Sunteți pe pagina 1din 12

Deşerturile din emisfera nordicǎ

Deşerturile sunt regiuni (însumând peste 20 mil. km2 pe Glob) cu un climat arid şi
semiarid, lipsa precipitaţiilor (care foarte rar ajung la 300 mm/an), temperaturile foarte aride,
uneori cu diferenţe foarte mari între noapte şi zi, şi vânturile foarte puternice, condiţionând o
anumitǎ florǎ si faunǎ.
Deşerturile sunt rǎspândite pe toate continentele, în afarǎ de Antarctida, în care dominǎ
landşafturile polare şi sunt întinse pe trei zone naturale: temperatǎ, subtropicalǎ şi tropicalǎ.

Zona temperatǎ_________________________________7,0 mil. Km2


Eurasia________________________________________5,9 mil. Km2
America de Nord________________________________0,6 mil. Km2
America de Sud_________________________________0,5 mil. Km2

Zona subtropicalǎ________________________________7,4 mil. Km2


Eurasia_________________________________________4,7 mil. Km2
Africa__________________________________________1,1 mil. Km2
Australia________________________________________0,2 mil. Km2
America de Nord__________________________________0,9 mil. Km2
America de Sud___________________________________0,5 mil. Km2

Zona tropicalǎ____________________________________17,0 mil. Km2


Eurasia__________________________________________3,7 mil. Km2
Africa___________________________________________8,9 mil. Km2
Australia_________________________________________3,2 mil. Km2
America de Nord___________________________________0,4 mil. Km2
America de Sud____________________________________0,8 mil. Km2

În emisfera nordicǎ deşerturile se întind pe patru continente: Europa, Asia, Africa şi


America de Nord. În Africa ele sunt cuprinse între aproximativ 15 şi 300 latitudine nordicǎ;
în Asia: între 15 – 350 latitudine nordicǎ în Peninsula Arabicǎ, între 22 – 480 latitudine
nordicǎ în Orientul Apropiat şi Asia mijlocie şi între 36 şi 460 latitudine nordicǎ în Asia
centralǎ.
Deşerturile din partea centralǎ şi nordicǎ a Asiei mijlocii fac parte din zona temperatǎ,
deşerturile Orientului Apropiat, cele din sudul Asiei mijlocii, ale Podişului Iranian, ale
Africii de nord şi ale Peninsulei Arabice fac parte din zonele tropicalǎ şi subtropicalǎ. În
America de Nord, deşerturile sunt cuprinse în zonele temperate şi subtropicale, între 22 şi 440
latitudine nordicǎ. Deşerturile şi semideşerturile Asiei şi Africii de nord formeazǎ un brâu
care se întinde pe aproximativ 11 000 km. Pe continental Americii de Nord deşerturile nu
formeazǎ un asemenea brâu ci ocupǎ platouri intramontane, podişuri sau depresiuni
intramontane.

Deşerturile Americii de Nord

Deşerturile Americii de Nord se întind în limitele zonei temperate şi ale celei tropicale,
aproximativ între 22 – 440 latitudine nordicǎ. Ele nu ocupǎ teritorii întinse, fiind rǎspândite

1
sub formǎ de masive nu prea mari în largile depresiuni intramontane în partea de sud a
Munţilor Stâncoşi şi a Podişului Mexican, divizate de crestele ondulate ale munţilor precum
şi în valea şi delta fluviului Colorado.
Deşerturile Americii de Nord pot fi împǎrţite în patru grupe: Chihuahua, Sonoran,
Mojave şi deşerturile Marelui Bazin.
Trǎsǎtura caracteristicǎ a structurii geomorfologice a teritoriilor aride ale Americii de
Nord o constituie faptul cǎ morfostructurile monotipice nu se întind pe spaţii mari. De regulǎ,
predominǎ morfostructurile complexe unde în relief existǎ o succesiune de creste muntoase
de micǎ înǎlţime şi cǎldǎri intramontane largi, cu depuneri aluviale, lacustre şi proluviale.
Aceste cǎldǎri pot avea un diametru de câţiva zeci de km. Printre acestea se aflǎ destul de
multe depresiuni închise, cu terase lacustre bine conservate, care indicǎ niveluri mult mai
ridicate ale lacurilor, din perioada proluvialǎ. Pe lângǎ aceasta, pentru deşerturile şi
semideşerturile Americii de Nord sunt caracteristice podişurile cu şesuri structurale, puternic
divizate prin erodare, cu canioane adânci (Marele Canion).
Platourile şi podişurile înalte sunt şesturi structurale, de vârstǎ cretacicǎ sau terţiarǎ,
parţial erodate. Relieful depresiunilor este aplatizat datoritǎ proceselor intensive de
dezagregare şi acumulǎrii de produse de deflaţie. Numai pe alocuri, printre spaţiile nivelate s-
au conservat creşte în formǎ de ciupercǎ – munţii insulari.
Zonele mai secetoase se aflǎ în lungul Golfului Californiei şi în Valea Morţii (Deşertul
Mojave). Media sumei anuale a precipitaţiilor ajunge pe alocuri pânǎ la 50 mm (Greenland-
Ranch, în Deşertul Mojave). În cea mai mare parte a deşerturilor Americii de Nord, suma
precipitaţiilor se aflǎ între 100 şi 200 mm. Cantitatea acestora creşte în zonele premontane şi
în munţii care înconjoarǎ deşerturile, precum şi în zona de trecere înspre câmpiile Marelui
Bazin şi ale Marilor Şesuri. Astfel, deşerturile Americii de Nord primesc, cu rare excepţii, o
cantitate destul de mare de precipitaţii atmosferice.
Precipitaţiile cad neuniform în decursul anului. În deşerturile apusene ale Nevadei şi
Californiei, precipitaţiile maxime cad iarna, iar în cele estice şi sudice ale deşerurilor
mexicane cad vara. Ele sunt aduse de vânturile umede din golfurile Mexicului şi Californiei.
Limita dintre aceste regiuni trece în lungul Munţilor Stâncoşi.
Deşerturile Americii de Nord primesc o cantitate mare de cǎldurǎ si în aceastǎ privinţǎ
cedeazǎ numai îm faţa Saharei. În limitele deşerturilor Marelui Bazin, existǎ zone în care
iernile sunt mai reci, iar la sud, în deşerturile Californiei, iernile sunt foarte calde, iar verile
foarte fierbinţi.
Insolaţia diurnǎ intensǎ duce la o supraîncǎlzire puternicǎ a solului şi a aerului, iar
ardiaţia nocturnǎ la rǎcire. Aceasta dǎ naştere la contraste de temperaturǎ de la zi la noapte,
caracteristicǎ pentru perioada de varǎ. În special în depresiunile continentale închise, vara
este foarte fierbinte şi secetoasǎ. În zonele litorale ale deşerturilor californiene se produce o
atenuare a climei în apropierea mǎrii, stare ce se manifestǎ printr-o umiditate crescutǎ a
aerului şi printr-o climǎ cu un grad de continentalism mai scǎzut.
Pentru deşerturile Americii de Nord sunt caracteristice furtunile de praf şi uraganele.
Acestea sunt de douǎ tipuri: tipul Nordic care ţine de Oceanul Pacific şi tipul tropical. Cea
mai puternicǎ dintre ele este “giubascosa” din deşerturile fierbinţi din sud, care suflǎ cu o
vitezǎ de 120-150 km/orǎ. În afarǎ de aceasta, în toate deşerturile, apar adesea vǎnturi locale,
însoţite de tornade.

