Politici culturale în România

Vs
Politici culturale în Franța

Prof coordonator: Student:

Prof. univ. dr. Virgil Stoica Sorina Nicoleta Gheorghe

1
 I. POLITICI PUBLICE ÎN ROMÂNIA:
În România, preocupările teoretice legate de politica culturală apar târziu. În 1928,
Institutul Român de Cercetări Sociale a organizat o serie de conferințe numite „Politică
culturală”, care au reunit 29 de lucrări. Dimitrie Gusti este persoana care a încercat să
integreze domeniul de acțiune al politicii culturale naționale a României prin conferința sa.
Sociologii români au luat ca exemplu Danemarca. Țara era o țară agricolă la mijlocul
secolului 19. El a evidențiat influența principală a universității populare înființată de
Grundtvig, care este un mijloc de stimulare colectivă a acțiunii sociale și a emancipației
economice. Ceea ce vrea România să facă - cât mai curând - este dezvoltarea satelor
românești, nu ignoranța ei. După cum bine știm, educația stă la baza oricărei forme de
dezvoltare a ființei umane, reușind să deschidă căi spre toate domeniile intelectuale și
spirituale ale lumii vii. Cu cât educația este mai elevată, cu atât interesul pentru moștenirea
culturală și pentru capitalul simbolic al cuvântului „cultură” este mai ridicat, iar perspectiva
asupra apărării acestora devine una cu patriotismul. Monopolul deținerii unul astfel de capital
simbolic devine un nou tip de nobilitate.
Mecanismul care duce la inocularea și recunoașterea de către societate a educației ca
factor al promovării sociale este reprezentat de politicile culturale. Deși termenul trimite mai
degrabă la inițiativele statului în configurarea unei rețele de consacrare culturală și
intelectuală a indivizilor, politicile culturale trebuie puse în strânsă legătură cu accepția
noțiunii de cultură.56 Iar cum cultura, în sensul său generic, sub-sumează totalitatea normelor
care dau coerență și soliditate unei societăți, politicile culturale reprezintă acțiunea concertată
a statului modern de a aduce laolaltă oamenii și aspirațiile lor – sociale, economice, politice,
educaționale –, chiar dacă acestea pot fi de cele mai multe ori contradictorii. Din punct de
vedere istoric, strategia culturală sau politicile culturale au fost inventate de către francezi,
fiind „rodul unei preocupări constante a puterilor monarhice, imperiale ori republicane de a-și
atribui, în numele unei mistici naționale, protejarea unui patrimoniu artistic existent și, prin
extindere, de a încuraja ceea ce urmează să devină patrimoniu”. În 1937 Ștefan Bârsănescu
definește la rându-i acest concept, prin care „politica culturii înseamnă orice activitate de
guvernare care tinde la organizarea culturii pentru comunitate și indivizi: a culturii-educație, a
culturii-creație și a propagării culturii”. Iar implementarea acesteia impune legiferarea unei
baze juridice (legi de organizare a învățământului, a actului cultural, regulamente, programe),
educația devenind structura esențială. Schimbarea de optică în privința politicilor culturale
devine vizibilă mai ales după 1938, când statul român intră în zodia dictaturilor și, mai apoi, a
totalitarismelor.
Dacă în interbelic cultura devenise un factor al inegalității sociale, în comunism
cultura trebuia să fie un liant social și fundament al totalitarismului. Acum, prin politică
culturală se subînțelegea administrarea concertată a actului cultural. Scopul acestui proces
ideologic era instaurarea hegemoniei politice, prin înscrierea con- simţământului în forme

