Gábor Klaniczay, ‘The Inquisition of Miracles in Medieval Canonization Processes’ în

Claudia Krötzl, Sari Katajala Peltonaa (eds.), Miracles in Medieval Canonization Processes:
Structures, Functions and Methodologies (Turnhout: Brepols, 2018): 43-74.
Inchiziția miracolelor în
Procese de canonizare medievale
Gábor Klaniczay

Autorul Gábor Klaniczay este unul dintre cei mai importanți istorici mondiali ai
studiilor medievale. Este autorul a peste 250 de articole și cărți despre o gamă largă de
subiecte în domeniul religiei medievale, practicilor populare și societății: o antropologie
istorică a creștinătății europene (sfințenie, viziuni, magie și vrăjitorie).

Subiectul articolului se centrează pe definirea mecanismului de sfințenie,

prezentându-se procedurile și instumentele folosite în secolul al XIII-lea pentru a cataloga o
persoană drept un sfânt.
Întrebări de cercetare:
1. Care au fost criteriile sfințeniei?
2. Cât de veridice au fost anchetele demarate în vederea canonizării Sfântului Francisc
de Assisi, Sfintei Elisabeta, Sfintei Margareta, Sfintei Clara de Montefalco?

Scopul articolului este de a prezenta câteva modalități de alegere a unui sfânt, prin
intermediul câtorva studii de caz (Francisc, Elisabeta, Margareta, Clara), dorindu-se a se
identifica principalele criterii care au determinat canonizarea acestora. Totodata, studiul se
axează pe urmărirea traseului canonizării, făcând repetate trimiteri la principalele „piedici”
care au încetinit ritmul acestui proces.

Relevanța articolului constă în prezentarea unor proceduri protocolare prin care era
posibilă determinarea sfințeniei unui candidat, cu atât mai mult cu cât aceste măsuri de
„prurificare” apar în epoca lui Bernard Gui (1260–1321), unde inchiziția era la înălțimea
puterilor sale, uzând de un pronunțat mecanism de a discerne realul și adevărul într-o lume
bazată pe magie și vrăjitorie.

Surse:
 Surse primare: Viața lui Toma de Celano; Philip, ministrul provinciei italiene
centrale Tuscia care va publica lucrarea Instrumentum de stigmatibus beati Francisci;
Processus et ordo canonizationis beate Elyzabet propter quorumdam detractiones et
calumpnias scris de Raymund din Peñafort; Legenda vetus, alcătuită probabil de
monahul Marcellus, mărturisitor al Margaretei; Summa lui Goffredus din Trani.
  Surse secundare: studiile despre Sfânta Elisabeta ale lui Matthias Werner și Ottó
Gecser.

Cadrul teoretic. Conceptele abordate: conceptul de erezie și sfințenie văzute ca și două

fețe ale aceleiași monede; conceptul paradoxal al dovedirii minunilor; procesul de canonizare
al Sfintei Elisabeta; mărturiile despre minunile Sfintei Margarete a Ungariei; procesele de
canonizare medievală târzie, conceptul de minune și logica Inchiziției.

Articolul pornește de la primisa conformă căreia deseori inchiziția a fost raportată doar la
activități eretice ori la porcese de vrăjitorie, în timp ce cealaltă parte a medaliei, ce a
sfințeniei și a porceselor de canonizare a fost plasată într-un con de umbră. Inchiziția trebuie
văzut că și relaționarea dintre ereziei și sfințenie, două fețe ale aceleiași monede. În vederea
susținerii prin dovezi credibile a sfințeniei unei persoane decedate, Klaniczay indentifică
câteva aspecte:

1.     Analiză vieții persoanei respective, a miracolelor atât din timpul vieții, cât și postume.
2.     Examinarea trebuie efectuată nu de promitorii locali ai cultului, ci de legații papali care aveau
un punct de vedere obiectiv
3.     Rezultatele examinării trebuiau documentate și trimise papei pentru a fi aporbate.