2
Deşerturile Americii de Nord fac parte, în general, din tipul arid, cu iarnǎ caldǎ şi cu
maximul de precipitaţii iarna (Nevada şi California) sau vara (Mexic). Fac excepţie, parţial,
Deşertul Mojave unde în depresiunile adânci clima este extraaridǎ.
Deşerturile nord-americane sunt foarte sǎrace în ape de suprafaţǎ. Aici nu existǎ râuri
permanente; doar în perioada ploilor, pe versanţii munţilor curg şuvoaie temporare. Numai
regiunea deşerturilor californiene este traversatǎ de apele fluviului Colorado. Din cauza
orografiei destul de complicate, multe din deşerturi sunt lipsite de scurgeri de apǎ. Aşa sunt
zonele de deşert ce se întind între Munţii Stâncoşi şi lanţul de munţi de pe coasta Oceanului
Pacific.
O cantitate mare de precipitaţii, ce cad peste deşerturile Americii de Nord se împart în
douǎ tipuri – de deşert tropical şi subtropical. Solurile de deşert subtropical sunt caracteristice
deşerturilor sudice (Mojave şi altele), cât şi pentru zonele din cursul mijlociu al fluviului Rio
Grande şi mai departe, la sud, pentru Podişul Mexicului. În pǎrţile apusene ale zonei
subtropicale, caracterul arid al acestor soluri este mult mai bine exprimat. Printre rocile
pedogenetice sunt larg rǎspândite nisipurile, pe alocuri mobile, depunerile aluviale şi
câmpurile de bolovani produşi prin dezagregarea fizicǎ a rocilor parentale de pe culmile
munţilor insulari şi a înǎlţimilor mai mici. În regiunile vestice sunt mai puţine nisipuri; acolo
predominǎ rocile parentale sub formǎ de bolovani de piatrǎ şi de piatrǎ spartǎ.
Solurile de deşert tropicale sunt cartacteristice pentru partea de nord-vest a Mexicului şi a
Californiei (Colorado, Sonoran şi altele). Complexitatea structurilor geomorfologice şi
geologice a teritoriilor acestor deşerturi a determinat, în condiţii de climǎ identice, un
caracter neuniform al distribuţiei rocilor pedogenetice. Aici, alǎturi de depozitele aluviale şi
litorale, sunt rǎspândite produse aluvial-deluviale de piatrǎ spartǎ rezultate din dezagregarea
fizicǎ a rocilor parentale. Acestea din urmǎ sunt predominante. Toate solurile sunt
carbonatice într-o mǎsurǎ sau alta. În depresiunile sǎrǎturoase sunt comune solonceacurile şi
solurile se solonceac.
Astfel, în rǎspândirea solurilor se manifestǎ destul de clar zonalitatea acestora.
Acelaşi lucru apare şi în cazul vegetaţiei. Deşerturile de la nord sunt populate de
semiarbuşti de deşerturi: Artemisia tridentata, Artemisia nova, Artemisia rigida, Artemisia
spinescens, pe alocuri de desişuri de Eurotia lanata şi de Atriplex canescens, Artiplex
confertifolia.
Pentru zonele sudice sunt caracteristice deşerturile cu arbuşti şi plante suculente. Astfel,
în deşerturile Arizonei dominǎ tufele de Larrea tridentata cu participarea unor arbori nu prea
mari din familia Leguminoase (Prosopis juliflora), Foqueria splendes, Yucca enohavensis şi
altele, a cactuşilor (Carnegia gigantea, Ferocactus visliczenii, Opuntia ramossima, Opuntia
imbricata ş.a. În limitele acestor zone caracterul vegetaţiei este determinat în mare mǎsurǎ de
diferenţele în gradul de umiditate. Astfel teritoriile cu cel mai puţine precipitaţii au o
vegetaţie mai xeromorfǎ, pe alocuri aceasta lipsind aproape complet (Valea Morţii).
Deşerturile cu umiditate mai ridicatǎ prezintǎ o vegetaţie arbustivǎ sǎrǎcǎcioasǎ (deşerturile
cu Larrea tridentata).
Umiditatea relativ ridicatǎ a zonelor aride ale Americii de Nord a determinat fixarea
nisipurilor din deşerturile sale.