2
variate de coerciţie. Altfel spus, grupurile subordo- nate îşi acceptă subordonarea, chiar și în
ochii acestora regimul devenind unul legitim. Trebuie precizat că legitimitatea unui regim nu
înseamnă neapărat că întreaga societate aderă la discursul ideologic; legitimitatea se traduce
prin faptul că minoritatea nu aderă la o imagine alternativă a unei posibile ordini sociale. Sau,
după formula lui Katherine Verdery, succesul unei astfel de politici culturale însemna
„neorganizarea unei contraimagini eficiente”.
În comunism, politica culturală reprezenta bătălia purtată de diferite grupuri ale elitei
politice şi intelectuale, care prin discurs urmăreau să suprime mesajele alternative şi să
capteze urechile și chiar să modeleze conștiințele, cruciale în câştigarea resurselor care ar
facilita o percepere mai largă a mesajului lor. Se spune că principalul acces la cultură al
statului român este dat de Conștituție, prin Articolul 33 care afirmă la alineatul 1 că ”Accesul
la cultură este garantat, în condiţiile legii„66 , urmând ca la alitineatele 2 și 3 să specifice că ”
Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale
şi universale nu poate fi îngrădită„67 , cât și că ” Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii
spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii
culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale
României în lume„.
Din acest articol „vast” putem deduce nevoia unei politici culturale dezvoltate, ce ar trebui
să vină din partea Ministerului Culturii, însă realitatea este alta: România nu are o strategie
națională pentru apărarea culturii și a patrimoniului național, iar, din această cauză, identitatea
națională are de suferit, deoarece la nivel de teorie Ministerul Culturii trebuie să se asigure de
protejarea și asigurarea bunurilor materiale aferente domeniului lui de funcționare, prin
crearea cadrului legislativ specific prin programe de evaluare, restaurare, conservare și punere
în valoare. Ministerul Culturii este autoritatea care asigură protejarea patrimoniului cultural,
inclusiv patrimoniul imaterial, prin crearea cadrului legislativ specific și prin programe de
evaluare, restaurare, conservare și punere în valoare. În ceea ce privește creația contemporană,
Ministerul are misiunea de a susține șistimula dezvoltarea acestui domeniu, prin asigurarea
unei infrastructuri și a unui cadru juridic, economic și financiar-fiscal care să răspundă în
același timp nevoilor creatorilor și producătorilor (publici sau privați), și publicului.
Ministerul este responsabil și de sprijinirea și promovarea culturii minorităților naționale și a
multiculturalismului, ca și de crearea unui cadru specific pentru educația culturală și pentru
asigurarea accesului și participării la cultură a publicului din categorii și zone defavorizate.
Ministerul Culturii are rolul central în reformarea și descentralizarea sistemului instituțional și
a sistemelor publice și private de finanțare a domeniului, cu accent pe transparență, acces egal
și nediscriminatoriu la fondurile publice, eficacitate și evaluare specializată.
În subordinea Ministerului Culturii funcționează o serie de instituții publice de cultură,
finanțate integral sau parțial din bugetul de stat. Lista completă a acestora poate fi consultată
în documentul alăturat. Începând cu luna februarie 2016, pe lângă Ministerul Culturii
funcționează și Platforma Cultura Vie (link activ), un grup de lucru cu rol consultativ în
procesul de elaborare a strategiilor și politicilor culturale la nivel național.

