Pâmant de Lucian Blaga-comentariu

Poezia "Pamantul", face parte din volumul "Poemele luminii", aparut in

1919, in care Blaga se dovedeste si aici, ca si în majoritatea poeziilor sale, un
extraordinar poet al clipei, al franturii de existenta traita. Timpul blagian pare
alcatuit nu din secvente mai mult sau mai putin intense, ci, cel putin aici, în
"Poemele luminii", fiecare clipa traita pare sa poarte o posibila revelatie. Un
moment ca acesta, cand îndragostitii se întind în iarba, cu fata la cer, într-o zi de
vara în care întinderile sunt stapanite de calm, nu este pentru poetd expresionist
un moment oarecare, deoarece pentru el par sa nu existe staze de traire, goluri
ale timpului si al sufletului.
Multe din poemele blagiene sunt astfel de "respirari" lirice de o clipa, care
se impun atentiei prin profunzimea semnificatiei pe care poetul le-o atribuie.
Numai ca, asa cum observa M. Ralea ("Scrisori din Germania", în "Viata
româneasca", XIV, nr. 9, 1922) nu trebuie sa confundam poezia expresionista cu
cea impresionista: desi poeti ai "clipei", ai starilor ocazionale, "expresionista nu
admit descriptia metodica a detaliilor — asa cum o face naturalismul. Asa se
explica mai ales pretentia lor de a degaja «spiritul» unei situatii, aspectul
specific, total «la qualite maîtresse» a unui lucru." Din clipa, prin urmare,
expresionistul va percepe si va degaja numi ceea ce convine starii sale
interioare, ceea ce se poate organiza într-o expresie unica, într-o "unitate
indeconmpozabila", cum spune Ralea. Altfel poezia ar ramane in domeniul
gratiosului pur; or, tocmai gratiosul, ca trasatura specifica impresionismului
(vezi T. Vianu, "Fragmente moderne", "Expresionismul", Ed. Cartea Nationala,
Buc., 1925, p. 22—23), lipseste total din poezia blagiana sau acolo unde exista,
el capata întotdeauna dimensiuni metafizice: ochii iubitei sunt "izvorul noptii"
(poezia cu acelasi titlu), pasii ei "guralivi" sunt auziti din mormant ("Gandurile
unui mort") etc.

Pamantul este si el aici doar un simbol al teluricului; senzatia pura se

"metafizicizeaza" (ca si în poezii |"Vara", "In lan" din "Pasii profetului").
Expresionismul este creator si activ în masura în care atribuie impresiei de
moment o semnificatie care s-o transceanda, subsumand-i unei întregi
conceptii. In spatele limpiditatii versurilor blagiene trebuie sa ghicim efortul
anterior rostirii poeietice, acel efort de selectie a impresiei si de stilizare a ei
pana la o senzatie monocorda a lumii, pana la acea tensiune
specifica a receptarii care face abstractie de alte detalii ale peisajului,
sintetizandu-l în acord cu o lume interioara.

"Pamantul", vazut nu ca simplu peisaj, ca panorama, ci aproape ca element

viu si organic, devine motiv de poezie. Din tacerea apasatoare care domneste
peste el se naste o întrebare rascolitoare care cade "în suflet, pana-n fund". Ca
oricare dintre entitatile lumii, pamantul "neandurator de larg si-ucigator de mut"
poarta în el o taina cu care poetul ar vrea sa comunice. Intrebarea, rascolitoarea
întrebare daca pamantul ar putea sau nu sa-si reveleze taina, este adresata nu
mintii, ci sufletului, acelui eu simtit despre care am vorbit. Raspunsul banuit este
ascultat cu urechea lipita |"de glii", asa cum se asculta pulsatia vietii în trupul
unei fiinte ; raspunsul vine formulat nu în cuvinte, ci în bataia zgomotoasa a
inimii iubitei care rasuna în adanc. Cautarea înfrigurata de sine în materia
primara duce la sentimentul integrarii în marele Tot, în cosmosul anorganic, ca
garantie a unitatii fiintei. Inima iubitei — inima pamantului, sunt una, sunt
aceeasi realitate, pe care poetul o poate îmbratisa cu afectul, fara sa le desparta.