BEHAVIORISM VS GESTALTISM

Valoarea behaviorismului constă în demonstrarea faptului că o parte din comportamentul uman este
determinat de stimulii exteriori şi de experienţa anterioară a subiecţilor. Asociaţiile dintre
comportamente şi consecinţele plăcute sau neplăcute ale acestora au efecte asupra
comportamentelor viitoare. Singura cale de formare a comportamentului o reprezintă învăţarea.
Individul este produsul unui proces de condiţionare lentă şi odată format este greu de schimbat.
Subiectul ar trebui să fie decondiţionat şi apoi să se reia procesul de condiţionare. Perspectiva
behavioristă a contribuit la îmbunătăţirea educaţiei, creşterea productivităţii muncii şi utilizarea unor
noi tehnici psihoterapeutice pentru tratarea agresivităţii, fobiilor, timidităţii etc. S-a pus accentul pe
nevoia de definire precisă a termenilor, un control riguros al variabilelor experimentale in scopul de a
face psihologia cât mai ştiinţifiică.
Gestaltismul își are originea în proiecția imaginilor filmate. Persoana care vizionează un film vede o
imagine în mişcare. Această falsă percepţie a mişcării este cunoscută sub denumirea de fenomen phi.
Fenomenul a fost demonstrat experimental prin observarea a două luminiţe plasate într-o cameră
întunecată şi care se aprind alternativ. La o anumită viteză de alternanţă se percepe o mişcare
luminoasă între cele două puncte. În acelaşi fel două obiecte prezentate succesiv sunt percepute în
mişcare.
La început ideile gestaltiste au fost primite în S.U.A. cu prea puţin entuziasm, deoarece psihologii
gestaltişti criticau structuralismul lui Wundt, o teorie care la acel timp era deja depăşită în America.
Abia când gestaltismul şi-a găsit o ţintă mai adecvată behaviorismul, influenţa lui în America a
început să crească.
De fapt, gestaltiştii au considerat că între tendinţele atomiste ale structuralismului şi cele ale
behaviorismului nu este o mare diferenţă. Unii reduc viaţa psihică la senzaţii şi sentimente, iar ceilalţi
reduc complexitatea comportamentului uman la reflexe condiţionate. Rezultatul final este acelaşi: un
model atomist al psihicului în locul unuia care să explice procese psihice complexe, precum percepţia
şi gândirea. Răspunsul psihologiei americane la critica pe care gestaltiştii au adus-o behaviorismului a
fost de a încerca să demonstreze că există atât procese simple (precum reacţiile condiţionate) cât şi
procese complexe (precum percepţia şi gândirea) şi că ambele necesită atenție.

5 ARGUMENTE PENTRU IMPORTANȚA LABORATORULUI DE LA LEIPZIG

Cea mai importantă perioadă a carierei lui WUNDT începe în 1875, după ce a fost numit profesor de
filosofie la Leipzig, unde a lucrat 45 de ani. La Leipzig, Wundt şi-a stabilit vestitul său laborator la o
dată ce este subiectul unor vii controverse. Unii istorici ai psihologiei consideră că Wundt şi-a deschis
laboratorul în 1875, anul sosirii lui la Leipzig, alţii susţin că dovezi sigure despre activitatea acestui
laborator nu sunt decât din anul 1879. Controversa nu e lipsită de o oarecare importanţă, deoarece
anul înfiinţării acestui laborator este unanim considerat drept anul naşterii psihologiei experimentale.
Faima laboratorului lui Wundt a atras un mare număr de studenţi din Europa (inclusiv din România) şi
chiar din America . Prin aceşti studenţi, laboratorul de la Leipzig a exercitat o imensă influenţă asupra
dezvoltării psihologiei. El a servit ca model pentru multe noi laboratoare, care au apărut în diferite
părţi ale lumii spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
În anul 1881, Wundt a început să publice jurnalul “Studii Filosofice”, care în ciuda numelui său a fost
revista oficială a noului laborator şi a noii ştiinţe.
Prin toate aceste contribuţii aduse la constituirea psihologiei ştiinţifice, Wundt este primul om din
istoria psihologiei care poate fi numit fără rezerve psiholog şi fondator al psihologiei. Indiferent de
importanţa pe care au avut-o cercetările lui Fechner, el nu şi-a propus niciodată să întemeieze
psihologia ca pe o disciplină de sine stătătoare aşa cum a făcut-o Wundt.
“Ruptura” DINTRE FREUD ȘI JUNG