Paradoxul dovedirii minunilor

Vitaele apărute și relatările despre anumite persoane sfinte ale Evului Mediu au apărut
de regulă după moarte, unele punând un  accent mult mai mare pe minunile post mortem,
cum este cazul vitaei scrise de Toma de Celano despre minunile săvârșite de Francisc de
Assisi, spunându-se că „un număr orbitor de minuni a fost atestat peste tot”. Toma de Celano
precizează în jur de 40 de astfel de minuni în Viatae sa. Între anii 1250-1252, același Toma
de Celano va introduce un nou  Tractatus de miraculis care va însuma de această dată 184 de
minuni. Vor exista și martori oculari care mărturisesc că au văzut o serie de miracole la
mormântul ori în proximitatea mormântului acestuia.

În 1282 Philip, ministrul provinciei italiene centrale Tuscia, a pregătit un fascinant

document intitulat Instrumentum de stigmatibus beati Francisci, unde a oferit relatarea
viziunilor pe care un frate laic pe nume Giovanni de Castiglione le-a avut la sanctuarul La
Verna unde se spune că Francisc ar fi primit stigmatizarea (rănile pe care le-a avut Isus).
Relatarea lui Philip spune că acesta însuși a efectuat o călătorie în 1281 la La Verna unde i s-
a arată în chip miraculos Sfântul Francis care i-a descris modul în care a primit stigmatele.

Procesul de canonizare al Sfintei Elisabeta

 Klaniczay pornește de la ideea că există o multitudine de studii dedicate acestui
subiect al canonizarii Sfintei Elisabeta, amintind doi istorici care au discutat în cadrul
articolelor lor acest porces al canonizarii Elisabetei: Matthias Werner și Ottó Gecser.
Primul promotor al cultului a fost confesorul ei, Conrad de Marburg (1180–1233), care s-a
întâmplat să fie inchizitor papal oficial. Conrad a compilat primele liste miraculoase ale
Elisabetei și a obținut de la Papa Grigorie al IX-lea deschiderea anchetelor oficiale de
canonizare. Scrisoarea trimisă de papă către Conrad conține o descriere precisă a
modalităților de examinare a sfințeniei. Aceste criterii ale sfințeniei au ajuns să fie numite
Testes legitimos. În anul 1233, pentru a observa autenticitatea și veridicitatea relatărilor, o
comisie a investigat aproximativ 800 de martori și a consemnat mărturiile a 106 vindecări
miraculoase. A urmat apoi o a doua comisie care a revuzuit protocoalele și rezultatele din
prima anchetă, precum și o interogare a  servitoarelor Elisabetei. În cele din urmă, a fost
redactat Processus et ordo canonizationis beate Elyzabet propter quorumdam detractiones et
calumpnias de către Raymund din Peñafort, care examina atent probele pentru sfințenia
Elisabetei. Apoi, canonizarea a fost proclamată și sărbătorită în biserica San Domenico din
Perugia.

Colecției de minuni i se adaugă și descrierile (uneori jenante) ale unor persoane care
erau bolnave, fiind ulterior vindecate: este oferit exemplul unui țăran care a suferit răni grave
când a sărit de pe cal, organele lui cazându-i în sac cred că se referă la hernie. Chiar și în
cazul învierilor, este oferită o imagine destul de groteasca a celui înviat: culoarea neagră a
pielii, împreună cu corpul umflat și ochii nemișcăți. Aceste descrieri sunt uneori însoțite și de
semnale preucm: respirația care se întoarce; senzația pulsului.

Mărturiile despre minunile Sfintei Margarete a Ungariei

Margareta a fost nepoata Sfintei Elisabeta, fiica lui Béla al IV-lea, regele Ungariei,
care și-a petrcut viața în atmosfera sfințeniei, procesul ei de canonizare fiind realizat în două
etape între 1272 și 1276. Minunile săvârșite de Margareta (10 în timpul vieții, 4 viziuni
miraculoase și 29 de minuni post-mortem) au fost incluse în cea mai veche legendă a
sa, Legendă vetus, alcătuită probabil de monahul Marcellus, mărturisitor al Margaretei.
Comisia care s-a ocuat de analiza sfințeniei a fost delegată de papa Inocențiu al V-lea în 1276
și formată din doi clerici italieni (Umberto Bianch și De La Corre).