3
 II. POLITICI CULTURALE ÎN FRANȚA :
Politica culturală din Franța, de la începutul secolului al XXI-lea, poate fi rezumată
prin așteptarea oamenilor ca guvernele să asigure un grad de bunăstare socială. Protecția
muncii și democrația cu un sistem multipartid dominat de forțe conservatoare, social-liberale
și social-democratice, cu o puternică influență a partidelor naționaliste, socialiste și verzi.
Guvernele coaliției sunt mai puțin frecvente, asemănătoare cu Regatul Unit.Sistemul de
guvernare al Franței este unul semi-prezidențial, chiar dacă poate fi văzut ca prezidențial,
deoarece alegerile legislative au loc de obicei după alegerile prezidențiale care îi permit să
dețină o majoritate legislativă, astfel președintele Republicii are multe puteri. Unele partide,
precum La France Insoumise, califică sistemul actual ca „monarhie prezidențială”.Deoarece
președintele are multe puteri și este ales direct, toate privirile sunt îndreptate asupra lui și de
obicei este tras la răspundere. Președintele Republicii este de obicei nepopular, datorită
faptului că este adesea văzut ca responsabil, iar grevele, sau uneori stabilirea mișcărilor
împotriva guvernelor, sunt frecvente.
Factorii care au modelat cultura franceză:
1. Geografia: Franța este înconjurată de mai multe țări, inclusiv Regatul Unit și
Germania.
2. Religia: Franța a fost dominată de Biserica Catolică, dar de la legea franceză din 1905
privind separarea bisericilor și a statului, politica guvernului francez s-a bazat pe
Laïcité, care este unul dintre principiile constituției.
3. Istoria: Democrația din Franța a început cu o revoluție și a evoluat printr-o serie de
proteste.
4. Sociologia: conversia Franței din timp, comparativ cu statele vecine, departe de o
societate rurală și agricolă și într-o țară urbană și industrială.
Crearea în 1959 a unui minister al afacerilor culturale, încredințat lui André Malraux, își
propune, dincolo de stabilirea unei politici culturale, să creeze în special un minister pentru
scriitor. A V-a Republică a făcut de fapt parte dintr-o lungă tradiție. A Treia Republică fusese
deja confruntată, de la înființarea sa la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu gestionarea unui
dublu patrimoniu: cel transmis, încă din secolul al XVII-lea, de diferitele regimuri monarhice
și care, la fel de esențial, a fost lăsat moștenit de deceniul revoluționar. Pe de o parte, statul
patron, sistemul academic și secularizarea cenzurii, moștenirile monarhice, marchează
permanent relațiile dintre putere și arte. Pe de altă parte, „moștenirea națională”, muzeul
revoluționar și credința în virtuțile civice și educaționale ale artelor sunt moșteniri
incontestabile ale perioadei revoluționare. La momentul Eliberării, a patra Republică a adoptat
idealul democratic rezultat din Frontul Popular și din Rezistență, fără a perpetua însă un
minister autonom. Ministerul Culturii moștenește diverse servicii, în principal de la Educația
Națională; nu reușește să integreze bibliotecile, radio-televiziunea și acțiunea culturală a
Franței în străinătate. Decretul din 24 iulie 1959 prevede: „Misiunea ministerului însărcinat cu
afacerile culturale este de a face lucrările majore ale umanității și, în primul rând, ale Franței,
accesibile cât mai multor francezi posibil; pentru a ajunge la cel mai larg public pentru
patrimoniul nostru cultural și pentru a încuraja crearea operelor de artă și spirit care îl
îmbogățesc. " Prin urmare, cererea democratică este afișată în așteptările acestui decret de

