CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiția actului juridic civil

Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil
concret.
Din această definiţie rezultă că elementele definitorii ale actului juridic civil sunt
următoarele:
- prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept
civil (persoană fizică ori persoană juridică);
- manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a se produce efecte
juridice civile, întrucât legea civilă califică act juridic civil numai o astfel de
manifestare de voinţă;
- efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta în a da naştere, a
modifica sau a stinge un raport juridic civil concret.
Noţiunea de act juridic civil are două accepţiuni, şi anume:
-actul juridic, în sens de operaţiune juridică (negotium); de exemplu, acordul de
voinţe realizat pentru încheierea unui contract de vânzare;
- actul juridic, în sens de instrument de probă (instrumentum), adică de
înscris constatator al manifestării de voinţă; de exemplu, înscrisul autentic
care constată încheierea contractului de vânzare.

2. Clasificarea actelor juridice civile

A. După numărul părților, actele juridice sunt:
Este unilateral acel act juridic care este rezultatul voinţei unei singure părţi. Sunt
acte civile unilaterale: testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire,
denunţarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui
act anulabil, purga.
Este bilateral actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două părţi.
Exemplul tipic de act civil bilateral este contractul civil, precum: vânzarea-
cumpărarea, donaţia, mandatul, împrumutul, depozitul etc.
Este multilateral actul juridic care este rodul acordului de voinţă ce provine de la
trei sau mai multe părţi. Este un asemenea act contractul civil de societate.
De reţinut că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în
unilaterale şi bilaterale (făcută după criteriul numărului părţilor), cu clasificarea
contractelor civile în unilaterale (cele care dau naştere la obligaţii numai pentru una din
părţi, cum este donaţia, împrumutul) şi bilaterale sau sinalagmatice (cele care dau

1
naştere la obligaţii pentru ambele părţi, precum vânzarea-cumpărarea, antrepriza, renta
viageră).
Această primă clasificare a actelor juridice civile - în uni, bi şi multilaterale -
prezintă importanţă juridică în ce priveşte: 1) aprecierea valabilităţii actului (la cel
unilateral se verifică o singură voinţă juridică, pe când la cel bilateral trebuie cercetată
fiecare dintre cele două voinţe juridice); 2) regimul juridic - diferenţiat - al viciilor de
consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea).

B. După scopul urmărit la încheierea lor, identifică acte cu titlu oneros și acte cu
titlu gratuit.
Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului
patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos
patrimonial. Este un asemenea act contractul de vânzare-cumpărare în care, vânzătorul
urmăreşte preţul în schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul urmăreşte obţinerea
bunului cumpărat în schimbul preţului. Tot cu titlu oneros sunt şi: contractul de
antrepriză, contractul de locaţiune (şi cel de închiriere), contractul de rentă viageră (şi
cel de vânzare cu clauză de întreţinere), împrumutul cu dobândă etc.
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un folos
patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
Ca exemple de acte cu titlul gratuit pot fi menţionate: donaţia, comodatul,
împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, legatul.
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit are
importanţa sa juridică, manifestată în diferenţe de regim juridic, între ele, în ce
priveşte: 1) capacitatea de a le încheia (în general, legea civilă este mai pretenţioasă
atunci când e vorba de actele cu titlu gratuit); 2) aplicarea viciilor de consimţământ
(bunăoară, leziunea nu priveşte actele cu titlu gratuit).

Subclasificarea actelor cu titlu oneros în comutative şi aleatorii

Este comutativ acel act cu titlu oneros la a cărui încheiere părţile cunosc
existenţa şi întinderea obligaţiilor lor. Un asemenea act este contractul de vânzare-
cumpărare ori contractul de antrepriză.
Este aleatoriu acel act cu titlu oneros la a cărui încheiere părţile nu cunosc,
întinderea obligaţiilor, existând şansa unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei
împrejurări viitoare incertă. Sunt aleatorii: contractul de rentă viageră, contractul de
vânzare cu clauza întreţinerii, jocul sau prinsoarea.

Subclasificarea actelor cu titlu gratuit în liberalităţi şi acte dezinteresate

Este liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat. Sunt liberalităţi donaţiile şi legatele.

2
 Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul
gratuit, depozitul neremunerat, comodatul etc.

C. După efectele pe care le produc actele juridice sunt:

- acte constitutive. acel act juridic civil care dă naştere la un drept subiectiv civil
care n-a existat anterior. Ca exemple pot fi citate ipoteca convenţională (care creează
dreptul real accesoriu numit ipotecă), amanetul ori gajul sau instituirea unui uzufruct.
- acte translative adică actul civil care are ca efect strămutarea unui drept
subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt translative, spre exemplu,
contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie etc.
- acte declarative actul juridic civil care are ca efect consolidarea ori
definitivarea unui drept subiectiv preexistent. O specie aparte de act declarativ este
actul confirmativ, adică acel act prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca
cu acţiunea în anulabilitate (adică în nulitate relativă) un act juridic civil, la a cărui
încheiere a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un interes personal, individual.
Prin actul confirmativ este înlăturată cauza de anulabilitate, actul juridic civil în cauză
devenind valabil.

D. După importanța actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu,

identificăm acte de conservare, de administrare și de dispoziție.
Este act de conservare acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avantajos pentru autorul
său deoarece, cu o cheltuială mică, se salvează un drept de o valoare mai mare.
Ca acte de conservare pot fi menţionate: întreruperea unei prescripţii prin
acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia.
Actul de administrare (iar nu administrativ sau de administraţie) este acel act
juridic civil prin care realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui
patrimoniu. Deci, după obiectul său, actul de administrare poate privi un bun (ut
singuli) ori un patrimoniu.
Ca exemple de acte de administrare pot fi menţionate: închirierea unui bun, în
anumite condiţii, culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun etc.
Este de dispoziţie actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a
unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj).
Sunt acte de dispoziţie, spre exemplu, vânzarea-cumpărarea şi donaţia. Această
clasificare prezintă importanţă juridică în materia capacităţii de a încheia actele juridice
civile, în materie de reprezentare, precum şi în ce priveşte acceptarea moştenirii.

3
 E. După modul lor de formare, identificăm acte juridice:
- consensuale, când actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de
voinţă. Actul consensual reprezintă, regula, din punctul de vedere al formei în care se
încheie actele juridice civile.
- solemne, când la încheierea actului juridic, manifestarea de voinţă trebuie să
îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Forma specială, solemnă pentru un
asemenea act este o condiţie de valabilitate (e forma cerută ad validitatem ori ad
solemnitatem). Ca acte solemne, menţionăm donaţia, ipoteca convenţională şi
testamentul.
- reale, când actul juridic civil care nu se poate încheia decât dacă manifestarea
de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Ca acte reale menţionăm:
împrumutul, depozitul, darul manual.
De menţionat că acelaşi act juridic poate fi, uneori, consensual (ca regulă) şi
alteori solemn (cum este vânzarea-cumpărarea unui teren); de asemenea, acelaşi act
poate fi, ca regulă, act solemn (ex. donaţia) iar altă dată să fie act real (ex. darul
manual).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte
aprecierea valabilităţii actelor civile din punct de vedere al formei de încheiere.

