Recognition or Redistrubution?

Chenging Perspectives on the Moral Order of Society- Axel

Honneth

În primul subcapitol autorul introduce procesele prin care, în

ultimii 3 ani, conceptul de recunoaștere și-a dobândit
proeminența politico-morală.
Conceptul de recunoaștere a jucat întotdeauna, într-o formă sau alta, un
rol central în filosofia moral-practică
Ideea că doar oamenii ale căror acțiuni găsesc acceptare socială în polis
pot duce o viață bună a jucat un rol dominant în etica Greciei antice.
Filosofia morală scoțiană a fost ghidată de ideea că recunoașterea sau
dezaprobarea publică constituie un mecanism social care îndrumă
individul spre dobândirea de virtuți dezirabile; iar odată cu Kant,
conceptul de respect atinge în sfarșit, chiar funcția de cel mai înalt
principiu al moralei, prin faptul că acesta conține miezul imperativului
categoric, de a trata o altă persoană doar ca un scop în sine.
In orice caz, niciunul dintre gânditorii clasici, cu excepția importantă a
lui Hegel, care în acest context este singurul inițiatorul, nu a plasat
principiul recunoașterii în miezul eticii lor.
Cu toate acestea, indiferent de semnificația indirectă care i s-a acordat
conceptului de recunoaștere, acesta a rămas întotdeauna în umbra altor
determinări care au fost considerate mai fundamentale.
Această situație a început să se schimbe abia odată cu apariția, în
ultimele două decenii, a unei serii de dezbateri politice și mișcări sociale,
care, la propriu, cereau o considerare mai accentuată a ideii de
recunoaștere.
Indiferent dacă în discuțiile despre multiculturalism sau în limpezirea
teoretică a feminismului, a apărut rapid ca un ideal comun viziunea
normativă, că indivizii sau grupurile sociale ar trebui să fie acceptate și
respectate în diferențele lor.
De aici, a fost un mic pas în realizarea generalizată, prin care calitatea
morală a relațiilor sociale nu poate fi măsurată doar în termeni de
distribuție corectă sau justă a bunurilor materiale.
Din punct de vedere al autorului ideea de justiție este în esență
legată de o concepție despre cum și în ce fel, indivizii se recunosc
reciproc. În acest fel, preocupările politice au furnizat treptat subiectul
pentru dezbaterile din filozofia morală, care au rezultat din considerente
de anumite forme de recunoaștere reciprocă.
Atunci când vorbim din punct de vedere moral, ne referim în primul
rând la atribute dezirabile sau executorii ale relațiilor existente între
subiecți. O asemenea sugestie nu poate fi însă decât punctul de plecare
pentru încercarea de a deriva principiile normative ale unei teorii a
societății direct din implicațiile morale ale conceptului de recunoaștere.
De îndată ce se pornește pe această cale, se poate vedea foarte repede
gama de probleme asociate cu formularea unei astfel de abordări.
Discuțiile curente privind moralitatea recunoașterii sunt, în principal,
preocupate de delimitarea acestor dificultăți într-un mod sistematic.
Prima problemă ridicată de o asemenea abordare are legătură cu gama de
semnificații atașate la această categorie cheie.
Spre deosebire de conceptul de respect, care, de la Kant, posedă
conturări moral-filozofice relativ clare, conceptul de recunoaștere nu a
dobândit o determinare clară, fie în limbajul cotidian, sau în filozofie. În
contextul formulării unei etici feministe, acest concept este folosit, mai
ales, pentru a caracteriza tipul de atenție iubitoare și grijă exemplificată
în relația mamă-copil. Într-o etică a discursului, prin contrast,
recunoașterea se referă la un respect reciproc atât pentru statutul unic,
cât și pentru cel comun al celorlalte persoane, aici comportamentul
așteptat de participanții la un discurs servește ca model paradigmatic.
În cele din urmă, în cadrul eforturilor îndreptate spre dezvoltarea în
continuare a idealului Comunitar, categoria recunoașterii este folosită
astăzi pentru a caracteriza formele în care alte moduri de viață ajung să
fie apreciate, așa cum este exemplificat cel mai tipic în cazul solidarității
sociale.
Această pluralitate de utilizare dă naștere la a doua problemă, și anume
că, împreună cu sensul său semantic de bază, conținutul moral al
conceptului de recunoaștere pare să sufere și o schimbare. Aceasta
înseamnă că poate fi semnificativ să se vorbească de drepturi și obligații
universale pentru respectarea recunoașterii autonomiei morale a tuturor
ființelor umane, doar că acel tip de discurs ar fi cu greu adecvat în
privința tipurilor de recunoaștere asociate cu grija iubitoare sau stima
socială.
Toate acestea ne conduc să presupunem că diferitele semnificații date
recunoașterii sunt legate în fiecare caz de o perspectivă morală specifică.
Din acest pluralism apare întrebarea dacă aspectul contrar al ordinii
morale se referă la o rădăcină comună, în sensul că toate pot împărtăși o
singură justificare normativă. De aici, abordăm problema unei justificări
a acelor impicații morale care stau la baza diverselor forme de
recunoaștere.
Desigur, nu este posibil să se ofere un răspuns complet satisfăcător la
aceste întrebări complexe într-o astfel de schiță preliminară a unui
program teoretic complet. O abordare utilă a acestei probleme este totuși
disponibilă prin diferențierile conceptului de recunoaștere care se
regăsește în lucrările timpurii ale lui Hegel. Ele oferă o perspectivă
asupra diferitelor sensuri ale fenomenului recunoașterii încă evident,
chiar și astăzi, în discuțiile din filozofia socială.