3
Deşerturile Asiei

Deşerturile Asiei ocupǎ vaste teritorii în diferite pǎrţi ale continentului, atât în zona
temperatǎ cât şi în zonele tropicalǎ şi subtropicalǎ. Sunt diversificate din punctul de vedere al
lanşaftului, cu predominanţa deşerturilor nisipoase, dispuse în masive izolate de mǎrimi
diferite.
Zona de deşert a Asiei, care se în tinde de la ţǎrmurile Mǎrii Roşii şi ale Mǎrii Caspice
pânǎ la valea fluviului Huanghe, prezintǎ o serie de trǎsǎturi comune (gradul ridicat de
ariditate a climatului, lipsa unei reţele hidrografice de suprafaţǎ, intensitatea proceselor
geomorfologice şi pedogenetice, dezvoltarea largǎ a proceselor mecanice de erodare şi
spulberare a nisipurilor, existenţa stadiului lacustru în perioada cuaternarǎ), precum şi o serie
de deosebiri esenţiale între zonele sale de rǎsǎrit şi apus (nivelul hipsometric, tipul circulaţiei
maselor de aer, regimul şi cantitatea precipitaţiilor atmosferice, vârsta stratelor de suprafaţǎ,
componenţa florei şi faunei).
Deşerturile Asiei ocupǎ zone cu o genezǎ diferitǎ: şesuri vechi aluviale, şesuri stratificate
structurale şi podişuri. Pe şesurile vechi aluviale se întind cu precǎdere deşerturile nisipoase –
Karakum, Takla Makan, Sarî-Işikotrau, cea mai mare parte a deşertului Alaşan, nisipurile
Kuzupci în Ordos şi altele. În Ţaidam, în astfel de condiţii, predominǎ deşerturile de tipul
solonceacurilor.
În structurile terţiare şi cretacice se situeazǎ mai ales deşerturilşe pietroase cu pietriş şi
gips şi mai rar, deşerturile nisipoase (Ustiurt, platoul Yaungusk, Kîzîkum, o parte din
Djungaria, Taidam, Alaşan, Ordos şi a Peninsulei Arabice). Alǎturi de acestea existǎ
importante masive deşertice de tip stâncos - pietros, care s-au format prin peneplenizarea
podişurilor montane (Betpak-Dala, colinele din Kazahstan, Beişan, Podişul Iranian).
Deşerturile Asiei se întind în patru regiuni geotectonice – ale Asiei centrala, ale Asiei
mijlocii, ale Podişului Iranian, în Peninsula Arabicǎ şi în zona depresionarǎ a Indusului
(Deşertul Thar).
Deşerturile Asiei centrale
În Asia centrala deşerturile ocupǎ o suprafaţǎ importantǎ. Aici în Kaşagaria se aflǎ Takla
Makan, unul din cele mai mari deşerturi nisipoase ale lumii, iar în Ţaidam se aflǎ un vast
deşert de tip solonceac, situat în cuveta Lacului Davsan-Nur. Deşerturile ocupǎ, de asemenea,
Djungaria, Alaşanul, Ordosul, Beişanul şi gobiurile Mongol şi Goşun. În partea de vest a
Asiei centrale predominǎ deşerturile nisipoase, iar în cea centralǎ – deşerturile pietroase şi
nisipoase cu pietriş (gobiurile).
Deşertul Takla Makan este alcǎtuit din depuneri cuzaternare aluviale, afânate, în grosime
de câteva sute de metri. Pe toatǎ întinderea deşertului predominǎ relieful eolian. Dar pe
alocuri, prin pǎrţile periferice ale zonei vestice existǎ forme de eroziune, cum sunt albiile
vechi, pe jumǎtate acoperite de nisip şi şesurile deltaice. În estul şi în centrul deşertului
predominǎ nisipurile alveolare şi staturi complexe mari de barcane (davana). La periferie, pe
o zonǎ de 50 km, pe alocuri, predominǎ mormanele de nisipuri semiconsolidate, cu tufe de
Tamarix şi Nitraria schoberi şi sectoare cu substrat argilos cu barcane disparate.
Deşertul Alaşan
Relieful actual al deşertului se caracterizeazǎ printr-o combinaţie complexǎ a diverselor
sale tipuri: tectonice (lanţuri muntoase mici şi izolate), acumulative (şesuri cretacice cu nisip
piertos - gobiurile), de eroziune (albii de râuri secate) şi eoliene (nisipurile de barcane).
Deşertul Alaşan este prezenţa unui numǎr însemnat de depresiuni mari sau mici, plane ,

4
acoperite cu lacuri sǎrate sau dulci, cu o bogatǎ vegetaţie specificǎ luncilor mocirloase, cu
tufişuri de Haloxylon sau cu solonceacuri. Acestea sunt aşa numitele ţaidamuri.
Deşertul Beişan se prezintǎ ca o ridicǎturǎ boltitǎ, masivǎ, însǎ nu prea înaltǎ a scoarţei
pǎmântului, alcǎtuitǎ din formaţiuni vechi ale seriei presinice şi depresiuni metamorfice de
vârstǎ carboniferǎ şi cretacicǎ.
Pe şesurile sale imense, masivele de nisipuri de barcane alterneazǎ cu spaţii imense
acoperite de nisipuri vǎlurite, pe care cresc tufele de Artemisia ordosica, sau cu depresiuni
plane de mǎrimi diferite, adesea alimentate cu apǎ, cu o bogatǎ vegetaţie de luncǎ-solonceac
(ţaidamurile).
Şesul aplin Ţaidam
Relieful acestui deşert este în general plan; partea de nord-vest reprezintǎ un şes uscat
terţiar, argilos, pietros şi nisipos (pe alocuri cu zone muntoase). Partea centralǎ a Ţaidamului
este o depresiune paltǎ, joasǎ, cuaternarǎ, constituitǎ din depozite lacustre şi deltaice, de
nisipuri afânate şi strate de soluri cu granulaţie mare, cuaternare şi actuale, sǎrǎturate intens.
În Ţaidamul de vest predominǎ landşafutile şesurilor de nisip-pietriş, ce se aflǎ în depresiuni
structurale erodate parţial.
Depresiunea Djugariei se constituie din roci cristaline vechi, şesuri cu bolovani şi pietriş,
solonceacuri, dune de nisip fixat acoperite cu vegetaţie şi nisipuri de barcane.
Deşertul Gobi
În Asia Centralǎ, vaste teritorii sunt ocupate de gobiuri – landşafturi cu relief foarte
divesificat – de deşerturi şi semideşerturi cu şesuri plane sau cu depresiuni eoliene, cu zone
stâncoase şi de pietriş-nisip, cu sol cafeniu-cenuşiu, cu schelet grosier de gips, cu o vegetaţie
sǎracǎ, lipsite de apǎ de suprafaţǎ, însǎ destul de bogate în ape subterane.
a) Gobiul Gaşun este un podiş înalt, structural, relieful este ondulat şi în pantǎ
uşoarǎ, cu un labirint complicat de vâlcele largi, divizate de coline netede şi
coame de stânci. Deşertul este pietros, lipsit de o reţea hidrograficǎ, iar în
depresiunile închise se gǎsesc solonceacuri. Solul este brun-cenuşiu, cu
gips.Vegetaţia este în general foarte rarǎ, ceva mai bogatǎ în albiile temporar
umezite, unde apar tufe singuratice de Tamarix, Haloxylon ammodendron,
Nitraria şi plante anuale ca Solsola collina şi Solsola pellucida.
b) Gobiul Transaltai este un ţinut foarte secetos (precipitaţiile anuale nu depǎşesc
100 mm), cu ape freatice la mare adâncime. Aici aproape cǎ nu existǎ fântâni şi
nici izvoare, şi din acest motiv ţinutul este slab populat. Vegetaţia este foarte
sǎrǎcǎcioasǎ, aproape inutilizabilǎ pentru creşterea vitelor.
c) Platoul Gobi Rǎsǎritea (Deşertul Gobi propriu-zis) are un relief sau complet plat,
sau vǎlurit cu creste strǎbǎtute de numeroase vǎi seci. Este sǎrac în precipitaţii
atmosferice (pânǎ la 200 mm pe an) şi aproape lipsit de ape de suprafaţǎ.Apele
subterane sunt mai abundente şi slab mineralizate. Vegetaţia este sǎracǎ de tip
graminee – Astmizetum, pe soluri brune – cenuşii cu schelet grosier. În
depresiunile cu un grad mai mare de umiditate sunt rǎspândite solonceacurile de
luncǎ şi mlaştini ierboase.
d) Gobiul Djungar este un vechi şes denudat cu un relief vǎlurit. Câmpiile sale
proluviale au un înveliş pietros, sunt foarte uscate şi aproape lipsite de vegetaţie.

