TEMA 1

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Poporul român, la fel ca popoarele francez, Italian, spaniol si portughez, face parte din marea
familie a popoarelor europene romanice. Aceasta pentru ca teritoriul stramosilor sai, geto-dacii, a fost
cucerit de catre romani. In toate teritoriile cucerite, inclusive in Dacia, romanii au introdus stilul lor de
viata, process cunoscut sub numele de romanizare.

Relatiile daco-romane au parcurs mai multe etape. Intr-o prima etapa, aceste relatii au fost
pasnice avand la baza schimburile comerciale. In aceasta perioada dacii si-au insusit o serie de elemente
ale civilizatiei romane: obiecte de ceramica, unelte, arme, podoabe. Din aceasta cauza etapa
schimburilor pasnice reprezinta si o faza preliminara a romanizarii.

De la inceputul sec. I ȋ.Hr., perioada relatiilor pasnice a fost inlocuita de o perioada conflictuala.
Aceasta perioada a atins momente de varf in timpul domniei lui Burebista (82 – 44 ȋ.Hr.). Burebista a dus
o politica externa expansionist fapt ce i-a permis sa puna bazele unei mari stapaniri redata prin termenul
grecesc “arché”. Aceasta mare stapanire se intindea dupa cum urmeaza:

- In Nord ea se intindea pana la Carpatii Padurosi (Sudul Poloniei de azi)

- In Vest se intindea pana la raul Marus Morava (in Slovacia de astazi)
- In Est pana la arsarea Bugului in Marea Neagra ( Sudul Ucrainei de azi)
- In Sud se intindea pana la muntii Haemus (Balcani, Bulgaria de azi).

Pornind de la aceasta realitate teritoriala, un izvor contemporan grecesc il considera pe

Burebista drept “cel dintai si cel mai mare rege din Tracia”. La randul sau, marele geograf Strabon ne
transmite ca Burebista avea o armata de 200.000 de oameni. Constient de puterea sa, Burebista s-a
amestecat, in 48 ȋ.Hr., in conflictul civil de la Roma, dintre Cezar si Pompei.

Regele dac a promis ajutor lui Pompei. Numai ca, razboiul civil s-a incheiat cu Victoria lui Cezar
care devine unicul stapan al Romei. De pe aceste pozitii el a planuit o actiune de pedepsire a regelui dac.
Acest proict a purtat numele de “planul dacic: si avea ca scop integrarea Daciei in Orbis Romanus (lumea
romana). Planul dacic nu a mai fost aplicat deoarece in 44 ȋ. Hr. marele general roman a cazut victim
unui complot senatorial. In acelasi an si Burebista a cazut victim unui complot organizat de aristocratia
locala.

Dupa moartea lui Burebista, marea lui stapanire s-a destramat in 4 si apoi 5 regate mai mici
(nucleul stabilitatii s-a pastrat la Sarmizegetusa, in muntii Orastiei). Aceasta faramitare a facut ca dacii sa
nu mai reprezinte un pericol major pentru romani. In toata aceasta perioada la Roma s-au produs
schimbari majore. Urmasul lui Cezar, Octavian a proclamat Imperiul. Noua forma de guvernamant a
continuat politica expansionist a Republicii. Asa se face ca pana la jumatatea sec I d.Hr. romanii au ajuns
cu political or de cuceriri la linia Dunarii. De altfel in 46 au cucerit Dobrogea pe care au lipit-o provinciei
Moesia (dobrogea reprezinta primul teritoriu românesc cucerit de romani). Acest gest al romanilor a

1
facut ca ei sa devina un real pericol pentru daci. In aceste conditii, in anul 87, regatul dac s-a refacut sub
conducerea lui Decebal (Acest regat ocupa aproximativ teritoriul Romaniei de azi). Acest stat era mult
mai redus din punct de vedere teritorial decat marea stapanire a lui Burebista. In schim el era mai
organizat din punct de vedere etnic si mai puternic din punct de vedere economic si militar. Prin urmare,
statul dac refacut, reprezenta la randul sau un pericol pentru Imperiul roman. De aceea, pe durata
domniei lui Decebal (87 – 106) vor avea loc mai multe confruntari daco-romane. Primele confruntari au
avut loc pe vremea imparatului Domitian. Este vorba de:

- Confruntarea din anul 87, cand armatele lui Decebal au reusit sa infranga armatele romane
conduse de Cornelius Fuscus. In aceasta confruntare romanii au pierdut o intreaga legiune si
chiar generalul Fuscus a fost ucis pe campul de lupta.
- Confruntarea din 88 de la Tapae cand regale dac a fost invins de armatele romane conduse
de generalul Tettius Iulianus. Desi invins, Decebal a obtinut conditii de pace extreme de
favorabile. Astfel, prin pacea din 89, Decebal devenea client al Imperiului roman. In schimbul
acestei pozitii, Decebal a primit ajutoare banesti si militare. El s-a folosit de aceste ajutoare
pentru a consolida puterea propriului stat.