4
înființare. Preocuparea pentru egalitate și dorința de democratizare culturală sunt esențiale.
Politica culturală a lui Malraux se potrivește cu logica statului bunăstării. Scopul statului este
de a se asigura că toată lumea are același acces la bunurile culturale. Două politici contribuie
la materializarea acestei dorințe: oferirea tuturor cetățenilor acces la opere de cultură și
extinderea beneficiilor protecției sociale către artiști. Politica culturală este prezentată și în
logica modernizării purtată de Republica Gaulliană. Statul trebuie să joace un rol principal de
direcție, impuls și reglare.
Anii 1970 asigură sustenabilitatea structurii ministeriale. Ministerul a început un proces de
deconcentrare și și-a reconfigurat administrația centrală - crearea departamentelor de carte
(1975) și a patrimoniului (1978) - într-o situație bugetară dificilă. Din 1974, a dominat o linie
dublă de forță. Introducerea unei logici liberale întărește relativ dezangajarea financiară a
statului. La sfârșitul mandatului de șapte ani Giscardian, statul cultural rămâne slab și acordă
prioritate patrimoniului. Politica culturală nu este o prioritate guvernamentală. Bugetul și
instrumentul administrativ au fost slăbite, chiar dacă președintele Republicii - Georges
Pompidou (1969-1974) mai clar decât Valéry Giscard d´Estaing (1974-1981) - a devenit un
actor în politica culturală. Construcția Centrului Național pentru Artă și Cultură Georges
Pompidou (1969-1977) pe platoul Beaubourg din Paris reflectă perfect acest voluntarism
prezidențial, care vizează în special restabilirea Parisului la statutul său de capitală culturală
internațională. În ciuda stagiului lui Michel Guy la secretarul de stat pentru cultură (1974-
1976), experimentat ca „primăvară culturală” de către profesioniști, primatul unei logici
liberale ajută la slăbirea misiunilor de serviciu public ale ministerului. Chiar și în cadrul
administrației centrale, toate privirile sunt îndreptate către Partidul Socialist, care adoptă un
program guvernamental care acordă o atenție semnificativă problemelor culturale. Impactul
real al autorităților publice este dezbătut. În 1978, Augustin Girard a declanșat controverse
atunci când a recunoscut că democratizarea culturală are loc fără îndoială mai mult prin
„industrii culturale” decât prin acțiunea statului. În 1980, evaluarea elaborată de Pierre
Emmanuel, fost președinte al Comisiei pentru afaceri culturale a celui de-al șaselea plan și
responsabil pentru sectorul cultural din cadrul partidului gaullist, a denunțat absența voinței
politice și un minister care s-a străduit să afișeze sensul acțiunii sale.
Sustenabilitatea structurii ministeriale nu a fost consacrată în fundația din 1959. Ministerul s-a
afirmat doar treptat. Distanța față de educația populară, diviziunea de facto cu educația
națională, rigoarea și complexitatea standardelor administrative impuse de un stat iacobin,
colaborarea dificilă între diferite ministere sunt denunțate de activiștii educației populare și
aleși locali. Popularizarea rațiunii, etica angajamentului și responsabilității rămân mult mai
centrale în abordarea pe care asociațiile de educație populară o au despre politica culturală
decât în Malraux, pentru care principalul lucru este să provoace contact direct cu opera de artă
și împing înapoi provincialismul cultural. Această alegere inițială de a menține la distanță
mișcările populare de educație contribuie la transformarea Ministerului Culturii într-un
„minister al artelor și al artiștilor” pe termen lung, chiar dacă, în anumite segmente ale
administrației centrale, relațiile nu sunt nu total rupt. Mai 1968 a destabilizat ministerul și a
dezvăluit apariția unei duble critici: critica de stânga a atacat concepția malruciană a
democratizării culturale; susținătorii ordinului denunță sprijinul public pentru artiști suspectați
de subversiune. Deci, menținerea ministerului nu a fost dobândită cu adevărat decât la
începutul anilor 1970, în special datorită acțiunii lui Jacques Duhamel. Criticii, reactivați la