Deşerturile Asiei Centrale sunt situate în zona temperatǎ. Aceste teritorii trebuie
considerate ca regiuni aride şi semiaride cu iarnǎ rece şi cu maximum de precipitaţii vara.

5
Clima este moderat rece, cu temperaturi medii anuale ale aerului de la 2,50C în deşerturile
alpine ale Ţaidamului, pânǎ la 11,60C în zonele cu mult mai calde ale Kaşgariei. Suma
precipitaţiilor anuale nu depǎşesc, cu excepţia zonelor de stepǎ şi a celor de şesuri
premontane, 100 mm.
Apele de suprafaţǎ ale Asiei Centrale nu sunt prea abundente. Aceasta e strǎbǎtutǎ de
râurile Tarim, Koncedaria, Cherchen, cu numeroşi afluenţi. Aceste râuri se varsǎ în lacuri sau
formeazǎ delte oarbe. Aceste râuri nu au ieşire la ocean; doar fluviul Huanghe ajunge pânǎ la
Marea Chinei de Est. Influenţa acestor râuri este limitatǎ şi cea mai mare parte este lipsitǎ de
ape de suprafaţǎ.
Solurile brun-cenuşii, în funcţie de litologia rocii mamǎ, prezintǎ tipuri şi grade de
salinitate diferite: soluri cu schelet grosier gipsos şi soluri nisipoase afânate cu puţin gips,
soluri argiloase cu carbonaţi, solonceacuri de luncǎ şi lunci mlǎştinoase.
Vegetaţia deşertului Asiei centrale, deşi variatǎ, este totuşi foarte sǎracǎ, mai ales în zonele
vestice şi centrale. În zonele de nisip cu barcane, umezite numai de precipitaţiile atmosferice,
vegetaţia este foarte sǎracǎ. Aici se întâlnesc tufe izolate de Caragana korsinkii, Caragana
microphylla, Hedysarum scoparium şi Hedysarum mongolicum, desişuri rare de psamofite
perene Psammochloa villosa, pâlcuri mai dese de pelin Artemisia ordosica, Artemisia
sphaerocephaloa, precum şi ierburile anuale Agriophyllum pungens, Corispermum
hyssopifolium, Stilpnolepis centiflora, Pugionium cornutum.
În depresiunile cu ape freatice aproape de suprafaţǎ, accesibile rǎdǎcinilor plantelor,
vegetaţia este mai bogatǎ. Aici pot fi întâlnite desişuri de Haloxylon ammodendron, Nitraria
schoberi şi Salsola collina, Salsola pellucida, care sunt specii anuale.
O vegetaţie mai abundentǎ se întâlneşte în depresiunile cu apǎ dulce unde sunt comune
hǎţişurile întinse de trestie Phragmites communis şi Lasiagrostis splendens, iar în
depresiunile cu apǎ sǎratǎ apar rare tufe de Tamarix ramosissima, Nitraria sibirica, Nitraria
schoberi şi Kalidium folitatum.
Pe şesurile de pietriş-nisip în gobiuri predominǎ o vegetaţie rarǎ cu arbuşti de talie micǎ şi
semiarbuşti gipsofili: Nitraria schaerocarpa, Reaumuria soongorica, Salsola arbuscula,
Potaninia mongolica, tufe de Ammopiptanthus mongolicus, Calligonum mongolicum etc.
Crestele muntoase joase şi colinele sunt de asemenea acoperite cu tufe pitice rare, însǎ mult
mai bogate în specii adesea caracteristice stepelor uscate (Stipa, Aneurolepidium,
Agropyrum, Lespedeza, Astragalus).

Deşerturile Asiei mijlocii şi ale Kazahstanului


Deşerturile Asiei mijlocii, ca şi celelalte deşerturi ale Globului terestru, sunt teritorii
secetoase. Aici cad în medie anual 160-170 mm, iar în zona inferioarǎ a Amu-Dariei cca 75
mm precipitaţii atmosferice. Aceste zone secetoase sunt cunoscute ca fiind regiuni aride şi
semiaride. Caracterul distribuţiei precipitaţiilor în zonele nordice nu prezintǎ deosebiri
sezoniere, iar în cele sudice se constatǎ maximum de precipitaţii în perioada de iarnǎ.
Evaporarea este mare – în deşerturile nordice ajunge la 1000 – 1300 mm, depǎşind totalul
precipitaţiilor anuale de 9-10 ori. În deşerturile sudice, evaporarea creşte pânǎ la 2580 mm,
adicǎ de 26 de ori mai mult decât cantitatea de precipitaţii anuale.
Reţeaua hidrograficǎ a Asiei mijlocii este foarte sǎracǎ. Apele multor râuri care izvorǎsc
din munţi şi curg peste şesurile din deşert, se pierd prin evaporare şi prin irigaţie; o parte se
infiltreazǎ în pǎmânt. Unele râuri seacǎ complet, formând în deşerturi albii şi delte seci.