F. După momentul în care își produc efecte, actele juridice se împart în: acte
juridice între vii și acte juridice pentru cauză de moarte.
Actul între vii - inter vivos - este actul juridic civil care-şi produce efectele
necondiţionat de moartea autorului ori autorilor lui. Majoritatea actelor civile este
formată din actele între vii.
Actul pentru cauză de moarte - mortis causa — este actul juridic civil de a cărui
esenţă este faptul că nu-şi produce efectele decât la moartea autorului.
Este act - mortis causa - testamentul.
Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte capacitatea de a fi
încheiate, ca şi în ce priveşte forma în care se pot încheia.

G. După rolul recunoscut voinței părților în determinarea conținutului actelor

juridice distingem acte juridice subiective și acte juridice condiție.
Este act subiectiv acel act juridic civil al cărui conţinut este determinat prin
voinţa autorului ori autorilor lui. Marea majoritate a actelor civile intră în această
categorie.
Este act-condiţie acel act juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa
doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care
părţile nu pot deroga (ex. căsătoria).
Această împărţire a actelor juridice civile prezintă importanţă în ce priveşte
aprecierea condiţiilor lor de valabilitate.

4
 H. După corelația dintre ele întâlnim acte juriidce principale și acte accesorii.
Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic.
Majoritatea actelor juridice este formată din acte principale.
Este accesoriu acel act juridic a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act
juridic, principal. Ca acte accesorii menţionăm: clauza penală, fidejusiunea, gajul,
ipoteca convenţională, arvuna.
Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte aprecierea valabilităţii şi
eficacităţii actelor juridice civile; raportului dintre actul accesoriu şi cel principal i se
aplică adagiul: accesorium sequitur principale.

I. În funcție de posibilitatea încadrării lor juridice în unul din tipurile de acte

juridice reglementate expres de lege identificăm:
Actul juridic tipic sau numit este acela care corespunde unui anumit tip
abstract de act prevăzut de actele normative civile şi care poartă o anumită
denumire; de exemplu, contractul de vânzare, de donaţie, testamentul etc.
Actul juridic atipic sau nenumit este acela care nu se încadrează în
vreun tip abstract de act prevăzut de lege, fiind încheiat de părţi potrivit voinţei
şi intereselor lor, conform principiului consensualismului şi al libertăţii actelor
juridice (art. 1169 C. civ.).
Importanţa clasificării constă în determinarea regulilor aplicabile acestor
categorii de acte juridice. Astfel, pentru actele juridice tipice, dispoziţiile supletive care
reglementează actul juridic abstract din care fac parte, sunt aplicabile în mod automat,
dacă părţile nu au derogat de la ele, fără a fi necesară reproducerea lor în conţinutul
actelor. Pentru actele juridice atipice se aplică regulile stabilite de părţi, iar dacă au lăsat
aspecte nereglementate, se aplică în primul rând regulile gerale care cârmuiesc materia
obligațiilor, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, se aplică regulile speciale privitoare
la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

J. După modul de executare, actele juridice sunt: acte cu executare imediată

(dintr-o dată) și acte cu executare succesivă:
Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare
presupune o singură prestaţie din partea debitorului. Se mai numeşte şi act cu executare
instantanee. Darul manual, spre exemplu, ca varietate de donaţie, este un asemenea act.
Cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe
prestaţii eşalonate în timp. Ca exemple de asemenea acte menţionăm contractul de
închiriere şi contractul de rentă viageră.
Această clasificare îşi manifestă importanţa în ce priveşte: 1) consecinţele
neexecutării culpabile (rezoluţiunea se aplică contractelor sinalagmatice cu executare

5
dintr-o dată, iar rezilierea celor cu executare succesivă ); 2) efectele nulităţii la cele cu
executare succesivă, de regulă, efectele nulităţii sunt numai pentru viitor (ex nunc), iar
nu şi pentru trecut (ex tunc).

K. Acte juridice pure și simple și acte juridice afectate de modalități

Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate: termen,
condiţie ori sarcină. Unele acte civile sunt incompatibile cu modalităţile; este cazul
actului de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire) ori actul de
recunoaştere a filiaţiei.
Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Unele
acte civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi; cităm, în acest sens: contractul
de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere (în care este prezent
termenul), contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină (donaţia sub-modo).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul valabilităţii şi pe
acela al producerii efectelor actelor juridice civile.

L. După legătura lor cu cauza (scopul), actele juridice se împart în acte cauzale și
acte abstracte.
Este cauzal acel act juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori scopului
său; dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.
Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză,
valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element.
Sunt abstracte actele juridice constatate prin titlurile de valoare, adică înscrisuri
(instrumentum) care încorporează operaţiuni juridice (negotium): avantajul practic al
acestor titluri constă tocmai în faptul că executarea lor nu cere o analiză a scopului sau
cauzei actului juridic, debitorul neputând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a
refuza executarea. Titlurile de valoare sunt: la purtător (cum este obligaţiunea CEC),
nominative ori la ordin.

M. După modul de încheiere a actelor juridice civile, identificăm acte juridice

strict personale şi acte juridice prin reprezentare.
Actele juridice personale sau intuitu personae, care se încheie în considerarea
calităţilor persoanei, pot fi strict personale şi simplu personale.
Cele strict personale pot fi încheiate exclusiv în considerarea calităţilor
subiective ale unei persoane (de exemplu, testamentul încheiat în favoarea concubinei).
În actele juridice simplu personale calităţile persoanei sunt importante la înche-
ierea actului, dar nu mai condiţionează consimţământul ca în cazul actelor strict
personale. În această categorie intră: contractul de donaţie, de mandat, de antrepriză, de
editare etc. (de exemplu, contractul de mandat prin care un anumit avocat este angajat
pentru reprezentarea clientului într-un proces).

6
 Actul juridic strict personal este acela care, prin natura lui sau potrivit
legii, nu poate fi încheiat prin reprezentare; de exemplu, căsătoria,
testamentul,
Actul juridic prin reprezentare este acela care poate fi încheiat nu numai
personal, ci şi prin intermediul unui reprezentant.
Regula este că actele juridice se pot încheia prin reprezentare. Actele juridice
strict personale reprezintă excepţia. Actele juridice simplu personale pot fi încheiate
prin reprezentare.
Importanţa clasificării reiese din aprecierea validităţii încheierii acestor categorii
de acte. Astfel, actele strict personale nu pot fi încheiate decât de persoanele fizice,
expres prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii. Validitatea actelor juridice încheiate
prin reprezentant se va determina şi în funcţie de persoana reprezentantului. Actele
strict personale, de regulă, se sting prin moartea uneia dintre părţi, nefiind susceptibilă
continuarea lor pe cale succesorală.