5
începutul anilor 1990, au mobilizat în principal intelectuali. În 1991, publicarea L’État
Culturel de Marc Fumaroli (reed. Livre de Poche, 1999) a stârnit o dezbatere amplă. Acest
lucru mărturisește și rezistența cercurilor academice care regretă diluarea unei concepții
integratoare a culturii naționale și a unei politici care „scade” cultura la rangul de produs de
consum. Dincolo de acțiunea exclusivă a autorităților publice, legitimitatea pluralismului
cultural, care caracterizează din ce în ce mai mult societatea franceză, este în mare parte
contestată. Sondajele privind practicile culturale, lansate în anii 1970 pentru a consolida
obiectivele strategice ale ministerului, subliniază limitele democratizării culturale. Acum
alimentează controverse cu privire la oportunitatea unei politici culturale și menținerea unui
minister al culturii. Acțiunea Ministerului Culturii a făcut posibilă menținerea unei vieți
artistice relativ independente de legile pieței și operarea unei rețele mai bogate de instituții
culturale în toată țara. Ministerul Culturii, principalul operator cultural al statului, înlocuiește
cererea prea mică pentru a susține producția artistică în zonele considerate a fi cele mai
legitime. Este, de asemenea, garantul conservării și transmiterii bunurilor culturale în zonele
de patrimoniu. Prezența statului a fost astfel dominantă de mult timp în sectorul, considerat
regal, al monumentelor istorice. Ministerul Culturii intervine și în sectoarele dominate de
industriile culturale pentru a apăra artiștii și cercetarea estetică. Această intervenție publică
permite viabilitatea multor segmente și nișe ale creației artistice, a căror existență ar fi pur și
simplu pusă în discuție în cadrul unui sistem economic și social supus legii unice a pieței.
Modelul francez se caracterizează printr-o formă de economie culturală mixtă care se
bazează pe o strânsă împletire între sectoarele public și privat. Sponsorizarea, încurajată de
Ministerul Culturii încă din anii 1980, rămâne relativ marginală în comparație cu cea a țărilor
anglo-saxone. Legitimitatea puternică a intervenției statului, înscrisă în cadrul unei republici
emancipatoare, ponderea marilor instituții culturale, relația strânsă cu profesioniștii din arte și
cultură - favorizată structural de un minister organizat, în central și regional, pe sectoare
artistice - conferă modelului francez o singularitate care contrastează cu majoritatea
democrațiilor liberale. Intervenția directă a statului, larg acceptată de opinia publică, a fost
reluată, încă din anii 1970, de către autoritățile locale care au reușit să își pună în aplicare
propriile politici culturale publice și să profite de oportunitățile oferite. de către stat. Dincolo
de această tendință generală, există încă o mare diversitate între comunități și tipuri de
comunități - orașe, departamente și regiuni - într-un sistem polarizat de orașele mari.
Legea din 7 august 2015 privind noua organizare teritorială a Republicii (legea
NOTRe) și legea din 7 iulie 2016 privind libertatea de creație, arhitectură și patrimoniu (legea
LCAP) aduse în dreptul pozitiv francez conceptul de „drepturi culturale”, cu referire la
Convenția privind protecția și promovarea diversității expresiilor culturale din 20 octombrie
2005, rezultată din activitatea Unesco.
Această inserție în dreptul pozitiv mărturisește intervenția legiuitorului - în acest caz
Senatul, urmat de o majoritate a Adunării Naționale - în domeniul politicilor culturale, un
sector tradițional condus de executiv. Poate fi, de asemenea, citit ca o alertă, purtată de aleși
locali și de rețelele de activiști, care are ca scop denunțarea dezangajării statului și ca o
ordonanță pentru apărarea unei politici culturale reînnoite. Dezbaterea parlamentară a fost vie
și disprețuitorii „drepturilor culturale” au denunțat trei riscuri: populism, comunitarism și

