Cotarea in desenul industrial, reprezentarea cotelor, elementele

cotarii

Cotarea este operaţia de înscriere pe desen a dimensiunilor

necesare pentru fabricaţia şi controlul obiectului respectiv.
Regulile de execuţie grafică a elementelor cotării folosite în
desenul industrial, respectiv forma, dimensiunile şi dispunerea
acestora, precum şi clasificarea cotelor sunt cuprinse în STAS
188-76.
Regulile de cotare a anumitor organe de maşini specifice
(filete, şuruburi, roţi dinţate etc.) precum şi cele referitoare la unele
cotări în cazul reprezentărilor convenţionale (suduri) sunt stabilite
prin standardele referitoare la acestea.

Elementele cotării
Elementele cotării sunt: linia de cotă, liniile ajutătoare, linia
de indicaţie şi cota.
Linia de cotă este linia deasupra căreia se înscrie cota
respectivă şi este prevăzută, la una sau la ambele extremităţi, cu
săgeţi sau combinaţii de săgeţi şi puncte.
Liniile ajutătoare indică punctele sau planele între care se
prescrie cota, ele putând servi şi la construirea punctelor
necesare pentru determinarea formei geometrice a obiectului
reprezentat.
Linia de indicaţie serveşte pentru a indica pe desen
elementul la care se referă o prescripţie, o notare convenţională
sau o cotă, care din lipsă de spaţiu nu poate fi înscrisă deasupra
liniei de cotă. În anumite cazuri, linia de indicaţie poate înlocui
linia de cotă şi linia ajutătoare.
Cota reprezintă valoarea numerică a dimensiunii
elementului cotat, înscrisă direct pe desen sau printr-un simbol
literal, în cazul desenelor care cuprind tabele de dimensiuni.
Cota poate fi precedată de simboluri, cuvinte sau prescurtări,

1
necesare pentru precizarea elementului cotat. În figura 6.1. sunt
arătate elementele cotării.
3 3 3
Linii ajutătoare 2 2
20 6 Linii de indicaţie

6
12

30 0
cote
56
Linii de cotă

Figura 6.1. Execuţia grafică şi dispunerea elementelor cotării

Linii de cotă
Linia de cotă se trasează cu linie continuă subţire, având
forma şi dimensiunile conform prevederilor STAS 103 -76.
Săgeţile care delimitează extremităţile elementului cotat
trebuie să aibă unghiul la vârf de aproximativ 15° şi lungimea l de
6..8 ori mai mare decât grosimea liniilor groase utilizate pe desenul
respectiv, dar nu mai mică de 2 mm figura 6.2.
15 0

Linii de contur

Figura 6.2.

Săgeţile trebuie să se sprijine pe liniile ajutătoare figura 6.3.

pe liniile de contur figura 6.4. sau pe liniile de axe figura 6.5.
20

Ø 18

32

Figura 6.3. Figura 6.4.

2
 Ø 12
20 10

Figura 6.5. Figura 6.6.

În cazul în care spaţiul între extremităţile liniei de cotă

este prea mic şi nu permite amplasarea săgeţilor, acestea se
execută în afara spaţiului respectiv figura 6.1. şi figura 6.7.
Dacă liniile de cotă se repetă sub forma unui şir care nu
permite amplasarea săgeţilor, delimitarea liniilor de cotă se face
prin puncte îngroşate, în care caz extremităţile şirului vor fi
prevăzute cu săgeţi orientate înspre punct figura 6.1. şi figura
6.7.

12 34 34 3

Figura 6.7.

Liniile de cotă se prevăd cu săgeţi pentru delimitarea

acestora numai la una din extremităţi, în următoarele cazuri:
 la cotarea razelor de curbură figura 6.8;

R5
2
R2
3

Figura 6.8.

3
  la cotarea diametrelor când circumferinţa nu este
reprezentată complet pe proiecţia respectivă figura 6.9;

21
Ø

Figura 6.9.

 la cotarea elementelor simetrice figura 6.10 şi figura

6.11;

0
Ø2
Ø9

Ø8

16

Figura 6.10.
Ø 12
Ø 18
Ø 28
Ø 30

Ø7

Figura 6.11.

4
  la cotarea mai multor dimensiuni faţă de o linie de
referinţă figura 6.12.

11

30

42

70
0

Figura 6.12.

La cotarea obiectelor simetrice, reprezentate prin vederi şi

secţiuni combinate sau prin jumătăţi de proiecţii figura 6.10,
liniile de cotă referitoare la elementele reprezentate pe una din
părţi se trasează întrerupt, depăşind cu 5...10 mm axa de
simetrie. Acelaşi procedeu poate fi folosit şi pentru cotarea, pe
proiecţii complete, a mai multor elemente simetrice paralele şi
succesive figura 6.11.
Nu se admite ca săgeţile să fie intersectate de linii ale
reprezentării, cu excepţia liniilor de haşurare a secţiunilor. în
cazul în care nu se poate evita intersectarea săgeţilor cu linia
de contur, aceasta din urmă se întrerupe figura 6.13 şi figura
6.16.
24

Figura 6.13.

