Sunteți pe pagina 1din 3

Luceafarul

Mihai Eminescu
Personaje si simboluri

Luceafarul este, asa cum remarca Tudor Vianu, in studiul sau despre acest poem, din
volumul Eminescu, “o sinteza a categoriilor lirice mai de seama pe care poezia lui Eminescu le-a
produs mai inainte”. Afirmatia lui Vianu pune in evidenta complexitatea acestei creatii eminesciene,
fapt demonstrat chiar si numai de geneza poemului si de izvoarele folosite de marele poet.
Poemul Luceafarulu a fost conceput din timpul studiilor la Berlin, iar din perioada 1880-
1883 dateaza ce;e cinci variante, in timp ce forma sa definitiva a fost publicata in aprilie 1883 in
Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania juna de la Viena, apoi in Convorbiri
literare din august, acelasi an, si in volumul de Poesii editat de Titu Maiorescu in decembrie 1883.
Unele dintre izvoarele Luceafarului sunt folclorice, si anume basmul Fata din gradina de aur
si mitul zburatorului, prezent in prima parte a poemului (visul fetei), dar intalnit si in poemul Calin
(File din poveste). Poetul are in vedere si surse de inspiratie filozofice. De pilda, modul in care
Eminescu prezinta raportul dintre omul comin si cel de geniu isi are punctul de plecare in opera lui
Schopenhauer Lumea ca vointa si reprezentare. Geniului ii sunt caracteristice inteligenta,
capacitatea de a-si depasi sfera, aspiratia spre cunoastere, puterea de a se sacrifica pentru atingerea
scopului obiectiv si singuratatea, pe cand pe omul comun il caracterizeaza instinctualitatea,
subiectivitatea, incapacitatea de a-si depasi conditia, vointa de a trai, dorinta de a fi fericit si
sociabilitatea, trasaturile lor fiind antitetice. Filozofia greaca (Platon, Hesiod), cea indiana (Vedele)
si mitologia crestina sunt alte izvoare folozofice care stau la baza poemului.
Tema poemului o constituie destinul omului de geniu intr-o lume marginita si meschina,
incapabila de a-l intelege si ostila acestuia. Astfel, poemul evine o alegorie explicata chiar de Mihai
Eminescu.
La nivelul structurii poemului, se observa compozitia simetrica, realizata prin alternarea
planurilor cosmic (tabloul intai si tabloul al treilea) si terestru (tablourile al doilea si al patrulea),
care se suprapun elementului universal, vesnic si, respectiv, celui uman, efemer. Asa se explica si
natura duala a unora dintre personaje, mai ales a celor care apar in tablouri diferite: Luceafarul –
Hyperion, fata de imparat – Catalina. Catalin apare doar in postura de fiinta muritoare si reprezinta
prototipul indragostitului etern intr-o lume care isi cunoaste si accepta limitele. Demiurgul este
parintele tuturor lucrurilor, creatorul lumii, prezent doar in tabloul cosmic. Catalin se afla in
opozitie cu Luceafarul, deosebindu-se prin origine, prin conceptii si prin ceea ce semnifica in planul
poemului.
Dualitatea celorlalte personaje, Luceafarul si fata de imparat, se datoreaza incercarii lor de a-
si descoperi propriile esente. Astfel, Luceafarul devine Hyperion abia atunci cand constientizeaza
natua sa eterna, oar fata de imparat, devenita Catalina, duce dorul Luceafarului pana ce isi da seama
de propria limita, de propria neputinta de a patrunde in lumea idealurilor inalte: “In veci il voi iubi
si-n veci / Va ramane departe”.
Poemul Luceafarul ramane insa unic prin multitudinea semnificatiilor sale, caci aproape
fiecare moment al lui poate fi descifrat in mai multe feluri. Astfel, Hyperion are trasaturile omului
de geniu, fiind o fiinta superioara care raspunde totusi primelor chemari ale fetei de imparat, de care
se indragosteste, metamorfozandu-se in “inger” si “demon”. Chiar aceste metamorfoze pun in
evidenta capacitatea geniului de a lua un chip concret, pastrand, in acelasi timp, unitatea contrariilor
si esenta superioara. Hotararea lui de ase sacrifica exprima dorinta de cunoastere, al carei obiect
este dragostea pentru fata de imparat. Iubirea dintre cei doi nu se implineste si ramane, ca in multe
poezii eminesciene, doar la stadiul de dorinta, reprezentand atractia contrariilor care cauta prin
cunoastere reciproca sa se implineasca.
Dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru a se realiza prin iubire este
sinonima cu aceea de a primi o alta structura, compatibila cu ideea de dragoste, pentru ca, altfel, el
va ramane forma individualizata a absolutului. Perseversenta sa in incercarea de a se adapta
devenirii pamantene va conduce la drama. Izvorata din neputinta realizarii cunoasterii in plan uman
si a implinirii afective, drama Luceafarulului tradeaza faptul ca si geniul are propriile limite,
Hyperion devenind astfel un personaj tragic. Raspunsul final al Luceafarului la ultima chemare a