3. Condițiile acului juridic civil

3.1. Noțiunea și clasificarea condițiilor actului juridic civil
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un
asemenea act.
Conform art. 1179 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
sunt:
1.capacitatea de a contracta;
2.consimţământul părţilor;
3.un obiect determinat şi licit;
4.o cauză licită şi morală.
În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie
respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
De reținut, în acelaşi timp, faptul că termenul „condiţie" este polivalent, el
având, în afară de înţelesul arătat (element al actului juridic), încă două sensuri, şi
anume: 1) condiţie = modalitate a actului juridic civil (adică eveniment viitor şi nesigur
ca realizare de care depinde naşterea ori desfiinţarea unui act juridic civil); 2) condiţie =
clauză a actului juridic civil.
Din contextul în care apare termenul „condiţie" poate fi dedus sensul ce i se
atribuie de fiecare dată.
Cuvântul „condiţie" poate fi înlocuit şi cu acela de „cerinţă", vorbindu-se despre
„cerinţele actului juridic civil".

3.2. Clasificarea condițiilor actului juridic civil

1. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting: condiţiile de fond (cele care
privesc conţinutul actului juridic civil) şi condiţiile de formă (cele care se referă la

7
exteriorizarea voinţei). Această clasificare mai este desemnată şi prin distincţia între
condiţii intrinseci şi condiţii extinseci.
2. După criteriul obligativităţii ori neobligativităţii lor, condiţiile actului juridic
se împart în esenţiale (cele cerute pentru chiar valabilitatea actului) şi neesenţiale (sau
întâmplătoare, adică cele care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să pună în discuţie
valabilitatea actului).
3. După sancţiunea nerespectării lor, se disting condiţiile de validitate (a căror
nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil) şi condiţiile de eficacitate
(a căror nerespectare atrage mopozabilitatea, spre exemplu).
Desigur, fiecare condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele
trei puncte de vedere (criterii) menţionate. Astfel, „capacitatea de a încheia actul" este,
în acelaşi timp, o condiţie: de fond, esenţială şi de validitate. „Forma solemnă", în
schimb, este: de formă, esenţială (pentru actele solemne, dar nu şi pentru cele
consensuale şi reale) şi de validitate.

3.3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Capacitatea de a incheia acte juridice este acea condiţie generală, de fond,
esenţială pentru încheierea contractului, care constă în aptitudinea subiectului de drept
de a deveni titular de drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice. In dreptul
civil, regula o reprezinta capacitatea, iar excepţia incapacitatii este de strictă
reglementare.
Potrivit art. 1180 din Codul civil, poate contracta orice persoană care nu este
declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte, iar dispoziţiile
art. 1181 din Codul civil fac trimitere, în privinţa capacităţii de a contracta, la
dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I a Codului Civil („Despre persoane").
Astfel, potrivit art. 28 alin (1) din Codul civil, „Capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor. Alin (2): Orice persoană are capacitate de folosinţă şi,
cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu. Art. 29 din Codul civil
dispune: (1)„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau
în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de
lege. (2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la
capacitatea de exerciţiu".
Este reglementata dobândirea capacităţii de exerciţiu a minorului prin efectul
căsătoriei prin art 39 din Codul civil, capacitatea de exerciţiu anticipată a minorului,
când pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (în art. 40 Cod civil),
capacitatea de exerciţiu restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. În
cazul minorului care a împlinit vârsta de 15 ani este recunoscută posibilitatea întocmirii
de către acesta a anumitor acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile
artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, cazuri

8
în care minorul exercită singur drepturile şi îndeplineşte tot astfel obligaţiile născute
din aceste acte (art. 42 Cod civil).
Persoanele fizice incapabile de a contracta, sunt, potrivit art. 43 din Codul civil,
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, întrucât nu pot
exprima un consimţământ valabil, situaţii în care actele se încheie prin reprezentanţii
lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.
În privinţa persoanelor juridice, regula este, de asemenea, a capacităţii, in sensul
ca persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, conform art. 206
din Codul civil).
În situația persoanelor juridice fără scop patrimonial, potrivit art. 206 alin (2) din
Codul civil, principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului
specialităţii capacităţii, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut". Se recunoaște in cazul persoanelor juridice o capacitate de
folosință anticipată, în sensul ca aceasta poate, chiar de la data actului de înfiinţare, să
dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil, conform dispozițiilor cuprinse in art. 205
alin 3 din Codul civil.
Art. 208 din Codul civil cuprinde o derogare de la capacitatea de folosinţă
anticipată privitoare la nașterea valabila, reglementată în legătură cu liberalităţile
care pot fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în
cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar
şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă
în mod valabil.
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a
obligaţiilor de către persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor
de administrare ale persoanei juridice, de la data constituirii lor. Potrivit art. 209 din
Codul civil, au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele
juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în
raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
În situația nerespectării unei condiţii de fond, esenţială şi de validitate a
contractului, sancţiunea care intervine, în principiu, este cea a nulităţii actului încheiat
cu neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
Potrivit art. 44 din Codul civil, in cazul persoanei fizice, actele incheiate de cel
lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi actele
făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este
cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu.
Sancțiunea nulităţii este determinată de natura interesului ocrotit, unul personal.

9
 Actul anulabil poate fi confirmat de către minor la implinirea varstei majoratului.
Prin art. 48 din Codul civil, se recunoaste tutorelui posibilitatea de a confirma actul
anulabil făcut fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui
valabilă, după ce a avut loc descărcarea tutorelui.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de mai multe persoane: reprezentantul
legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal, iar în
situaţia în care actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit
legii, aceasta va sesiza procurorul pentru promovarea acţiunii.
Pentru persoanele juridice, sunt sancţionate cu nulitatea absolută lipsa capacităţii
de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru
persoanele juridice fără scop patrimonial.
Intervine nulitatea relativa in situația actelor încheiate de organele de
administrare ale persoanei în alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor
organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili
să ocupe o astfel de funcţie. Aceasta înseamnă că actul nu poate fi anulat pentru
simpla împrejurare că persoanele care au făcut parte din organele de administrare
şi de control au fost incapabile sau incompatibile, dacă nu s-a produs o
vătămare, conform art. 211 din Codul civil.