6
O importanţǎ deosebitǎ în viaţa şi valorificarea deşerturilor o au apele subterane şi mai
ales pânzele subterane de apǎ freaticǎ. În depozitele subterane ale depresiunilor se formeazǎ
un torent continuu, având uneori o mare presiune.
Acolo unde apele subterane sunt la o adâncime de câţiva metri, ele sunt parţial accesibile
vegetaţiei naturale. În asemenea locuri, chiar şi în nisipuri se întâlnesc destul de des tufe
bogate de Haloxylon şi alţi arbuşti, iar în vǎile râurilor apar pǎduri dese de plopi şi fâneţe de
luncǎ cu ierburi înalte.
Clima secetoasǎ din deşerturile Asiei mijlocii a determinat un tip deosebit de pedogenezǎ:
pemtru deşerturile sudice sunt caracteristice solurile cenuşi de diferite tipuri, pentru cele din
nord solurile brun – cenuşii. În aceste deşerturi sunt larg rǎspândite şesurile cu takâre,
solonceacurile şi nisipurile. Pe teritoriile vaste ale deşerturilor nisipoase, procesul de formare
a solului se aflǎ în stadiu iniţial.
Pentru agriculturǎ cea mai mare valoare o au solurile cenuşii din vǎile submontane,
solurile brune şi cenuşii de luncǎ din vǎile şi deltele râurilor actuale precum şi solurile
takârelor din vechile delte ale apelor Asiei mijlocii.
În deşerturile Asiei mijlocii se disting urmǎtoarele tipuri de bazǎ de vegetaţie specificǎ:
tipul psamofil arbustiv lemnos (Haloxylon persicum, Haloxylon aphyllum, Calligonum
caputmedusae, Calligonum setosum, Salsola richteri, Ammodendron conollyi, Ephedra
strobilacea ş.a.) în deşerturile nisipoase şi de nisip, pietriş; tipul gipsofil cu arbuşti de talie
micǎ (Salsola arbuscula, Salsola rigida, Salsola gemmascens, Salsolalaricifolia, Anabasis
salsa, Hammada leptoclada) în deşerturile stâncoase şi cu pietre ale podişurilor terţiare; tipl
ierburilor efemer – efemeroide (Poa bulbosa, Carex pachystylis şi numeroase efemere) ce se
întâlnesc în deşerturile de loess; tipul semiarbuştilor (Artemisia semiarida, Artemisia
kemrudica, Kochia prostrate, Eurotia ceratoides) cu participarea gramineelor perene
(Agropyrum desertorum, Stipa cappillata) şi a efemerelor şi efemeroidelor din deşerturile
argiloase; asociaţia de alge sub formǎ de licheni din takâre, grupǎri caracteristice de licheni
de deşert (Diploschistes albissimus, Squamaria lentigera etc.) sau alge albastre
(Phormidium, Microcoleus).
În solonceacuri dominǎ halofitele (Halocnemum strobilaceum, Halostachys caspica,
Kalidium capsicum, Tamarix laxa) şi speciile anuale (Salsola, Halogeton, Suaeda).
Tipul cel mai productiv îl reprezintǎ tufele de arbuşti lemnoşi din deşerturile nisipoase şi
din deltele vechilor râuri, speciile Haloxylon persicum, de Haloxylon aphyllum sau în
amestec şi Tamarix. Dezvoltarea unei vegetaţii relative bogate în deşerturile nisipoase este
favorizatǎ de proprietǎţile fizice prielnice ale nisipurilor.

Deşerturile Industanului
Clima deşeerturilor Thar şi Thal este uscatǎ, continentalǎ. Sunt cele mai fierbinţi zone al
Industanului. În schimb iarna este aici destul de rece, în multe locuri temperature scade
uneori sub 00 C , exisţând uneori slabe îngheţuri, în timp ce vara, domneşte o cǎldurǎ
arzǎtoare. Aici sunt frecvente furtunile de praf care fac sǎ scadǎ considerabil temperature şi
din când în când aduc câte o aversǎ de ploaie care te salveazǎ de arşiţa de nesuportat. Aceste
furtuni scad ca numǎr şi intensitate spre rǎsǎrit.
Suma anualǎ a precipitaţiilor, este în medie sub 200 mm. Variind de la an la an, cǎtre
vest, cantitatea precipitaţiilor scade constant, ajungând pânǎ la 100 mm. Sunt caracteristice
ploile torenţiale în urma cǎrora apa se acumuleazǎ în depresiunile dintre crestele de nisip,
asemǎnǎtor fenomenului observat în takârele Asiei mijlocii. Perioada de ploi coincide cu cea

7
a lunilor cu temperature ridicate ale aerului din iulie pânǎ în septembrie. Gradul de
evaporaţie este foarte mare, ajungând pânǎ la 3000 mm.
Regimul vânturilor se caracterizeazǎ prin schimbarea regulatǎ a direcţiei celor dominante,
corespunzǎtor dinamicii maselor de aer în funcţie de sezon. În timpul musonului uscat de
iarnǎ dominǎ vânturile uscate ce suflǎ dinspre nord-vest; în perioada musonului umed de varǎ
dominǎ vânturile din sud-vest, ce aduc cu ele umiditatea.
Din cauza climei excesiv de secetoase, procesele de eroziune eoliene sunt foarte active.
Stâncile denudate, tocite de cǎtre nisipuri, sunt tipice landşaftului de deşert. În unele locuri s-
au format peşteri.
În deşertul Thar, nu existǎ ape de suprafaţǎ, din cauza cantitǎţilor neînsemnate de
precipitaţii şi numai în sezonul ploilor se scurg, venind din zonele de munte, râuri temporare.
Apele subterane sunt din abundenţǎ, mai ales din zonele nordice, cu toate cǎ precipitaţiile
cad în cantitate micǎ iar evaporaţia este foarte intensǎ. Acestea sunt alimentate de apele
subterane ce vin din munţi pânǎ în deşert şi infiltrarea care se produce în albia fluviului Indus
şi parţial a precipitaţiilor atmosferice.
Vegetaţia naturalǎ a deşerturilor Thar şi Thal este destul de bogatǎ. Ca arbuşti psamofili
se pot considera Calligonum polygonoides şi Leptadenia pirotechnica, Capparis deciduas,
Hammada salicornica ş.a. De asemenea, destul de frecvent se întâlnesc arbori singuratici de
Proposis spicigera.
În anii cu umiditate normalǎ, în mod obişnuit, solul e acoperit cu un înveliş des de
ierburi, printre care, cele mai frecvente sunt urmǎtoarele specii: Elyonurus hirsutus,
Cenchrus ciliaris, Cenchrus setigerus, Panicum antidotale, Eleusine flagellifera,
Dactyloctenium scindicum, Cyperus arenarius.
În zonele de solonceac creşte Desmostachya bipinnata, iar în depresiuni, uneori acoperite
de revǎrsǎrile de ape, abundǎ Dichanthium annulatum. Aceste ierburi dau o cantitate
însemnatǎ de furaje împieducând în acelaşi timp deflaţia solului.
În partea de rǎsǎrit, Deşertul Thar trece în savanna indianǎ, ce ocupǎ o zonǎ destul de
largǎ. Vegetaţia lemnoasǎ şi arbustivǎ este reprezentatǎ prin arbori solitari de acacia (Acacia
Arabica şi Acacia Senegal), de Prosopis spicigera, Ziziphus nummularia, cu participarea
arbuştilor tropicali Calotropis procera, Capparis deciduas şi altele.

