246 Drept penal.

Partea generală

Argumentele au fost prezentate în secţiunea anterioară, astfel că în continuare

vor fi analizate toate cauzele justificative, în ordinea aşezării în textele legale, aşa
cum rezultă din prevederile actualului Cod penal.
Facem precizarea că, potrivit art. 18 alin. (1) din actualul Cod penal, nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă există vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege. Efectul acestora se extinde şi asupra
participanţilor.

2.1. Legitima apărare

2.1.1. Definiţia legitimei apărări
Potrivit art. 19 din actualul Cod penal, este justificată fapta prevăzută de
legea penală săvârşită în legitimă apărare.
Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia,
drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu
gravitatea atacului.

Cu menţiunea că legitima apărare a fost inclusă în sfera cauzelor justificative,

din raţiunile arătate anterior, art. 19 din actualul Cod penal păstrează definiţia din
vechea reglementare.
Din această definiţie, rezultă că, pentru a fi în prezenţa legitimei apărări,
trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii privind atacul şi apărarea.

2.1.2. Condiţiile atacului

a. atacul trebuie să fie material, adică să constea din acte fizice îndreptate
împotriva valorilor sociale arătate în definiţie; persoana sau drepturile celui
care se apără sau ale altuia precum şi interesul public. De regulă, atacul
constă dintr-o acţiune conştientă a omului, cu caracter violent, în care se
foloseşte forţa fizică proprie sau unele mijloace. Alături de alţi autori,
socotim că inacţiunea (omisiunea) poate constitui un atac, dacă există
obligaţia legală de a acţiona. Astfel, refuzul acarului de a schimba linia,
dacă acesta urmăreşte să se producă un accident de circulaţie pe calea ferată,
constituie un atac material, în sensul legii1.
Unii autori au susţinut contrariul, respectiv că inacţiunea nu poate constitui
atac, cu motivarea că simpla stare de pasivitate nu poate justifica o apărare2.

1
M. Basarab, op. cit., p. 121.
2
N.T. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba-Iulia,
1944, p. 563.
Capitolul XII. Cauzele care lipsesc fapta de caracter penal 247

Nu există atac material dacă agresorul proferează ameninţări, insulte, calomnii

sau şantajează, deoarece nu sunt acte materiale şi nu creează un pericol grav
pentru persoana celui atacat sau pentru interesul public;
b. atacul trebuie să fie direct, în sensul că pune în pericol nemijlocit obiectul
asupra căruia se îndreaptă. Astfel, atacul este direct când făptuitorul ridică
toporul asupra celui ameninţat, îndreaptă arma asupra victimei, pune mâna
pe bunul ce trebuie sustras etc.
Atacul nu mai este direct când între agresor şi victimă s-a interpus un obstacol
material insurmontabil, precum un zid, un gard, o altă persoană care aplanează
conflictul etc. Desigur, acest atac va fi direct şi în aceste situaţii dacă agresorul va
utiliza mijloace apte să pună în pericol valorile ocrotite de lege, cum ar fi: arme de
foc, substanţe explozive, maşini infernale etc.;
c. atacul să fie imediat, adică să fie iminent sau actual. Este iminent atacul pe
cale de a se produce (ex. îndreaptă un corp contondent spre capul
victimei). Este actual atacul care a început, este în curs de desfăşurare
(victima este lovită).
Simpla bănuială că atacul ar putea să înceapă nu poate fi socotită o legitimă
apărare, deoarece atacul nu este iminent sau actual (ex. bănuiesc că în viitor voi fi
ucis);
d. atacul trebuie să fie injust, adică să nu aibă un temei legal. Emiterea unui
mandat de arestare, în condiţiile legii, este un atac just;
e. atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără ori
împotriva altuia sau împotriva unui interes general. Deci, atacul vizează
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea, demnitatea, drepturile
fundamentale înscrise în Constituţia României, securitatea statului,
capacitatea de apărare a ţării, avutul public etc.;
f. atacul să pună în pericol persoana celui atacat, a altuia, drepturile acestora
sau un interes general.
Pericolul presupune producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat, de
exemplu: pierderea vieţii, cauzarea unei vătămări corporale, distrugerea unui bun
important etc.