Totul părea să decurgă bine între Freud și Jung,până în 1912, când lucrurile s-au schimbat. Cei doi au
călătorit prin SUA aproximativ  trei luni, iar apropierea şi conversaţiile lungi au scos la iveală diferenţe
ideologice care aveau să le rupă prietenia.
Principala tensiune ar fi apărut când Jung a început să lucreze la una dintre lucrările sale, moment în
care cei doi au realizat că aveau viziuni complet diferite cu privire la natura religiei şi la cea a
libidoului: Freud considera că libidoul era un element crucial pentru dezvoltarea personală a
individului, în vreme ce Jung credea că elementul central îl reprezenta inconştientul colectiv unde 
amintirile, ideile şi imaginile arhetipale ar fi  moştenite de la strămoşi.
Aşadar, diferenţele de viziune i-au făcut pe cei doi să considere că nu se mai pot împăca. Fiecare îl
considera pe celălalt inacapabil să recunoască faptul că a greşit.
1912, ruperea definitivă 
În 1912, Freud îi scria ultima scrisoare lui Jung, răspunzându-i la acuzele conform cărora îşi trata
adepţii, discipolii, ca pe pacienţi.
Jung a demisionat din postul de director al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză, iar pe parcursul
anului 1913, a avut un blocaj creativ, nemaifiind capabil să scrie. Freud a avut şi el de suportat
consecinţe de pe urma ruperii prieteniei cu Jung, suferind de ceea ce el numea „neurastenie” şi
isterie.

FREUD (Începutul psihanalizei) – CAZUL ANNA. O – Breuer

Un eveniment deosebit de important în viaţa lui Freud şi în procesul de constituire a

psihanalizei l-a constituit prietenia cu Josef Breuer (1842-1925), un psihiatru adept al
hipnozei ca mijloc de tratare a bolilor psihice. În 1882, Breuer i-a vorbit pentru prima oară lui
Freud despre un caz deosebit de interesant, cazul Anna O., caz de care Breuer s-a ocupat
timp de un an şi jumătate.
Simptomele acestei paciente s-au declanşat în condiţiile îmbolnăvirii grave a tatălui ei. Dacă
până în momentul acestei îmbolnăviri pacienta era o tânără plină de viaţă, după acest
eveniment, au apărut simptome bizare: dificultăţi de vorbire, halucinaţii pe teme de coşmar,
perioade de somnolenţă şi de pierdere a memoriei şi chiar dezvoltarea a două personalităţi
distincte.
Putem spune că importanţa cazului Anna O. pentru psihanaliză se datorează în mare măsură
şi faptului că pacienta, (o tânără cu o cultură deosebită şi cu un simţ al auto-observaţiei) nu a
avut un rol pasiv în timpul tratamentului ci a făcut ea însăşi descoperiri importante legate de
posibilităţile de vindecare, intuiţii pe care mai târziu Freud le va valorifica la maximum.
Spre exemplu, pacienta a observat rolul benefic al conversaţiilor cu Breuer, considerând că
tratamentul poate fi numit „cura mea verbală” sau, cu mai mult umor, proces de „curăţare a
hornului”. Mai târziu Freud va vorbi de efectul de catarsis, de purificare prin aducere la
nivelul conştiinţei al dorinţelor interzise ce tulbură echilibrul psihic.
Un exemplu ilustrativ al importanţei acestui proces de purificare prin conştientizare este
legat de apariţia unui simptom de hidrofobie (incapacitate de a bea apă) pe care pacienta nu
l-a putut depăşi decât în momentul în care, sub hipnoză şi în urma unui proces de regresie în
timp, ea şi-a reamintit un episod neplăcut din copilăria sa, episod în care o guvernantă pe
care nu o putea suferi i-a dat să bea apă câinelui ei dintr-un pahar. Odată ieşită din starea de
hipnoză şi după ce i-a fost reamintit acest episod, simptomul deosebit de chinuitor a
dispărut.
Freud va recunoaşte de multe ori importanţa discuţiilor cu Breuer şi a intuiţiilor apărute în
urma familiarizării cu acest caz pentru conturarea primelor cadre teoretice şi practice ale
psihanalizei. Din păcate, relaţiile cu Breuer s-au răcit după ce au publicat împreună în 1895
volumul “Studii asupra isteriei”, în condiţiile în care Freud a ajuns să insiste din ce în ce mai
mult.