Deşerturile Podişului Iranian


Landşafturile aride ale Podişului Iranian (Iran, Afghanistan, partea apuseanǎ a
Pakistanului) sunt reprezentate în general prin deşerturi de nisip (Deşte-Lut, Registan,
Haran), solonceacuri (Deşte-Kevir) şi deşerturi argiloase (Daşti-Markoh).
În funcţie de natura solurilor şi de condiţiile de drenaj, suprafeţele plane sunt ocupate de
solonceacuri, de deşerturi de pietriş sau deşerturi de nisip. Şesurile de nisip sunt acoperite cu
tufe rare de Haloxylon şi de alte plante psamofile, relieful lor fiind sub formǎ de dune sau de
barcane. Takârele sunt foarte rǎspândite, în special în depresiuni. Existǎ takâre vaste în
apropierea oraşelor Yazd şi Birjand.
Clima deşerturilor Podişului Iranian este continentalǎ, cu influenţe subtropicale.
Dispoziţia depresiunilor de deşert în interiorul ţǎrii, apǎrate din toate pǎrţile de lanţurile înalte
de munţi împotriva maselor umede de aer, determinǎ valorile neobişnuit de mici ale
precipitaţiilor atmosferice (aproximativ 60 – 100 mm), în timp ce temperaturile aerului sunt
foarte ridicate. Este characteristic aproape în tot cursul anului cerul senin, uscǎciunea aerului,

8
cǎldura toridǎ de varǎ, nebulozitatea fǎrǎ umiditate şi uraganele de praf în timpul verii. Lipsa
apei face ca deşerturile Podişului Iranian sǎ fie aproape de nelocuit.

Deşerturile Peninsulei Arabice

Peninsula Arabicǎ este situatǎ în regiunea marilor deşerturi ale zonei subtropicale a
emisferei nordice. Pe teritoriul sǎu se aflǎ câteva mari deşerturi de nisip: Rub Al Khali,
Marele Nafud, Micul Nafud (Dahna), Al Hasa, precum şi altele mia mici ca suprafaţǎ (Bodiet
Esh Sham etc.)
Peninsula Arabicǎ este un masiv cristalin de vârstǎ arhaicǎ şi care la apus se surpǎ brusc
spre Marea Roşie. La rǎsǎrit spre Golful Persic, este coborâtǎ şi are o cuverturǎ de platformǎ,
de roci sedimentare, calcare şi gresii.
Complexitatea structurii geologice a Peninsulei Arabice a determinat varietatea
depozitelor de suprafţǎ. Aici, alǎturi de rocile fundamentului cristalin vechi şi ale rocilor
sedimentare de bazǎ, calcare şi gresii, jurasice şi cretacice, întinderi mari sunt acoperite cu
roci afânate cuaternare, mai cu seamǎ cu depozite nisipoase. Fiecǎruia dintre aceste tipuri de
suprafeţe litologice şi genetice îi sunt proprii anumite tipuri de deşert.
Unul din cele mai importante elemente ale reliefului deşertuli Peninsulei Arabice îl
reprezintǎ albiile secate, uedurile. Ele se impart în alibi actuale şi vechi. Primele se umplu
periodic în lunile de iarnǎ cu şuvoaie torenţiale de apǎ, cu o puternicǎ activitate de eroziune,
care se remarcǎ nu numai la nivelul marginilor dar şi pe fundul albiilor. Aflate de regulǎ la o
adâncime nu prea mare, uedurile din Peninsula Arabicǎ au direcţia de curgere a uedurilor
subterane ce s-au format în depozitele de calcare din perioada cretacicǎ. Acolo unde apele
freatice se aflǎ la micǎ adâncime, se aflǎ barajele, izvoarele, puţurile, ogoarele, pǎşunile,
precum şi aşezǎrile umane. Alǎturi de aceste ueduri, ca elemente hidrografice contemporane
existǎ sisteme de alibi vechi, secate, cu malurile uşor înclinate, adesea pe jumǎtate acoperite
cu nisip.
Cantitatea precipitaţiilor ce cad pe podiş este suficientǎ pentru a spǎla materialul detritic
de pe versanţi, când aceştia au un relief destul de accidentat; prin vǎi curg uneori torente de
apǎ ce formeazǎ revǎrsǎri largi.
Clima Peninsulei Arabice este subtropicalǎ şi tropicalǎ, fiindu-i caracteristice temperaturi
ridicate ale aerului pe timp de varǎ, ierni calde şi o cantitate redusǎ de precipitaţii
atmosferice. Regiunile din interiorul peninsulei se caracterizeazǎ printr-o climǎ continentalǎ
excesivǎ. Maximul de precipitaţii cade în perioada iarnǎ-primǎvarǎ. Cantitatea precipitaţiilor
atmosferice are oscilaţii foarte mari de la an la an. În zonele sudice, în deşertul Rub Al Khali,
nu cad precipitaţii timp de 7 ani la rand şi chiar mai mult.
Regimul vânturilor este foarte active – vânturile bat aproape constant şi foarte puternic.
Orientarea acestora este foarte diferitǎ. Localnicii disting 2 vânturi dintre cele mai puternice:
“Kaus” – vânt sudic de furtunǎ, ce vine brusc traversând Golful Persic şi “Şamal” – vântul de
nord-vest, ce trece prin provinciile rǎsǎritene şi care determinǎ mişcarea nisipurilor pe coasta
de rǎsǎrit, acoperind crângurile de palmieri.
Datoritǎ faptului cǎ şesurile Peninsulei Arabice sunt sǎrace în precipitaţii, apele de la
suprafaţǎ sunt foarte neînsemnate fiind reprezentate prin şuvoaie temporare. Râurile Arabiei
şi-au încetat de mult existenţa în cursul lor inferior. În mod obişnuit, debitul se împrǎştie în
alibi, unde apele de viiturǎ şi torenţiale se infiltreazǎ în depunerile aluviale sau intrǎ în
structurile de calcare. Ele alimenteazǎ izvoarele şi sursele din Deşertul Al Hasa.