2.1.3. Condiţiile apărării

a. apărarea trebuie să fie consecinţa atacului. Deci, ea se produce când atacul
este în curs de desfăşurare sau pe cale să se producă (iminent). Simpla
presupunere că agresorul va dezlănţui un atac nu impune o apărare
legitimă;
b. apărarea trebuie să vizeze persoana agresorului, şi nu o altă persoană,
pentru a înceta atacul şi a salva valorile periclitate.
248 Drept penal. Partea generală

Dacă cel care se apără este în eroare cu privire la cel care atacă nu va fi în
legitimă apărare ci, eventual, în eroare de fapt.
Legitima apărare putativă sau imperfectă există când o persoană este
convinsă, în baza unor date subiective şi a unor condiţii obiective, că se află în
faţa unui atac care în realitate lipseşte. În acest caz, fapta s-a comis fără vinovăţie
datorită erorii asupra circumstanţelor în care are loc apărarea. Ca atare, atacul este
aparent (putativ), dar apărarea are loc efectiv şi se bazează pe atacul aparent. De
asemenea, hotărârea luată este licită, însă acţiunea de apărare este ilicită1.
Legitima apărare putativă nu trebuie confundată cu infracţiunea putativă, care
există în situaţia când hotărârea este ilicită, are caracter infracţional, dar este
urmată de o acţiune licită, care nu are semnificaţie penală;
c. apărarea trebuie să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;
d. apărarea trebuie să fie proporţională cu intensitatea atacului. Acest fapt nu
înseamnă că trebuie să existe egalitate absolută între atac şi apărare, dar
nicio apărare excesivă nu este admisă.
Dacă s-au depăşit limitele legitimei apărări, nu mai suntem în prezenţa unei
cauze justificative, ci eventual a unei circumstanţe atenuante legale, prevăzute de
art. 75 lit. b) din actualul Cod penal. Deci, suntem în prezenţa unui exces scuzabil,
cum mai este denumit în literatura juridică2. Desigur, în anumite condiţii, este
posibil să fim în prezenţa unui exces neimputabil, cauză de neimputabilitate
analizată în secţiunea următoare.

2.1.4. Prezumţia de legitimă apărare

Potrivit art. 19 alin. (3) din actualul Cod penal, „se prezumă a fi în legitimă
apărare, în condiţiile alin. 2, acela care comite fapta pentru a respinge
pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte
asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii”.
Introducerea prezumţiei de legitimă apărare printre modalităţile de înlăturare a
caracterului penal al faptei constituie o garanţie substanţială pentru protecţia
persoanelor fizice şi a spaţiilor de locuit ale acestora.
De data aceasta, legea nu mai pretinde îndeplinirea condiţiilor referitoare la
atac şi apărare prevăzute de art. 19 alin. (2) din actualul Cod penal. Ca atare, cel
care comite fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept, în condiţiile
menţionate, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
aceasta, este prezumat că a comis-o în legitimă apărare.

1
V.A. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p. 128.
2
C. Mitrache, op. cit., p. 174.
Capitolul XII. Cauzele care lipsesc fapta de caracter penal 249

Astfel, pentru a exista prezumţia de legitimă apărare trebuie îndeplinite

următoarele condiţii:
 făptuitorul să respingă o pătrundere fără drept, într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta;
 pătrunderea să se realizeze prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea modalităţi nelegale;
 persoana care opune rezistenţă pentru a respinge pătrunderea fără drept
în spaţiul de locuit trebuie să realizeze această activitate printr-o faptă
prevăzută de legea penală.
În lipsa oricăreia dintre condiţiile menţionate, făptuitorul nu va fi prezumat a
fi în legitimă apărare. Dacă pătrunderea se va realiza în spaţiul de locuit în alte
condiţii decât cele menţionate, opunerea de rezistenţă prin respingerea pătrunderii
va trebui să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 19 alin. (2) din actualul Cod
penal referitoare la atac şi apărare, după caz.
Este de observat că prezumţia de legitimă apărare are un caracter relativ, ceea
ce înseamnă că poate fi răsturnată oricând prin dovada neîndeplinirii vreuneia
dintre condiţiile cerute de lege.