Aceasta situatie nu a scapat noului imparat roman, Marcus Ulpius Traianus (98 – 117). Prin
urmare, noul imparat roman a reactualizat “planul dacic” al lui Cezar, punand la cale anexarea Daciei.
Acest plan s-a realizat in urma a doua razboaie (101 – 102 si 105 – 106). In timpul acestora, ambele parti
au inregistrat pierderi grele. In cele din urma Victoria a revenit romanilor. Dintr-o diploma militara stim
ca la data de 11 august 106 Dacia era deja provincie imperial romana.

In urma acestei victorii romanii au cucerit Banatul, Oltenia si Transilvania, teritorii care vor
forma provincia Dacia. Au ramas in afara cuceririi romane teritoriile Crisana, Maramures si Moldova,
locuite de dacii liberi. Romanii au mai cucerit Sudul Moldovei, campia munteana si S-E Transilvaniei care
e alipit provinciei Dacia.

Dupa cucerirea Daciei, Traian a capturat o parte din tezaurul lui Decebal. Este vorba de 165.000
kg aur fin si 331.000 kg argint. Cu aceasta bogatie Traian a efectuat mari lucrari publice: a fost ridicat
Forul lui Traian si Columna lui Traian (principal izvor al celor doua razboie daco-romane). Tot cu aceste
venituri, Traian a scazut impozitele dobandind astfel o mare popularitate. De asemenea, el a organizat
serbari care au durat 123 de zile.

Cucerirea romana a inaugurat o noua etapa in istoria relatiilor daco-romane: etapa romanizarii
oficiale. Din acest moment romanizarea Daciei devine o politica de stat (din aceasta cauza ea a fost
extrem de intensa). Romanizarea este procesul complex prin care popoarele cucerite de Imperiul
roman si-au insusit cultura si civilizatia romana. In cazul Daciei, aceasta romanizare s-a realizat prin
actiunea convergenta a mai multor factori dintre care cei mai importanti au fost: armata, vetranii si
colonistii.

Armata era alcatuita din legiuni si unitati auxiliare. Aceste elemente erau cantonate in tabere
militare numite castre, ridicate in apropierea sau chiar in interiorul localitatii autohtone. In dacia
romanii au adus efective cuprinse intre 40.000 si 50.000 de oameni (10% din totalul efectivelor

2
imperial). Romanii au stationat in Dacia si doua legiuni: legiunea a XIII-a Gemina la Apulum (Alba Iulia) si
legiunea a V-a Macedonica la Potaissa (Turda). Acesti militar erau latinofoni: vorbeau latina “vulgara”
sau populara. Prin contactul acesta cu autohtonii, armata a jucat un rol decisive in insusirea de catre
acestia a limbii latine populare.

Veteranii erau cei care incheiau serviciul militar. La roma, serviciul military avea o durata de 20 –
25 de ani. Cand paraseau armata, veteranii primeau un lot de pamant si dreptul de a-si intemeia o
familie. Ei mai primeau o suma de bani si puteu detine chiar functii publice in provincial cucerita. De
asemenea, cei care nu aveau cetatenie romana, o primeau acum. Prin toate aceste avantaje, ei se legau
definitive de provincial cucerita. La randul lor, veteranii erau latinofoni. Prin legatura durabila cu
provincia cucerita, prin statutul social si prin vehicularea limbii latine populare, veteranii au jucat un rol
determinant in procesul de romanizare.

Colonistii au reprezentat un alt factor insemnat al romanizarii. Istoricul Eutropius ne spunea ca

romanii au adus in Dacia “nesfarsite multimi de oameni din toata lumea romana pentru popularea
oraselor si cultivarea ogoarelor”.Si acesti colonisti erau latinofoni. Fiind oameni simpli (tarani,
mestesugari negustori) ei au stability foarte usor contacte cu autohtonii. Astfel, la randul lor colonistii au
contribuit de o maniera decisive la infaptuirea procesului de romanizare.

Romanizarea s-a infaptuit si prin actiunea altor factori foarte importanti precum: viata urbana,
viata economica, viata religioasa, viata culturala, dreptul roman si limba latina. In momentul in care
limba latina a fost insusita de cei cuceriti care au renuntat la idiomul matern, in acel moment,
romanizarea s-a dovedit ireversibila.