9
În urma faptului cǎ Arabia este sǎracǎ în ape de suprafaţǎ iar precipitaţiile atmosferice
sunt reduse cantitativ, pe teritoriul sǎu apele freatice, destul de abundente, capǎtǎ o deosebitǎ
importanţǎ, fiind completate în permanenţǎ de cursurile subterane venite din munţi. Din acest
motiv, în Arabia, elemental hidrografic important pentru viaţa economicǎ a ţǎrii îl constituie
puţurile, izvoarele şi gropile de apǎ.
Uscǎciunea considerabilǎ a climatului şi deşerturile lopsite de apǎ ale Arabiei determinǎ
sǎrǎcia învelişului vegetal şi solurile slab dezvoltate. Suprafeţe immense de deşert, mai ales
din categoria celor pietroase şi nisipoase, sunt lipsite de un înveliş de sol. În hamade, aceste
soluri sunt înlocuite cu cruste dure de sare, iar masivele rǎscolite de vânt, din deşerturile de
nisip, sunt total nefertile.
Solurile Peninsulei Arabice au de obicei un schelet grosier, sunt puţin dezvoltate, adesea
cu o componenţǎ mecanicǎ uşoarǎ. Aproape 95% din teritoriu este acoperit cu soluri
primitive de deşerturi tropicale, nisipuri spulberate sau semiconsolidate. În depresiunile cu
ape subterane sǎrate, superficiale, sunt rǎspândite solonceacurile de diferite tipuri sau solurile
de luncǎ-solonceac. În partea de nord a peninsulei, în deşerturile subtropicale şi
semideşerturi, sunt rǎspândite solurile cenuşii, cenuşiu-brune şi brune.
Vegetaţia Arabiei, ca tip, face parte din complexul Saharian-Sind. Este foarte sǎracǎ, însǎ
în funcţie de condiţiile edifice prezintǎ deosebiri importante. Rǎspândirea formaţiunilor
vegetale de bazǎ depinde de caracterul depozitelor de suprafaţǎ.
Vegetaţie masivelor de nisipuri roşii din partea centralǎ a Arabiei se caracterizeazǎ printr-
un numǎr redus de plante perene şi printr-unul apreciabil de plante anuale. Dintre plantele
perene, sunt proprii acestor nisipuri Calligonum comosum, Artemisia monosperma,
Monsonia nikea, Scrophularia desertii. Tot aici se întâlnesc Panicum turgidum şi diferite
ierburi anuale şi graminee. În perioada precipitaţiilor de iarnǎ-primǎvarǎ, în parte centralǎ a
Marelui Nafud se dezvoltǎ o bogatǎ vegetaţie anualǎ efemerǎ (Neurada procumbens etc.)
Pe lanţurile de nisip ale Deşertului Dahna este rǎspândit Haloxylon percisicum. Însǎ mari
suprafeţe ale nisipurilor mişcǎtoare sunt total lipsite de vegetaţie. Pe substraturile de nisipuri
şi argile, ale placarelor, în a cǎror compoziţie intrǎ calcare, între 240-320 latitudine nordicǎ,
iar la est de la 350 latitudine nordicǎ şi pânǎ la ţǎrmurile Golfului Persic, este rǎspândit
Rhanterium epapposum – un arbust pitic cu înǎlţimea de pânǎ la 1 m, cu participarea unui
numǎr redus de plante efemeroide şi efemere (Gagea, Plantago, Neurada, Aristida,
Helianthemum etc.)
Peste solurile de lavǎ (harra) din podişurile Najd şi Hijaz, pe solurile pietroase şi de
pietriş, este rǎspânditǎ o vegetaţie de arbuşti şi semiarbuşti (Astragalus spinosus).
Pe depozitele de nisipuri prǎfoase sau pe cele de nisipuri şi pietrişuri aluviale şi
proluviale, este tipic deşertul cu Stipa tortilis. Aceastǎ grupare este adesea completatǎ cu alte
specii, în care o particularitate însemnatǎ o are Artemisia herba-alba, Achillea
fragrantrissima, Hammada salicornica, Zilla spinosa, Anastatica hierochuntica, Lycium
persicum.
Vegetaţia arbustivǎ din vǎile râurilor este reprezentatǎ de Launaea Arabica
(Compositae), Tragopogon sp., Gymnocarpos decandris. Tot aici sunt destul de commune
Fagonia myriacantha, Helianthemum kahiricum, Helianthemum lippi, Diplotaxis acris.
Asociaţia de plante arbustive de sǎrǎturi din vǎile râurilor este formatǎ mai ales din specii
de Chaenopodiaceae: Haloxylon persicum, Hammada salicornica, Atriplex sp., Agatophora
alopecuroides, Anabasis articulate, Salsola tetrandra, Seidlitezia rosmarinus etc.