3.4. Consimțământul
Actul juridic civil este manifestarea de voinţă cu intenţia de a produce efecte
juridice. Voinţa este de natură psihologică. Ea formează obiect special de preocupare
pentru psihologie, dar interesează şi dreptul, în general, dreptul civil în special. Doar
unghiurile sub care este analizată diferă.
Sub aspect psihologic, voinţa este un fenomen complex.
Şi sub aspect juridic, însă, voinţa este complexă, în structura sa intrând două
elemente: consimţământul şi cauza sau scopul.
De aici rezultă că, între consimţământ şi voinţă există corelaţia de tipul: parte-
întreg.
Formarea voinţei, în general, deci şi a celei juridice, reprezintă un proces
psihologic complex.
Punctul de pornire în acest proces îl reprezintă nevoia simţită de om, pe care
acesta tinde, vrea să, o satisfacă. Această nevoie e reflectată în mintea omului.
Odată reflectată nevoia, se ajunge la reflectarea mijlocului de satisfacere a acelei
nevoi. Dobândeşte contur, astfel, dorinţa satisfacerii nevoii.
De cele mai multe ori, însă, o dorinţă nu rămâne singură; ea se întâlneşte cu alte
dorinţe şi tendinţe ale omului; unele din acestea pot fi în acord cu nevoia, iar altele pot
fi potrivnice.

10
 În acest context, începe a doua fază a procesului psihologic, care este
deliberarea; aceasta reprezintă cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le
prezintă dorinţele şi mijloacele de realizare a lor, aflate în concurs.
Ca urmare a apariţiei unui motiv determinat, de la deliberare se trece la nașterea
hotărârii încheierii actului juridic civil, act care apare ca mijloc de realizare a scopului
propus.
Din procesul acesta complex, stufos al formării voinţei, dreptul civil reţine doar
două elemente: hotărârea exteriorizată şi motivul determinant; primul element este
însuşi consimţământul, iar cel de-al doilea constituie cauza ori scopul actului juridic
civil.
Principiile care guvernează voinţa juridică în dreptul civil sunt:
1) Principiul libertăţii actelor juridice civile este consacrat, indirect în cel puţin
două texte din Codul civil, respectiv:
- art. 1270 alin. 1: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante." şi
- art. 11: - „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la
legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.".
Din interpretarea per ă contrario a acestor dispoziţii, rezultă concluzia
următoare: dacă se respectă legea şi bunele moravuri, subiectele de drept civil sunt
libere să încheie convenţii ori să facă acte unilaterale." Acesta este, sintetic, conţinutul
principiului libertăţii actelor juridice.:
Subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil; dacă
încheie, trebuie să respecte legea şi morala;
Părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul (clauzele) actului
juridic civil;
Părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să pună capăt actului
juridic civil pe care l-au încheiat.

2) Principiul voinţei reale (interne). Voinţa juridică cuprinde elementul intern

(psihologic) şi cel extern (social). Când între aceste două elemente există concordanţă,
identitate, nu se pune nici o problemă, teoretică ori practică, de determinare a
principiului aplicabil, căci voinţa este aceeaşi.
Pot exista, însă, situaţii în care, între cele două elemente - intern şi extern - să nu
existe concordanţă. În asemenea situaţii se pune problema următoare: căruia, dintre cele
două elemente, îi dăm prioritate. Soluţionarea problemei depinde de concepţia cu
privire la raportul dintre voinţa internă, reală şi voinţa declarată, exteriorizată.
În această privinţă, există două concepţii:
- concepţia subiectivă, care dă prioritate voinţei interne, reale şi
- concepţia obiectivă care, dimpotrivă preferă voinţa declarată, exteriorizată.
Fiecare concepţie prezintă avantaje şi dezavantaje.

11
 Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne sau reale.
În acest sens avem în vedere următoarele dispoziții legale: art. 1266 alin. (1) C.
civ. contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul
literal al termenilor. De asemenea, art. 1206 C. civ. arată: consimţământul nu este
valabil dacă este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violenţă, ori în caz de
leziune; asta înseamnă că el trebuie să corespundă voinţei reale, şi nu aceleia exprimate,
care nu corespunde realităţii, deoarece este viciată.
Există însă şi excepții de la acest principiu, situaţii când se dă prioritate voinţei
declarate şi nu voinţei reale a părţilor şi anume atunci când se pune problema securităţii
şi stabilităţii raporturilor juridice civile. De exemplu, nu se poate dovedi cu martori
împotriva şi peste cuprinsul unui înscris,nici împotriva sau peste ceea ce s-ar pretinde
că s-ar fi spus înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui [art. 309 alin. (5) NCPC,
asemănător cu art. 1191 alin. (2) C. civ. 1864], deşi este posibil ca voinţa declarată şi
consemnată în înscris să nu corespundă voinţei interne, reale a părţilor. De asemenea, în
cazul simulaţiei, terţilor de bună-credinţă le este opozabil actul public, aparent (şi
mincinos) şi nu cel secret, care corespunde voinţei reale a părţilor.
A. Condițiile de validitate a consimțământului
Plecându-se de la dispozițiile art. 1204 din Codul civil conform căruia
consimţământ trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză, s-au
identificat următoarele condiții de validitate ale acestuia:
➢ să provină de la o persoană cu discernământ
Condiţia aceasta decurge din caracterul conştient al actului juridic civil;
subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne efectele
juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
De reţinut că, dacă capacitatea de a încheia actul juridic civil este, aşa cum am
arătat, o stare de drept — de jure —, prezenţa ori lipsa discernământului este, în primul
rând, o stare de fapt - de fado. De aici necesitatea de a nu confunda condiţia capacităţii
cu această primă cerinţă de valabilitate a consimţământului: să provină de la o persoană
cu discernământ.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are
discernământ juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub
interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei
fragede, fie stării de sănătate mintală.
Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul juridic în curs de formare.
Pentru persoana juridică nu se pun probleme deoarece reprezentantul ei legal
este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.
➢să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.