2.1.5. Aspecte care diferenţiază legitima apărare din actualul Cod

penal în raport cu vechea reglementare
În continuare, vom evidenţia deosebirile existente între legitima apărare
cuprinsă în legea penală anterioară şi legitima apărare reglementată de actualul
Cod penal, enumerând aspectele care le diferenţiază:
 este o cauză justificativă care operează in rem, adică se răsfrânge şi asupra
participanţilor;
 este înlocuită expresia „interes obştesc” cu sintagma „interes general”;
 este prevăzută expres condiţia proporţionalităţii apărării cu gravitatea
atacului;
 se renunţă la condiţia „pericolului grav” generat de atac, deoarece acesta se
apreciază cu ocazia analizei condiţiei proporţionalităţii apărării cu
gravitatea atacului;
 prezumţia de legitimă apărare este condiţionată de respectarea dispoziţiilor
art. 19 alin. (2) referitoare la atac şi apărare;
 prezumţia de legitimă apărare operează numai în două situaţii: prima –
când se pătrunde fără drept în locuinţa unei persoane; a doua – când se
pătrunde fără drept în domiciliul unei persoane, în timp de noapte, prin
orice mijloace;
 nu s-a mai menţinut prezumţia legitimei apărări în cazul acţiunii de
respingere a pătrunderii, fără drept şi prin orice mijloace, a unei persoane,
250 Drept penal. Partea generală

într-un loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare; în acest caz, se
vor aplica regulile de la legitima apărare [art. 19 alin. (2)];
 în noua reglementare nu se mai menţine excesul nejustificat (depăşirea
limitelor legitimei apărări), acesta fiind trecut în categoria cauzelor de
neimputabilitate, sub denumirea de exces neimputabil.

3. Starea de necesitate
3.1. Definiţia stării de necesitate
Potrivit art. 20 alin. (1) din actualul Cod penal, „este justificată fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate.
Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la
un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei
persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Cu menţiunea că starea de necesitate a fost inclusă de către legiuitor printre
cauzele justificative, din raţiunile arătate, art. 20 din noul Cod penal păstrează
definiţia din vechea reglementare.
Datorită faptului că persoana acţionează din necesitate, şi nu pentru a comite o
faptă prevăzută de legea penală, în acest caz lipseşte vinovăţia.
Astfel, este în stare de necesitate cel care, într-un incendiu, loveşte sau răneşte
pe alţii pentru a-şi salva viaţa.
Există stare de necesitate când făptuitorul sparge geamul cabinei şoferului,
rănindu-l grav, pentru a-l determina să oprească maşina, deoarece căzuse din
vehicul o persoană şi era târâtă cu piciorul prins în uşă1.
Aceste fapte sunt comise sub impulsul instinctului de conservare sau de
salvare a unor valori, manifestate în împrejurări excepţionale.

3.2. Condiţii privitoare la pericol

Pericolul poate proveni de la fenomene naturale (inundaţii, cutremure,
înzăpeziri) sau de la fapta omului responsabil ori iresponsabil sau chiar de la
animale.
Pericolul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. să fie iminent, adică pe cale de a se produce în mod cert şi să dureze cât
timp este actual;

1
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 3103/1986, în RRD nr. 9/1987, p. 79.
Capitolul XII. Cauzele care lipsesc fapta de caracter penal 251

b. să fie inevitabil, ceea ce înseamnă că nu poate fi evitat numai prin

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dacă pericolul poate fi
evitat prin fugă, ascundere sau în alt mod, nu mai este considerat inevitabil;
c. pericolul iminent şi inevitabil trebuie să ameninţe viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al său sau al altuia
ori un interes public.
Prin bun important se înţelege acela care are o valoare deosebită artistică,
ştiinţifică, istorică, arhivistică sau chiar afectivă şi care justifică acţiunea de
salvare.