fetei, a Catalinei, cuprinde constatarea obiectiva, nelipsita totusi de un oarecare fior liric, a
diferentelor fundamentale dintre cele doua lumi: cea a contemplatiei pure si cealalta, a
instinctualitatii oarbe.
Fata de imparat simbolizeaza, deopotrica, varsta delicata a primelor iubiri, cand poate fi
tulburata de zburator si de omul comun, caci visul ei de iubire nu este decat criza puberala, o dorinta
de realizare prin dragoste. Dragostea pentru Luceafar semnifica aspiratia spre absolut in iubire,
dorinta omului comun de as-i depasi conditia de muritor, in timp ce refuzul de a-l urma in adancul
oceanului sau in sferele inalte reprezinta spaima de nemurire, care pentru fata de imparat inseamna
moarte.
Senzatiile de frig si de ardere pe care fata de imparat le incearca in fata celor doua intrupari
ale Luceafarului sunt rezultatul descoperirii intuitive a deosebirilor dintre geniu si omul comun.
Atunci cand fata de imparat devine Catalina, ea reprezinta un exponent al lumii comune, iar,
impreuna cu Catalin, intruchipeaza perechea in plan uman. Refuzul Catalinei de a-l urma pe
Luceafar semnifica o ruptura intre ideal si real, acesta fiind momentul de rascruce in optiunea ei
afectiva, care se va indrepta catre aceleiasi lumi.
De aceea, a treia si cea din urma convocare a Luceafarului de catre fata are cu totul alta semnificatie
decat primele doua – dorinta superstitioasa a unei fiinte pamantene de a fi fericita, aflandu-se sub
protectia unei stele norocoase.
Demiurgul intruchipeaza absolutul, ideea de materie superior organizata, iar refuzul sau de
a-l face pe Hyperion muritor exprima imposibilitatea obiectiva ca acesta sa mai coboare treptele de
organizare a materiei universale.
Catalin, consecvent in pastrarea conditiei sale comune, este celalalt component al perechii in
plan uman, iar lectia pe care i-o da Catalinei este o forma de magie erotica, de initiere in miracolul
iubirii. Idila celor doi este, de fapt, o modalitate de a atinge fericirea, posibilia atata vreme cat
Catalin devine, din tanarul candid, aparent usuratic, barbatul capabil sa implineasca un vis de iubire,
comuna, nu serafica, ideala.
Semnificatiile amintite ale poemului isi au izvorul in diversitatea de teme si motive intalnite
in opera, in afara temei principale – menirea si locul geniului in lume. Astfel, se intalneste mai intai
tema spatiului, care ilustreaza relatia dintre spatiul terestru si cel cosmic, apoi tema timpului, atat a
celui individualizat, cat si a celui universal, cu atributele lor: unul limitat si ireversibil, altul
nesfarsit si incomensurabil. Opozitia dintre cele doua timpuri impune antiteza dintre conditia
efemera a omului, pe de-o parte, si entitatile eterne, pe de alta parte. Nu putea lipsi tema naturii,
ilustrata printr-o diversitate de motive tipic romantice: luna, noaptea, Luceafarul, cerul, stelele,
zborul intergalactic, geneza s.a. Ultimele trei motive se subordoneaza insa si temei creatiei divine,
demiurgice, atata vreme cat sunt prezente ideea nasterii si stingerii universului, cea a universalitatii
timpului si a spatiului (cosmic) si cea a conditiei omului de geniu, care apartine acestor determinari
universale. Una dintre temele centrale ale poemului este tema iubirii, atat in forma ei ideala, care
presupune ideea de absolut, cat si in cea obisnuita, care se implineste printr-un joc al dragostei vazut
ca ritual.
Alaturi de marile teme enumerate, o varietate de motive contribuie la desavrsirea poemului:
motivul oglinzii si al vislui, ca modalitati de relevare a sentimentului, motivul ferestrei, ca singura
posibilitate de comunicare intre cele doua lumi, si motivul pacatului originar, din moment ce
Luceafarul consimte sa se nasca din pacat.
Bogatul continut de idei a dus la numeroase interpretari ale poemului Luceafarul. Astfel,
pentru Constantin Noica, Luceafarul este un “basm al fiintei”, deoarece tot poemul descrie
nefericirea generalului de a nu putea prinde fiinta aievea; Edgar Papu porneste in descifrarea
sensurilor poemului de la ipostazele poetice ale verbului “a fi”, discutandu-le chiar si pe cele din
primele strofe: “a fost odata... a fost ca niciodata... si era una... cum e Fecioara”, remarcand inaltele
lor potente de a genera noi si insemnate semnificatii; Nicolae Manolescu descopera in poem mai
multe voci lirice, cu care poetul se identifica in totalitate, el putand fi, deopotriva, Hyperion,
Catalina, Demiurgul sau Catalin: “Dialogul vocilor exprima aventua metafizica: aspiratia si
renuntarea, suferinta si extazul, increderea si dezamagirea, usurinta si pasiunea, resemnarea si
sarcasmul”.
Toate aceste interpretari, ca si multe altele, pun in evidenta valoarea si originalitatea
poemului lui Mihai Eminescu, considerat o capodopera intre operele eminesciene.