12
 Această condiţie decurge din esenţa actului juridic civil, care este o manifestare
de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (a crea, a modifica ori a stinge
un raport juridic civil concret).
Această condiţie de valabilitate a consimţământului nu este îndeplinită: , - când
manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie
sau pură complezenţă;
- când s-a făcut sub condiţie pur potestativă, „din partea celui care se obligă"
(art. 1010 C. civ.), adică: „mă oblig dacă vreau" - si voluero;
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio
mentalis), cunoscută de contractant (cum se întâmplă în cazul actului fictiv, ca varietate
de simulaţie).
➢să fie exteriorizat
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al
consensualismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de
exteriorizare a voinţei lor; în alţi termeni, simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară, ci şi suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punct de vedere al
formei sale.
De la acest principiu există şi excepţii, cum e cazul actelor solemne, în cazul
cărora manifestarea voinţei trebuie să îmbrace o formă specială (de regulă, forma
autentică).
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită
(implicită). Pentru anumite acte este necesară manifestarea expresă a voinţei (cum e
cazul actelor solemne), pe când alte acte pot fi făcute printr-o manifestare expresă ori
tacită de voinţă (cum e cazul acceptării moştenirii).
Potrivit art. 1196 alin. (2) C. civ., tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu
valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din
practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări. Astfel, în funcţie de
anumite împrejurări, tăcerea poate valora manifestare de voinţă pozitivă şi anume:
-atunci când legea prevede în mod expres acest lucru; de exemplu, în
cazul tacitei relocaţiuni prevăzute de art. 1810 C. civ. (corespunzător art. 1437
C. civ. 1864);
- atunci când din raporturile juridice anterioare dintre părţi reiese că tăcerea
echivalează cu exprimarea consimţământului;
- atunci când tăcerea produce efecte juridice conform uzanţelor, obiceiului.

➢consimțământul să nu fie viciat

În cuprinsul art. 1206 din Codul civil sunt enumerate viciile de consimțământ,
astfel: consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau
smuls prin violenţă. De asemenea consimţământul este viciat în caz de leziune.

13
 3.4.1. Eroarea-viciu de consimţământ
Eroarea reprezintă falsă reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului.
În Codul civil, sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art. 1207-
1213), care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la momentul încheierii
actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de
comunicare sau de transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot interveni.
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare
esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra
căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Prezintă caracter esenţial eroarea care :
- poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in corpore);
- poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia);
- poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor încheiate intuitu
personae).
Este considerată esenţială eroarea de drept care priveşte o normă juridică
determinantă pentru încheierea contractului, potrivit voinţei părţilor. Conform art 1208
alin al doilea din Codul civil, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile. Codul civil reglementează eroarea
nescuzabilă, căreia nu i se recunoaşte caracterul de viciu de consimţământ, sancţionabil
cu anularea, întrucât aceasta ar fi incompatibilă cu buna-credinţă şi cerinţele unei
conduite corecte şi oneste, care trebuie să caracterizeze pe omul diligent. Intalnim
eroarea nescuzabilă, când ea este consecinţa unei conduite culpabile a celui care
reclamă anularea actului.
Prin dispoziţiile art 1207 alin 1 din Codul civil se prevede anulabilitatea actului
pentru eroarea esenţială, care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă ca atrăgând
nulitatea relativă, pe considerentul ca în fapt, nu este pus în pericol interesul general, ci
sunt puse în cauză interesele părţilor contractante, existând riscul de a fi lezate

3.4.2. Dolul este definit in art 1214 din Codul civil viciul de consimţământ care
constă în inducerea în eroare a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau
dolosive ori prin omisiunea, în mod fraudulos, de informare a cocontractantului asupra
unor împrejurări care se cuvenea să fie dezvăluite. Dolul presupune un element material
şi unul intenţional ori subiectiv.
În privința elementului material se acordă atenţie atât faptului comisiv (folosirea
de manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), cat şi faptului omisiv

14
(atitudinea negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia
să fie dezvăluite).
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre
obligaţia de informare ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care
deţine informaţii privilegiate, pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa" care incumbă
fiecărei părţi contractante.
Din art. 1214 din Codul civil se desprind condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească dolul pentru a atrage anulabilitatea actului, respectiv:
- dolul să provină de la cocontractant ori de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi;
- prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea
celeilalte părţi, indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia;
- dolul să fie dovedit, deoarece nu se presupune.
Prima condiție se refera la proveniența dolului, din partea celeilalte părți
contractante sau de la reprezentantul acesteia.
Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terţe persoane, străine de contract, în
principiu nu poate fi sancţionat contractantul nevinovat, pentru că aceasta ar fi o
soluţie injustă. În schimb, dolul va fi imputabil cocontractantului în cazul în care se
dovedeşte că a cunoscut manoperele dolosive ale terţului şi totuşi, nu a avertizat
cealaltă parte asupra erorii ce i-a fost provocată.
În această situaţie, potrivit art. 1215 alin (2) din Codul civil, independent de
anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar putea rezulta.
A doua condiție vizează provocarea unei erori, chiar dacă nu a fost esențială (art.
1214 alin 2 din Codul civil), fiind suficient ca prin atitudinea dolosivă a părții să
fi fost provocată o eroare.
Se pune așadar accentul pe dimensiunea delictuala a dolului, fiind suficient că a
existat o asemenea atitudine a părţii, în absenţa căreia nu s-ar fi încheiat acel contract
ori el s-ar fi încheiat în condiţii diferite, rămânând victimei dolului să aleagă dacă
solicită anularea contractului sau despăgubiri.
A treia condiție a dolului se refera la necesitatea probării dolului. Astfel, dolul
trebuie să fie dovedit de către victima acestuia, întrucât el nu rezultă din conţinutul
actului, nici măcar dintr-un eventual dezechilibru între prestaţiile la care s-au obligat
părţile actului.
Fiind o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se admite orice
mijloc de probă. Potrivit art. 1214 alin. 4 din Codul civil, dolul nu se presupune.
Fiind un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine in cazul dolului este
aceea a anulabilităţii actului.
Totodată, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul
dolului a cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală,

15
respectiv, un raport de răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are
dreptul să ceară şi să obţină repararea prejudiciului.
Dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în
situaţia anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime,
partea va putea acţiona pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri. Dispoziţiile art.
1257 din Codul civil stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui consimţământ a fost
surprins prin dol, să pretindă, în afară de anularea actului şi daune interese sau, dacă
preferă menţinerea contractului, să solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea
daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

3.4.3. Violența
Potrivit art. 1216 Cod civil este temerea justificată indusă fără drept de cealaltă
parte sau de un terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după
împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile
sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent". Așadar, nu violenţa în sine este cu
adevărat viciu de consimţământ, ci sentimentul de teamă (temerea) care i-a
fost indusă victimei şi care a împiedicat-o să-şi manifeste, în mod liber, voinţa de a
contracta.
Cu alte cuvinte, victima violenţei ştie că încheie un contract dezavantajos
pentru ea, dar cu toate acestea, îşi exprimă consimţământul pentru a scăpa de
un rău mult mai grav care i-ar putea fi cauzat.
Din art. 1216 alin 4 din Codul civil tragem concluzia ca aceasta temere
poate exista nu numai în raport cu persoana contractantului sau cu bunurile
acesteia, ci şi în legătură cu persoane apropiate părţii (soţul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii).
Pentru a atrage anularea actului, violenţa trebuie:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
- să fie injustă.
Prima condiție a violentei (caracterul determinant) reiese din dispozițiile art.
1216 din Codul civil, conform carora temerea trebuie să fie „justificată" şi de aşa natură
încât partea putea să creadă că, în absenţa consimţământului, era expusă unui pericol
grav şi iminent. În alineatul al patrulea al art. 1216 din Codul civil
sunt cuprinse criteriile pentru stabilirea caracterului determinant al violentei: „vârsta,
starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum
şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii
contractului".
Toate aceste elemente de fapt vor fi la aprecierea organului jurisdicţional, pentru
a se stabili dacă a fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la momentul încheierii
contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia.