3.3. Condiţii privind acţiunea de salvare

a. acţiunea de salvare trebuie să constea într-o faptă prevăzută de legea
penală;
b. acţiunea să fie necesară pentru salvarea valorilor ocrotite de legea penală,
ceea ce înseamnă că trebuie să fie unica modalitate de evitare a pericolului.
Astfel, este în stare de necesitate acela care conduce fără permis pe
drumurile publice pentru a transporta la spital o persoană grav rănită
într-un accident, neexistând o altă posibilitate de salvare a victimei;
c. prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât
acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat;
Această condiţie se desprinde cu claritate din prevederile art. 20 alin. (2) din
actualul Cod penal, potrivit căruia nu este în stare de necesitate persoana care în
momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Deci,
între valoarea sacrificată şi cea salvată trebuie să existe o anumită proporţie.
În situaţia în care făptuitorul şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericol nu era înlăturat, fapta va
constitui infracţiune şi va atrage răspunderea penală a acestuia, cu eventuala
reţinere a circumstanţei atenuante a depăşirii limitelor stării de necesitate,
prevăzute de art. 75 lit. c) din actualul Cod penal. De exemplu, nu va fi în stare de
necesitate făptuitorul care, pentru a salva de la un pericol iminent o bicicletă, a
distrus locuinţa unde era păstrată, care aparţinea altei persoane;
d. fapta să nu fie comisă de către persoana care are obligaţia legală să înfrunte
pericolul (ex. pompierul nu poate invoca starea de necesitate în înde-
plinirea ordinului de a localiza un incendiu, iar medicul de a-şi îndeplini
obligaţiile de salvare a unor bolnavi aflaţi într-o zonă contaminată). De
menţionat că există anumite profesii care, prin natura lor şi prin lege,
obligă pe profesionist să înfrunte pericolul şi să nu poată invoca starea de
necesitate.
252 Drept penal. Partea generală

Depăşirea limitelor stării de necesitate [art. 45 alin. (3) din vechea

reglementare] a fost trecută în rândul cauzelor de neimputabilitate la excesul
neimputabil [art. 26 alin. (2) din noul Cod penal].

4. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

4.1. Definiţia legală
Art. 21 din actualul Cod penal reglementează această cauză justificativă sub
denumirea de „Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii”, textul având
următorul conţinut:
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea
unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu
respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este, de asemenea, justificată fapta prevăzută de legea penală constând în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută
de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
În doctrină1 se susţine că actualul cod penal reglementează, în acelaşi text, trei
cauze justificative, respectiv:
a) exercitarea unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii);
b) îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege (ordinul legii);
c) îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă (comanda
autorităţii legitime).
De asemenea, se susţine că, dacă se are în vedere sursa legitimării, respectiv
legea sau autoritatea competentă, am fi în prezenţa a două cauze justificative
distincte2.
Credem că suntem în prezenţa a trei situaţii când fapta este comisă în
exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse
de lege ori în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă. În
oricare dintre situaţiile menţionate, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, fapta
este justificată, fiind în prezenţa cauzei justificative prevăzute de art. 21 C. pen.

4.2. Condiţiile exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii

Din analiza textului [alin. (1)] prezentat rezultă că, pentru existenţa acestei
forme a cauzei justificative, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

1
M. Udroiu, Drept penal, partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 70; V. Paşca,
Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 214.
2
T. Toader şi colab., Noul Cod penal, comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014,
pp. 58-59.