10
Deşerturile Africii de nord

Sahara ocupǎ aproape întreaga parte nordicǎ a continentului African, suprafaţa sa fiind
de aproximativ 7000 000 km2. Din totalul suprafeţei Saharei, 4/5 sunt ocupate de deşerturi de
piatrǎ, pitriş şi nisip, în mijlocul cǎrora se întind munţi insulari şi podişuri.
Clima deşertului Sahata este extraarida. Sahara, fiind unul dintre deşerturile cele mai
fierbinţi din zona tropicalǎ a emisferei nordice, se caracterizeazǎ printr-un regim hidrotermic
cu tensiune mare. Evaporarea este intensǎ, de peste 4200 mm. Suma precipitaţiilor anuale pe
o mare parte din teritoriu este neînsemnatǎ şi reprezintǎ mai puţin de 70 mm.
În unele regiuni nu cad precipitaţii ani de-a rândul. Gradul înalt de ariditate este
condiţionat de faptul cǎ acestea se aflǎ în zona dominatǎ de vânturile alizee uscate ale
emisferei nordice.
Deşertul Sahara pe întreaga sa întindere de la coasta Oceanului Atlantic şi pânǎ la ţǎrmul
Mǎrii Roşii nu este omogen din punct de vedere climatic. Pe mǎsurǎ ce avanseazǎ spre est,
clima devine tot mai secetoasǎ şi landşafturile capǎtǎ trǎsǎturi de mare ariditate. Clima se
schimbǎ de altfel şi de la sud spre nord.
Apele de suprafaţǎ ale Saharei sunt foarte sǎrace; aici nu existǎ nici râuri curgǎtoare
permanente, nici lacuri. Numeroasele sale albii secate se umplu cu apǎ numai în perioada
ploilor puternice. În astfel de zile, în depresiunile în care se scurg şuvoaie apar lacuri
temporare.
Contrar acestui fapt, apele subterane ale Saharei sunt destul de abundente. Regiunea cea
mai bogatǎ în ape freatice este Sahara de nord. Aici debitul subteran este mult mai mare, sunt
mai multe puţuri arteziene cu importante rezerve de apǎ. Acest lucru a determinat existenţa în
nordul Saharei a unor mari oaze (Dra, Tafilalta, Tuat, Zibane şi Djerid) cu immense crânguri
de palmieri.
În Sahara de sud apele freatice sunt mai puţin abundente şi se aflǎ la adâncimi mai mari.
Apele arteziene aproape lipsesc. Ca urmare a acestui fapt, lanşafturile capǎtǎ un pronunţat
caracter de deşert.
Solul plaiurilor sahariene este de tip abiogen. Din cauza vegetaţiei extreme de sǎrace,
substanţele organice pǎtrund în sol în cantitate infimǎ. De aceea solurile Saharei sunt sǎrace
în humus, iar procesele de migrare a sǎrurilor într-o serie de cazuri devin predominante.
În deşerturile de nisip şi în toatǎ Sahara sunt rǎspândite rare grupǎri de tufe psamofite –
Calligonum azel, Calligonum comosum, Retama retam, Epherda alta. Dintre plantele
ierboase aici sunt larg rǎspândite gramineele – Aristida pennata, Aristida pungens, Aristida
plumose şi altele.
În deşerturile pietroase de pe podişurile structurale (hamade) dominǎ o vegetaţie foarte
sǎracǎ formatǎ din tufe repente de plante spinoase în formǎ de perniţe – Anabasis aretiodes,
Limonastrum feei şi altele.
În spaţiile vaste ale deşerturilor de nisip şi pietriş din Sahara nordicǎ se întâlnesc grupǎri
sǎrace de tufe de Acacia şi Ziziphus şi un înveliş ierbos subţire din graminee perene. Aspectul
general al vegetaţiei arbustive din Sahara este de tip sclerotic – plante cu frunze mici sau
afile, adesea repente.
Pentru deşerturile de solonceacuri din depresiunile prelitorale sunt caracteristice
hǎţişurile rǎzleţe de halofile anuale suculente – Suaeda baccata, Suaeda monoica, Suaeda

11
maritime, Salicornia harbacea şi altele şi uneori şi tufele de Halocnemum strobilaceum şi
altele.
În Sahara preatlanticǎ se manifetǎ acţiunea atenuantǎ a oceanului, determinând ierni mai
calde şi o umiditate mai ridicatǎ a aerului. Vegetaţia acestor zone are un aspect mai suculent.
Aici, pe solurile cu schelet grosier al hamadelor, dominǎ deşerturile de munte cu vegetaţie
arbustivǎ cu Euphorbia echinus, Euphorbia balsamifera şi cu tufele de sclerofite ca: Rhus
oxyacantha, Lycium intricatum.
Pentru deşerturile tropicale ale Saharei sunt caracteristice formaţiunile de tip saharian-
nubian. Astfel, pe şesurile structurale de nisip-pietriş ale Saharei sudice, sunt rǎspândite
deşerturile cu graminee-arbuşti. În aceste locuri, se întâlnesc arbuşti izolaţi de Acacia
ehrenbergiana, Acacia tortilis, Acacia mellifera, Commiphora sp., Combretum glutinosum şi
altele. Dintre plantele ierboase dominǎ gramineele – Aristida papposa, Aristida funiculate,
Aristida comosa, Panicum sp.
Componenţa specificǎ a vegetaţiei din deşerturile de nisip ale Saharei de sud nu prezintǎ
deosebiri marcante faţǎ de cea a vegetaţiei zonelor subtropicale de nord. Aici dominǎ aceleaşi
specii ale genurilor Ephedra, Calligonum, Aristida, cu un adios neînsemnat de arbuşti
tropicali din biotopurile învecinate.
În hamade, pe podişurile structurale ale Saharei centrale sunt rǎspândite grupǎri foarte
rǎzleţe de arbuşti de Acacia, de Hammada, Cornulaca şi altele. Dintre graminee, aici se
întâlnesc foarte rar Panicum turgidum, Aristida sp. şi altele.
Munţii insulari din Sahara centralǎ au de asemenea un aspect de deşert. Însǎ vegetaţia lor,
în comparaţie cu cea a şesurilor din jur, este mult mai bogatǎ, în special în defileele muntoase
de unde pornesc şuvoaiele de ape temporare. Aici sunt rǎspândite speciile arborescente de
Acacia, Ziziphus lotus şi arbuştii de Balanites aegyptiaca. Dintre ierburile perene se întâlnesc
Aristida acutifolia, Aristida funiculate, Aristida mutabilis, Eragrostis pilosa, Sporobulus sp.
Vegetaţia deşerturilor cu solonceacuri în depresiunile din interiorul continentului este
formatǎ din grupuri rǎzleţe de plante halofile (Tamarix boveana) şi din ierburi halofile,
suculente, anuale şi perene: Suaeda, Randonia Africana, Nanophyton deserti.

Bibliografie:
Deşerturile Terrei – M.P. Petrov, Edit. Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti 1986
Biogeografie – A. Lupaşcu, Edit. Terra Nostra, Iaşi 2004
Ioan Donisa, Geografie fizicǎ generalǎ , Ed Al. I. Cuza
Mihai Mititiuc, Biogeografie, vol I , Ed Universitǎţii 1974
Ioan Pop, Biogeografie, 1987
Sursa Britanica. World Data 1996 (prelucrare)

12