16
 A doua condiție a violenței se referă la caracterul injust al ameninţării victimei.
Întrucât nu orice ameninţare constituie, prin ea însăşi, violenţă-viciu de consimţământ,
se cere ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii (să fie ilicită), pentru a atrage
nevalabilitatea actului. Astfel, dacă ameninţarea priveşte exerciţiul cu bună-credinţă al
unui drept subiectiv, ea nu se poate constitui în viciu de consimţământ, întrucât partea
tinde doar la realizarea beneficiului pe care legea i-l recunoaşte. Potrivit art. 1217 din
Codul civil, reprezintă violenţă „temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui
drept făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate".
În acest caz, exercitarea dreptului este deturnată de la scopul său şi capătă un
caracter abuziv, ceea ce este de natură să-l scoată de sub haina legii Simpla temere
reverenţiară, izvorâtă din respect, fără ca acesta sa fie însoțită de violenta nu constituie
un viciu de consimțământ, potrivit art 1219 din Codul civil.
Tot astfel, ameninţarea cu un rău nu este considerată constitutivă de violenţă,
atunci când ea rezultă dintr-o stare de necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a
profitat de această împrejurare (art. 1218 din Codul civil) Prin dispoziţiile art. 1220 din
Codul civil, este este reglementată situaţia violenţei exercitate de un terţ faţă de
contract, însă ea constituie viciu de consimţământ numai atunci când partea al cărei
consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa
exercitată de terţ.
Partea va putea cere şi repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită,
independent de anularea contractului, ca si in situatia dolului. In situaţia în care autorul
violenţei este cealaltă parte contractantă, partea prejudiciată va avea la îndemână două
acţiuni împotriva acesteia: una în anularea contractului şi, dacă repunerea în situaţia
anterioară nu este suficientă pentru acoperirea prejudiciului, şi o acţiune în răspundere
civilă.
În cazul in care autorul violenţei este un terţ, partea se va putea îndrepta
împotriva acestuia cu acţiunea în răspundere, iar împotriva celeilalte părţi contractante,
cu acţiune în anulare.

3.4.4. Leziunea este definita potrivit art. 1221 din Codul civil in cazul in care
una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor există o parte a cărei voinţă este mai
slabă în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început poziţia contractuală a părţilor
este inegală. In actuala reglementare (art 1222 alin 2 din Codul civil), leziunea este
recunoscută şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească
jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia
promisă sau executată de partea lezată. Conform art 1224 din Codul civil, "Nu pot fi

17
atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume
prevăzute de lege".
Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, noile
dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni la contractele mai sus-amintite.
Pentru existenta leziunii ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
- leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să
subziste până la data cererii de anulare;
- disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă.
In cazul minorului, trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta
prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la
ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3 Cod civil).
În cazul persoanei majore, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există
doar atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia
promisă sau executată de partea lezată.
Leziunea ca viciu de consimțământ este sancţionată cu anularea actului lezionar.
Partea prejudiciată are însă posibilitatea să aleagă menţinerea contractului, dar cu
reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
În conformitate cu dispozițiile art 1222 alin 3 din Codul civil, daca partea alege
să promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea să menţină contractul, dacă cealaltă
parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a
propriei obligaţii. Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru
leziune se prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului, conform art
1223 din Codul civil.

3.5. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act
juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de
care sunt ţinute.
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat ori determinabil;
- să fie posibil;
- să fie ilicit şi moral.
Acestea sunt condiţii generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic
civil.

18
 Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice le şi
anume:
- cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

A. Obiectul trebuie să existe

Aceasta este condiţia primordială pentru valabilitatea obiectului actului juridic
civil, în sensul că dacă obiectul lipseşte, nu se mai pune problema îndeplinirii
celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun ori lucru, această condiţie implică
cunoaşterea următoarelor reguli: 1) dacă bunul a existat, dar nu mai există la data
încheierii actului juridic, condiţia nu este îndeplinită şi, deci, actul nu este valabil; 2)
bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte condiţia „să existe";
3) un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o excepţie;
succesiunea viitoare (nedeschisă încă) nu poate forma obiect nici pentru convenţie,
nici pentru actul unilateral care este renunţarea la succesiune.
B. Obiectul să fie în circuitul civil
Prin „bunuri aflate în circuitul civil" vom înţelege acele bunuri susceptibile să
facă obiectul unor acte translative sau constitutive, sau altfel spus, bunurile care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Din acest punct de vedere, aceste
bunuri (numite alienabile) formează regula, iar cele inalienabile constituie excepţia.
Este de remarcat şi faptul că bunurile aflate în circuitul civil (stricto sensu), se
împart la rândul lor, după modul de circulaţie a lor, în două subcategorii: a) bunuri
care pot circula liber, neîngrădit (intră în această primă subcategorie bunurile
alienabile); b) bunurile care pot circula în condiţii restrictive.

C. Obiectul să fie determinat sau determinabil

Dacă obiectul se referă la un bun cert (individual determinat), atunci în actul
juridic trebuie să existe elemente suficiente pentru individualizarea lui. Dacă obiectul
se referă la un bun de gen, atunci trebuie să fie determinat cei puţin în specia şi
cantitatea lui.
Dacă obiectul actului juridic (preţul sau orice alt element al contractului)
urmează să fie determinat de către un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect,
diligent şi echidistant. Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea
sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili,
după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi (art. 1232 C. civ.). Potrivit
art. 1233 C. civ., dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţui şi nici
nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere
preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate
în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil. Atunci

19
când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă,
iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori ou mai este accesibil, el se
înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cei mai
apropiat.

D. Obiectul actului juridic civil să fie posibil

Această condiţie decurge din principiul că nimeni nu poate fi obligat la
imposibil, imposibilitatea obiectului atrage nulitatea actului juridic pentru lipsă de
obiect. Pentru aceasta este necesar ca imposibilitatea să aibă caracter absolut, adică
obiectul să fie imposibil nu numai pentru cel care se obligă (pentru debitor), ci şi
pentru orice altă persoană.
Dacă imposibilitatea este relativă - adică numai pentru un anumit debitor -
atunci obiectul actului este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea
debitorului este angajată răspunderea sa civilă.
Imposibilitatea poate fi de ordin material ori de ordin juridic. Condiţia aceasta
trebuie apreciată dinamic, adică în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific (deoarece,
ceea ce azi nu e posibil, mâine poate deveni posibil).

