercitată de acestea este însumată. Ca urmare, ridicarea masei de apă va fi
maximă la meridianul locului. În partea opusă, pe antemeridian, se va înregistra tot un flux
maxim impus însă în forţa centrifugă care va acţiona mult mai intens, întrucât forţa centripetă
este diminuată de atracţia pe direcţie opusă a celor două corpuri cereşti.
- În faza de Lună plină (Pământul se va situa între Lună şi Soare), cele două corpuri vor
exercita forţe de atracţie diferite ca sens şi intensitate (cea a Soarelui datorită distanţei foarte
mari de 2,17 ori mai redusă decât aceea a Lunii). O echilibrare în mărimea fluxului care va fi
tot mare la meridian şi antemeridian va fi realizată de forţa centrifugă.
Mişcarea de rotaţie a Pământului (de la vest la est) face ca ridicarea nivelului apei
oceanului la meridianul locului să se transmită treptat ca o „bombăre mareică” în deplasare de
la est spre vest, însoţită ca reflex, la o distanţă de 45° latitudine, de o „coborâre mareică”.
Deci în acelaşi moment, pe suprafaţa Globului sunt două bombări (la meridian şi la
antemeridian) separate două zone de coborâre mareică, cu poziţie intermediară.
Dar în timp ce Pământul execută o rotaţie completă şi Luna se deplasează pe orbită,
aceasta face ca o nouă situare a Lunei la meridianul locului să se realizeze cu o întârziere de
50 de minute (deci, după 24 h 50’). De aici, rezultă pentru acelaşi loc de pe Terra, o amânare a
producerii fluxului cu cca 50 de minute de la o zi alta.
- Condiţiile regionale pot genera variaţii în producerea mareelor(fig.58). Importante
sunt configuraţia ţărmurilor şi a şelfului. În largul oceanelor creşterile medii sunt de 0,5 – 1,5
m, iar amplitudinile mareelor nu depăşesc 3m. În zona ţărmurilor situaţiile sunt destul de
variate. Amplitudini mari se realizează pe ţărmurile cu golfuri adânci, şelf extins şi cu guri de
vărsare ale fluviilor (Baya Fundy, din estul Canadei -19 m; Strâmtoarea Magelan - 18 m;
ţărmul Islandez - 16 m; Golful Arabiei - 13m;Golful Mezen din Marea Albă -12 m).
Fluxul se transmite pe distanţe diferite de la un fluviu la altul (peste 1000 km pe
Amazon, 120 km pe Dvina de Nord, 85 km pe Peciora); valul de flux are înălţimi de 4 – 5 m
pe Amazon, 3 – 5 m pe Sena, 4 –5 m pe Chang Jiang); care scade din avale în amonte purtând
denumiri ca pororoca (Amazon), bora (Tamisa), mascaret (Sena).
- În desfăşurarea unei maree la un ţărm cu estuar se remarcă câteva momente:
• bararea curentului de apă dulce şi întoarcerea lui în amonte pe măsura creşterii
fluxului;
• înaintarea masei de apă sărată de la gura de vărsare a fluviului în amonte (un curent cu
viteză de 0,5 – 2 m) pe o anumită distanţă;
• un moment de staţionare când se realizează echilibrul dintre forţa fluxului şi cea a
curentului de apă;
• retragerea apelor (viteză de 2- 6 m/s rezultată din cumularea forţei de rerflux cu cea a
curentului de apă dulce).
Existenţa curenţilor de maree implică probleme importante pentru navigaţie.
Producerea mareelor determină probleme pentru navigaţie (activităţile portuare se
corelează cu manifestarea fluxului şi refluxului), o anumită dinamică a proceselor de
abraziune şi acumulare, iar în timp milenar frânarea vitezei mişcării de rotaţie a Pământului şi
în lungirea duratei zilei.
- În situaţiile dintre cele două poziţii ale celor trei corpuri cereşti, din compunerea
forţelor ce acţionează vor rezulta amplitudini de fux şi reflux mai mici, minimele
înregistrându-se la primul şi ultimul pătrar. Deci în 29 zile (durata revoluţiei lunare), pentru
acelaşi loc de pe suprafaţa oceanelor se vor înregistra două momente de flux maxim în fazele
de Lună nouă şi Lună plină (maree de sizigii) şi două momente în care valorile acestora vor fi
minime (la pătrare-maree de cvadratură).

7
 Când, Luna în mişcarea sa pe orbită se va afla la perigeu (punctul cel mai apropiat de
Terra), forţa de atracţie va fi mult mai mare şi fluxul va fi cu 15 – 20% mai înalt decât cel
mediu.Peste 13¾ zile se va afla la apogeu când forţa va fi mică, iar înălţimea fluxului va
scădea cu 20% (A.N. Strahler, 1973). Când coincid sizigiile cu perigenul, iar cvadratura cu
apogeul vor rezulta mareele cu amplitudinile cele mai mari şi respectiv cele mai mici. Între
aceste momente, în fiecare zi, amplitudinea mareelor (diferenţa dintre mărimea fluxului şi cea
a refluxului) va înregistra valori care au o evoluţie în scădere (posterior unui maxim) sau în
creştere (anterior maximului).