În cazul cotării dimensiunilor liniare, linia de cotă se execută

dreaptă, paralelă cu elementul la a cărui dimensiune se referă
figura 6.14. cu excepţia cotării:

5
 6 6

Ø 20
Ø 25
Ø 36
Ø 30
Ø 27

8,5
30

Figura 6.14.

 lungimii arcelor de cerc figura 6.15;

50

Figura 6.15.
 diametrelor pe circumferinţă figura 6.16;
25
Ø

Figura 6.16.

6
  razelor de curbură figura 6.17;
La cotarea razelor de curbură se pot întâlnim următoarele
cazuri:
 centrul de curbură poate fi determinat la scara
desenului şi nu este necesar a se indica pe desen poziţia
acestuia figura 6.17;

4
R

Figura 6.17.

 centrul de curbură poate fi determinat la scara desenului

şi este necesar a se indica pe desen poziţia acestuia figura 6.18;
5
3,
R

12

Figura 6.18.

 centrul de curbură nu poate fi determinat la scara

desenului, dar este necesar a se indica pe desen poziţia acestuia.
în acest caz, linia de cotă se execută frântă înspre centru, în aşa
fel ca partea liniei care se sprijină pe curbură să aibă direcţie
radială, iar partea care se sprijină într-un centru fictiv să fie
paralelă cu aceasta figura 6.19.

7
 R 75

62
15

Figura 6.19.

În cazul cotării dimensiunilor unghiulare figura 6.20 sau

lungimii arcelor de cerc figura 6.15 linia de cotă se trasează sub
forma unui arc de cerc cu centrul în vârful unghiului şi respectiv
concentric cu arcul cotat.
900

Figura 6.20.

În cazul pieselor reprezentate întrerupt, linia de cotă

aferentă se trasează complet între liniile ajutătoare figura 6.21.

1265

Figura 6.21.

Clasificarea cotelor
În funcţie de rolul pe care îl au în definirea obiectului,
cotele pot fi figura 6.22, figura 6.23 şi figura 6.24:
 cote funcţionale (F);
 cote nefuncţionale (NF);

8
 cote auxiliare (Aux).

Figura 6.22.

F F

NF
NF

NF

(Aux)

Figura 6.23.

NF

Figura 6.24.

9
 Cota funcţională se referă la o dimensiune esenţială pentru
funcţionarea obiectului respectiv, ea putând fi:
 dimensiunea unui element funcţional al obiectului, adică
al unui element care are un rol fundamental în asigurarea calităţii
funcţionale a obiectului (de exemplu: un alezaj, un umăr, un
filet etc);
 dimensiunea care determină poziţia unui element
funcţional.
Cotele funcţionale se înscriu direct pe desen, ne fiind admis
ca ele să fie obţinute prin deducerea din alte cote figura 6.25.

32 ± 0,06 23 ± 0,01

(40)

Figura 6.25.

Prescrierea greşită a cotelor funcţionale ca rezultat al altor

cote figura 6.26. ar duce la necesitatea redistribuirii şi restrângerii
toleranţelor la valori mai mici decât cele impuse prin condiţiile
funcţionale respective.

32 ± 0,005

40 ± 0,005

Figura 6.26.

10
 Cota nefuncţională se referă la o dimensiune care nu este
esenţială pentru funcţionarea obiectului respectiv, dar care este
indispensabilă pentru determinarea formei lui, fiind necesară
pentru execuţia obiectului.
Cotele nefuncţionale se aleg în modul cel mai convenabil
pentru execuţia şi verificarea obiectului.
Cota auxiliară se referă la o dimensiune indicată
informativ, în scopul de a prezenta date utile şi de a evita
calculele. Cota auxiliară nu este necesară pentru definirea formei
şi a dimensiunilor obiectului, care sunt complet determinate prin
cotele funcţionale şi nefuncţionale.
Cotele auxiliare se înscriu între paranteze şi fără toleranţe
figura 6.25.
Distanţa dintre găuri sau alezaje se cotează între axe, chiar
atunci când dimensiunea funcţională este între marginile găurilor
sau ale alezajelor figura 6.27. şi figura 6.28.

Figura 6.27.

11
 130

Figura 6.28.

După criteriul geometrico-constructiv, cotele pot fi:

 cotă de poziţie, dacă se referă la o dimensiune necesară
pentru determinarea poziţiei reciproce a formelor geometrice care
compun forma principală a obiectului (de exemplu, cotele p din
figura 6.29. şi figura 6.30);
 cotă de formă, dacă se referă la o dimensiune prin care se
stabileşte forma geometrică a obiectului (de ex., cotele f din figura
6.29. şi figura 6.30.);
 cotă de gabarit, dacă se referă la o dimensiune
maximă a obiectului (de exemplu, cotele g din figura 6.29. şi
figura 6.30.);
P
f

f
f

f
f

P
g

f
f

f
f

f
g

f
p

f
P

f
f

f
P
f g

Figura 6.29. Figura 6.30.

12
 De regulă, cotele de poziţie sunt cote funcţionale. Cotele de
formă pot fi, după caz, cote funcţionale sau cote nefuncţionale.
După criteriul tehnologic, cotele pot fi:
 cotă de trasare;
 cotă de prelucrare;
 cotă de control.
(Bogoevici, G., 1977, 1989; Vranca, I., 1979, Heghedűş-Mîndru, G.,
2011)

13