E. Această condiţie rezultă din art. 1225 alin. (2) şi (3) şi art. 1226 alin. (2). C.
civ. Deci obiectul actului juridic trebuie să fie conform cu legea, adică licit. Este licit,
dacă nu este prohibit de lege şi nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

F. În cazul actelor juridice al căror obiect implică o acţiune de a da sau de a

face, se cere ca obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă.
O persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa proprie. Dacă nu există repre-
zentare, nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia.
Este valabilă, însă, promisiunea faptei altuia, cunoscută şi sub denumirea de
convenţie de porte-fort. Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană
- debitorul sau promitentul - se obligă fată de creditor să determine pe o terţă persoană
să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.
Promisiunea faptei altuia este reglementată în art, 1283 C. civ.
Astfel, cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un
act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci
când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă. Cu toate
acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, prin fapta
sa sau prin fapta altei persoane, astfel încât creditorul să nu fie prejudiciat. Intenţia
promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic
din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
În cazul actelor juridice intuitu personae, care se încheie în considerarea
calităţilor cocontractantului, obiectul reprezintă întotdeauna un fapt personal al celui

20
ce se obligă; de exemplu, în cazul unui contract de mandat încheiat cu un avocat, în
căzui unui contract de prestări servicii încheiat cu o anumită casă de modă etc.

G. Cei care se obligă trebuie să fie titularul dreptului

Regula este că în cazul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi
reale, cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului real asupra lucrului care
formează obiectul material al actului juridic.
Nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau nu se poate obliga să
transmită drepturi pe care nu ie are [aşa cum rezultă din art. 17 alin. (1) C. civ.].
Este valabil, însă, actul juridic care are ca obiect bunul altuia.
Potrivit art. 1230 C. civ., intitulat „Bunurile care aparţin altuia", „Dacă prin lege
nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind
obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul
terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Dacă obiectul actului juridic constă în bunuri de gen, aplicarea art. 1230 Cod
civil nu este necesară; actul juridic este valabil, chiar dacă în momentul încheierii
actului, bunurile nu se aflau în proprietatea aceluia care le transmite, deoarece
proprietatea asupra bunurilor de gen nu se transferă în momentul încheierii actului, ci
în momentul individualizării bunurilor, astfel încât ele pot fi procurate pana atunci.
Atunci când un-coproprietar a vândut bunul-proprietate comună şi ulterior nu
asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate
cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu
cota-parte pe care nu-a dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar
fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun

3.6. Cauza actului juridic civil

Codul civil ne oferă in art 1235 o definitie a cauzei contractului, in sensul ca
prin cauza se înțelege „motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul".
Din dispozițiile art. 1236 si art. 1237 din Codul civil, desprindem condițiile
ce trebuiesc a fi îndeplinite cumulativ pentru a fi valabila cauza:
a) să existe;
b) să fie licită;
c) să fie morală.
Referitor la inexistenţa cauzei, ea se poate datora lipsei de discernământ sau
lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice), nepredării bunului (în contractele
reale), lipsei intenţiei de a gratifica (în actele cu titlu gratuit), adică, lipsei scopului
imediat la încheierea actului.
Din interpretarea per a contrario a art. 1236 alin 2 din Codul civil, rezulta faptul
ca legalitatea cauzei presupune ca ea să fie conformă legii şi
ordinii publice Cauza este considerată ilicită şi atunci când contractul este doar

21
mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. În sfârşit, cauza
trebuie să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor moravuri, respectiv regulilor de
convieţuire socială.
Referitor la proba cauzei, dispoziţiile art. 1239 din Codul civil păstrează o dublă
prezumţie în privinţa cauzei:
- prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci când
cauza nu este prevăzută expres, ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu
trebuie să fie dovedită, demonstrată direct;
- prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cauze valabile se prezumă
până la proba contrară care funcţionează indiferent de faptul că acest element este
menţionat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar fi înscrisurile.
Ambele prezumţii instituite au însă caracter relativ (iuris tantum) si pot fi
înlăturate prin proba contrară şi orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea
cauzei este ţinută să facă dovada susţinerilor sale.
Conform art. 1238 alineatul 1 din Codul civil, lipsa cauzei atrage nulitatea
relativă a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi
poate produce alte efecte juridice.
În ce priveşte cauza ilicită sau imorală, aceasta atrage nulitatea absolută a
contractului dacă este comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau,
după împrejurări, trebuia să o cunoască, potrivit art. 1238 alin 2 din Codul civil.
Pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute este necesar să existe caracterul
ilicit sau imoral al angajamentului contractual, adică ambele părţi să fi urmărit un scop
de această natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice şi bunelor moravuri),
pentru că, altfel, ar însemna ca partea să se prevaleze de comportamentul său imoral
şi să obţină desfiinţarea actului („nemo auditur propriam turpitudinem allegans").
În felul acesta, se asigură protecţia părţii contractante de bună-credinţă, care nu
este pusă în situaţia de a suporta consecinţele nulităţii contractului (cum s-ar fi
întâmplat în ipoteza în care mobilul ilicit sau imoral ar fi aparţinut unei singure părţi,
care ar fi putut să invoce nulitatea actului dezavantajând astfel partea care a contractat
cu bună-credinţă).

3.7. Forma actului juridic civil

Forma actului juridic civil este subordonată principiul libertăţii de voinţa a
părţilor, în sensul că părţile au libertatea de a încheia orice acte juridice civile, în orice
formă aleasă, în condiţiile stabilite de ele, reglementând, efectele actelor juridice pe
care le încheie.
Legea impune respectarea anumitor conditii de forma pentru anumite acte
juridice, merespectarea acestora ducand la nevalabilitatea actului juridic. Sintagma
„forma actului juridic" este folosită într-o dublă accepţiune, una restrânsă (stricto
sensu), care vizează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice şi cealaltă, în

22
sens larg (lato sensu), care priveşte diferitele cerinţe de formă necesare unui act juridic
pentru a-şi produce efectele (forma cerută ad validitatem, forma cerută pentru
opozabilitate faţă de terţi, forma cerută ad probationem, pentru probarea actului).
Vom defini „forma actului juridic civil" ca acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcuta cu intenţia de a crea,
modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Menționam ca forma actului juridic civil este cârmuită de principiul
consensualismului, care prevede că simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil,
respectiv pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să
îmbrace o formă specială.
După consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad
validitatem ori ad solemnitatem); nerespectarea acestei forme atrage nulitatea absolută
a actului juridic;
- forma cerută pentru probarea actului juridic civil (numită şi forma cerută
ad probationem); nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci imposibilitatea
dovedirii lui cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil;
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci numai inopozabilitatea,
terţa persoană fiind în drept să ignore, să facă abstracţie de actul respectiv ca şi când n-
ar exista din punct de vedere juridic.