Investigația s-a compus din grupuri de martori: treizeci și opt de călugărițe din
mănăstirea ei, cinci frați care s-au ocupat de supravegherea Margaretei, vecini, țărani. La fel
ca și în cazul Elisabetei, în analiza sfințeniei Margaretei, au existat două comisii care au
redactat două protocoale diferite. Dacă în primul protocol găsim 39 de minuni săvârșite de
 Margareta (în timpul primei anghete dintre 1272-1274), în cel de-al doilea protocol au fost
analizate doat 14 (în timpul celei de-a două anchete din 1276).

Mărturiile se compun atât din relatări ale unor martori oculari, cât și din relatările
persoanale ale unor persoane care au fost vindecate: Maria din Megyer care a fost schiloadă,
(ea însăși explicând în fața comisiei viața ei tragică de până atunci), spunând că a dorit să
meargă la mormântul Margaretei, unde a fost ajutată de două călugărițe care i-au
întins/îndreptat picioarele, astfel Maria a putut merge direct la mormantul sfintei pentru a se
ruga.

Procesele de canonizare medievală târzie, conceptul de minune și logica

Inchiziției

În Summa sa, scrisă între 1241 și 1243, canonicul Goffredus din Trani lansează 4
întrebări referitoare la minuni și la veridicitatea unei canonizări:

1)     Dacă mircaolul este „ex Deo non ex arte” (dacă este de la Dumnezeu și nu artificial).
2)     Dacă minunea este „supra naturam” ori „contra naturam” (împotriva firii)
3)     Dacă minunea este realizată prin „ex vi verborum” (prin puterea cuvintelor) sau prin „ex
merito hominis” (prin meritul unei persoane).
4)     Dacă minunea aduce cu sine „ad corroborationem fidei” (întărește credința).

Canonizarea Sfintei Clara din Montefalco care a pretins că l-a văzut pe Cristos suferind
în mai multe viziuni a fost un alt moment de anchete pentru a determinat sfințenia acesteia.
Contemporanii Clarei – după moartea acesteia – i-au scos inima și au tăiat-o pentru a extrage
din ea instrumentele cristice: crucea, cuiele lancea, buretele, coroana de spini. Moartea s-a
produs în 1308, iar canonizarea s-a produs în 1318, existând unele persoane care au contestat
veridicitatea sfințeniei sale: fratele franciscan Tommaso Boni da Foligno care a afirmat că a
auzit de la un alt frate, Giovanni Pulcino din Bevagna, că semnele din inima Clarei fusese
fabricate artificial de călugărițe. Ba mai mult, fratele a acuzat-o că ar fi avut relații strânse cu
unii eretici, ori că și-a fi prefăcut posturile și a mâncat în secret.

Metoda folosită este cea analitică pe de o parte, oferind informații despre mecanismele
detaliate ale alegerii unui sfânt, dar și cantitativă pe de altă parte, autorul prezentând
exemplele unui număr generos de persoane care au asistat la minunile unui sfânt.

Structura argumentului este bazată pe prezentarea inițială a conceptului, urmat ulterior

de o întărire prin intermediul exemplelor.

Stilul este cursiv, centrat nu pe o evoluție cronologică, ci mai degrabă pe una tematică.
 În cloncluzie, autorul ține să sublinieze că toate aceste procese de purificare și filtrare a
sfințeniei au luat naștere în epoca lui Bernard Gui (1260–1321), unde inchiziția era la
înălțimea puterilor sale, uzând de un pronunțat mecanism de a discerne realul și adevărul într-
o lume bazată pe magie și vrăjitorie.