6
individualism.
Rețelele militante care apără noțiunea de „drepturi culturale” critică o politică culturală
corporatistă - o afacere de profesioniști, la serviciul clientelelor artistice - și subliniază
eșecurile democratizării culturale, stigmatizate pentru paternalismul și elitismul său. Logica
„drepturilor culturale” este mai transversală, necesită o reorganizare a diviziunii sectoriale a
acțiunii publice. „Drepturile culturale”, o componentă a drepturilor omului, sunt atașate de
oameni și nu de opere. Respectarea drepturilor culturale necesită conceperea unor politici al
căror obiectiv este în primul rând dezvoltarea capacităților, pentru a crea societatea. Impactul
real al acestei inovații rămâne de văzut: serviciile de stat par să le citească cel puțin; doar
câteva autorități locale (în principal departamente și regiuni) și instituții culturale au preluat
conceptul pentru a modifica filosofia politicii lor culturale. „Cele două legi care consacră
drepturile culturale”, notează Jean-Pierre Saez, „constituie instrumente valoroase pentru a nu
ne scădea garda împotriva amenințărilor care afectează cultura și pentru a continua să
exploreze noi căi pentru a lărgi participarea locuitorii la viața artistică și culturală, fie sub
forma unui acces mai intens la ofertele culturale, fie prin posibilitatea exprimării propriei voci
”.
Numirea în funcția de ministru al culturii, în mai 2017, a lui Françoise Nyssen -
codirector al edițiilor Actes Sud - a fost bine primită de observatori și actori din lumea
culturii. Educația artistică și culturală, desfășurată în parteneriat cu Ministerul Educației
Naționale, a fost prezentată ca prioritate de noul ministru, obiectivul fiind ca 100% dintre
copii să aibă acces la cele trei dimensiuni ale practicii artistice, frecventarea lucrărilor și
întâlnirea cu artiști și dobândirea de cunoștințe în domeniul artelor și culturii. Președintele
Emmanuel Macron a făcut din deschiderea bibliotecilor duminica și seara una dintre
prioritățile sale culturale. Un al doilea proiect, anunțat în timpul campaniei electorale din 2017
și în prezent testat în patru departamente, își propune să ofere un „Pass Cultural”, conceput ca
un serviciu public universal. Acest permis ar trebui să ia forma unei aplicații geolocalizate
pentru mobil, care va face posibilă cunoașterea și accesarea tuturor ofertelor culturale.
Această aplicație va putea fi descărcată de toți cetățenii, dar tinerii, cu ocazia împlinirii a 18
ani, vor primi un drept specific, deoarece permisul lor va fi monetizat până la 500 de euro.
Acreditată de stat, cererea lor va deveni, pe lângă un instrument de informare, și un mijloc de
plată.
Politica culturală de stat se confruntă cu noul model cultural al societății franceze.
Recunoașterea socială a pluralismului cultural, importanța crescută a industriilor culturale în
contextul globalizării și teritorializarea în creștere - în special în forma dominantă de
metropolizare - a politicilor publice sunt toate provocări pentru un minister care a avut
întotdeauna dificultăți să-și asume misiuni transversale. Problema esențială, dincolo chiar de
supraviețuirea structurii ministeriale, este aceea a rolului statului în raport cu alte autorități
publice și cu actorii de pe piață, în reglementarea peisajului cultural. Întrebarea este politică,
în sensul nobil al termenului, și face parte din definiția unui model de societate.
Politicile culturale publice, care au contribuit în mare măsură la construirea unei oferte
culturale mai bune pe întreg teritoriul național și la reglementarea pieței bunurilor artistice și

7
culturale, se confruntă cu logica liberală, schimbările tehnologice și fenomenele în creștere ale
globalizării și globalizare.
Modelul francez al politicii culturale pare, pentru mulți observatori, mai mult ca
oricând la o răscruce de drumuri.

Bibliografie:

1. Chiffres clés 2019. Statistiques de la culture et de la communication, ministère de la

culture-Presses de Sciences Po, 2019.
2. Xavier Greffe et Sylvie Pflieger, La Politique culturelle en France, La Documentation
française, coll. “Les Études”, 2015.
3. Philippe Poirrier (dir.), Politiques et pratiques de la culture, La Documentation
française, coll. “Les Notices”, 2017.
4. Philippe Poirrier (dir.), Quelle politique pour la culture ? Florilèges des débats (1955-
2014), La Documentation française, coll. “Doc’ en poche”, 2014.
5. P. Emmanuel, Culture, noblesse du monde. Histoire d’une politique, Stock, 1980).
6. O. Donnat et P. Tolila (dir.), Le(s) Public(s) de la culture, Presses de Sciences Po,
2003).
7. Dimitrie Gusti, Politica culturii și statul cultural, în Dimitrie Gusti, Cunoaștere și
acțiune în serviciul națiunii, București, Fundația Culturală Regală „Principele Carol”,
[1940].
8. Cosma S., Negrusa A., Pop C., Can a Cultural Event Revive Romanian Tourism?,
Proceedings of the 2007 Advances in Tourism Marketing Conferences, Destination
and Event Marketing: Managing Network, 10 – 12 September 2007, Universitat de
Valencia, Spania.