3.7.1. Forma ad valididatem

În cazuri expres prevăzute de lege, libertatea părţilor de a-şi manifesta voinţa
este limitată, îngrădită.
Pentru a fi vaiabile, anumite acte juridice trebuie să îmbrace o anumită formă,
cu o anumită solemnitate.
Aceste acte juridice se numesc solemne. Actele juridice solemne sunt acelea
care se încheie valabil numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o
anumită formă, expres prevăzută de lege [art, 1174 alin. (3) C. civ.].
Forma solemnă a unui act juridic civil este impusă de lege. Dacă părţile, potrivit
libertăţii contractuale, dau prin voinţa lor o anumită formă actului juridic, formă
neimpusă de lege, acel act juridic este valabil, chiar dacă forma aleasă nu a fost
respectată [art, 1242 alin. (2) C. civ.].
Numai nerespectarea formei solemne legale este sancţionată cu nulitatea
absolută. Nerespectarea formei convenţionale nu este sancţionată.
Prin urmare, un act juridic este solemn numai în temeiul legii, nu şi prin
convenţia părţilor.

23
 Prin forma cerută pentru validitatea actului juridic se înţeleg formalităţile pe
care trebuie să le îndeplinească actul juridic, în absenţa cărora actul juridic nu poate fi
valabil încheiat. De exemplu, contractul de întreţinere este valabil încheiat numai în
formă autentică, așa cum arată art. 2255 C. civ. Sunt acte solemne, de exemplu:
contractul de donaţie (art. 1011 alin.1 C. civ.), testamentul (art. 1041 C. civ.),
contractul de ipotecă imobiliară (art. 2378 afin. 1 C. civ.).
Cerinţa formei solemne în cazul anumitor acte juridice are ca scop ocrotirea
intereselor părţilor, asigurarea deplinei libertăţi a consimţământului, sau chiar, în
anumite cazuri, ocrotirea unor interese generale.
Forma cerută pentru validitatea actului juridic presupune îndeplinirea,
următoarelor condiţii:
- întregul conţinut al actului juridic civil trebuie să fie îmbrăcat în forma
solemnă cerută de lege, nefiind permisă determinarea conţinutului actului prin
trimiterea, la o sursă externă acestuia (de exemplu, prin trimiterea la anumite
condiţii generale, care nu se regăsesc în actul juridic);
- actul juridic aflat în raport de interdependenţă cu un act solemn, trebuie
să îmbrace şi el forma solemnă, chiar dacă nu este un act solemn; se aplică
principiul simetriei de formă;
- potrivit ari. 1243 C, civ., orice modificare a contractului este supusă
condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa;
- nu se admite echivalenţa diferitelor forme ad validitatem, adică atunci când
legiuitorul impune o anumită formă, actul juridic trebuie încheiat în acea formă, şi nu
în alta (excepţie face doar testamentul, care poate fî încheiat valabil în oricare formă
prevăzută de lege);
- actul juridic care determină ineficacitatea unui act solemn, trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă [există şi excepţii; de exemplu, un legat cuprins
într-un testament poate fi revocat şi tacit, prin vânzarea bunului care formează
obiectul legatului.
Forma cerută pentru validitatea actului juridic are următoarele caractere:
- este un element constitutiv al actului, în absenţa căruia actul juridic civil este
lovit de nulitate absolută;
- în principiu, este invariabilă, pentru acelaşi tip de act solemn;
- exclude manifestarea tacită de voinţă;
- este exclusivă, în sensul că, în principiu, pentru un anumit act juridic,
părţile nu au de ales între mai multe posibilităţi, fiind obligate să se conformeze
unei anumite forme;
Sancţiunea nerespectării formei, ca o condiţie de validitate a actului juridic, este
nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.

24
 În Codul civil, sancţiunea nulităţii absolute este prevăzută în mod expres în art.
1242 alin. (1): „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe
care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă".

3.7.2. Forma cerută ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic se înţelege întocmirea unui
înscris, în scopul de a dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic.
Această formă poate fi impusă de lege sau de părţi, prin voinţa lor.
De exemplu, conform art. 309 alin. (2) prima parte C. pr. civ. proba actelor
juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei nu se poate face, în principiu,
decât printr-un înscris. Alte exemple când se cere o anumită formă pentru probarea
actului juridic: contractul de depozit voluntar (art. 2104 C. civ.,), contractul de tran-
zacţie (art. 2272 C. civ.) ş.a.
Actul juridic consensual este valabil indiferent de forma sa şi nu se pune
problema probei acestuia, dacă părţile sunt de bună-credinţă şi nu contestă existenţa
operaţiunii juridice. În eventualitatea unui litigiu, însă, pentru ca părţile să fie sigure că
vor dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic, de regulă, preferă încheierea lui sub
forma unui înscris.
Forma cerută pentru probarea actului juridic este obligatorie şi nu facultativă.
Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic, dar conduce, în principiu, la
imposibilitatea de a dovedi actul juridic cu alt mijloc de probă.
Sancţiunea constă, deci, în imposibilitatea probării existenţei sau conţinutului
actului juridic cu alt mijloc de probă.

3.7.3. Forma pentru opozabilitate față de terți

În principiu, actul juridic civil produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil
faţă de terţi.
Un act juridic este opozabil terţilor şi trebuie respectat de aceştia, dacă a ajuns
la cunoştinţa lor, prin intermediul anumitor formalităţi.
De aceea, în anumite cazuri, legea stabileşte condiţii de publicitate, pentru ca
actul încheiat de părţi să fie opozabil şi terţilor care nu au participat la încheierea iui,
în scopul de a le proteja interesele sau de a le ocroti drepturile. Este căzui actelor
juridice civile care constituie sau transmit drepturi reale. De exemplu, constituirea unei
ipoteci asupra unui imobil trebuie înscrisă în cartea funciară (art. 2377 alin.1 C. civ.),
astfel încât terţii care ar intenţiona să cumpere imobilul să ia cunoştinţă că acesta este
grevat de o sarcină reală.
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este obligatorie şi nu facultativă.
Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic şi nici nu este sancţionată cu
imposibilitatea probării actului cu alt mijloc de probă, ci sancţiunea care se aplică este

25
inopozabilitatea actului faţă de terţi, adică posibilitatea terţilor de a ignora actul juridic
încheiat de părţi şi invocat împotriva acestora.

26