Un alt element care a contribuit la infaptuirea procesului de romanizare l-a reprezentat

raspandirea crestinismului. Noua credinta a patruns in Dacia prin intermediul ostasilor si colonistilor,
mai apoi a fost propovaduit si de misionari (printre care Sf. Andrei). Crestinismul s-a raspandit pe
orizontala, de la om la om. El s-a raspandit in limba latina (inclusive dupa retragerea aureliana). Prin
urmare, cuvintele crestine de baza provin din limba latina (Dumnezeu, cruce, inger, biserica, duminica,
Paste, etc). Pe buna dreptate, istoricul Vasile Pârvan, afima ca “poporul român s-a nascut si a crescut
odata cu crestinismul”.

Romanizarea oficiala a inceput in anul 106 si s-a incheiat in sec al VIII-lea. Intre timp s-a produs
retragerea aureliana (271 – 274). In acesti ani imparatul Aurelian a decis din considerente strategice
retragerea armatei si administratiei din Dacia. Parasirea Daciei a insemnat si golirea acestei provincii. La
Nord de Dunare a ramas o populatie, daco-romanii, evaluate la circa 1. 000.000 de personae. Datorita
acestei continuitati. Procesul de romanizare a continuat; mai mult acest process s-a extins si la dacii
liberi. Asa s-a realizat o noua sinteza etnica si culturala care a avut ca rezultat formarea poporului rom ân
si a limbii române.

In perioada secolelor III – VII, in fosta provincie imperial Dacia, au patruns mai multe valuri de
populatii migratoare: gotii, hunii, avarii, gepizii, vandalii si slavii. Toate au fost asimilate de daco-romani,
realizandu-se astfel o a doua sinteza autohtona. In urma celor doua sinteze, s-a ajuns ca din secolul al
VIII-lea sa putem vorbi de existent poporului român si a limbii române.

3
 Poporul român si limba româna s-au format in aria latinitatii orientale, la nord si sud de Dunare.
Aceasta arie a fost scindata in anul 602, cand, slavii s-au asezat masiv la sud de Dunare. Principala
consecinta care a decurs de aici este faptul ca limba româna s-a impartit in 4 dialecte:

- Dialectul dacoromân – este limba româna ce se vorbeste azi in România, Republica Moldova
si in comunitati românesti din tarile vecine (Serbia, Ungaria, Ucraina). Acest dialect este la N
de Dunare
- Dialectul macedoromân (aromân)
- Meglenoromân
- Istroromân. Toate vorbite la S de Dunare.

Ca si celelalte limbi romanice, limba româna este alcatuita din 3 straturi. Diferenta o face cel de-
al 3-lea strat, care in limba româna este slav, iar in celelalte limbi este germanic. Aceste 3 straturi sunt:

- Substratul daco-moesian – cuprinde 180-200 de cuvinte de baza si reprezinta 10% din lexic;
- Stratul romanic (latin) – cuprinde 4.500-5.000 de cuvinte de baza si reprezinta 60% din lexic.
(datorita preponderentei sale, stratul da caracterul romanic al limbii române);
- Adstratul slav – reprezinta 20% din lexic. Toate aceste influente slave sunt influente tarzii din
sec. al IX-lea. Cand ele s-au asimilat limbii române, aceasta era deja formata.
- Restul de 10% inseamna imprumuturi din alte limbi si neologisme.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Timp de cateva secole românii nu au fost mentionati in izvoarele scrise. Pentru prima data ei
sunt mentionati la inceputul sec. al VII-lea in tratatul militar bizantin “Strategikon” (atribuit imparatului
Mauriciu) cu denumirea de “romani”. Aceeasi denumire e reluata in secolul al X-lea si de imparatul
Constantin al VII-lea Porfirogenetul in lucrarea “Despre administrarea imperiului”. Aici, imparatul
bizantin spune ca locuitorii de la nord de Dunare “se mai numesc si romani pentru ca au venit de la
Roma si poarta aces nume pana in ziua de azi”. Ideea se regaseste in secolul al XII-lea si la cronicarul
bizantin Ioan Kynnamos, care, referindu-se la aceiasi locuitori spunea ca “sunt veniti de demult din
Italia”.

Tot in secolul al XII-lea, românii sunt mentionati si in izvoarele germanice. In aceste izvoare ei
sunt desemnati cu termenul de vlah (termen prin care germanii desemnau popoarele romanice). Acest
termen a fost preluat si modificat usor de catre popoarele vecine cu românii. Prin urmare, la aceste
popoare, românii sunt numiti in mod diferit (dar asemanator):

- Blachi sau olahi in cazul ungurilor;

- Volohi in cazul rusilor;
- Valahi in cazul slavilor sudici.

Romanitatea românilor e evidentiata chiar si de izvoare scrise maghiare. Este vorba de:

4
 - “Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor) a lui Anonimus, cronicar anonim al regelui Bella al
III-lea al Ungariei. Cronica a fost scrisa la sfarsitul sec. al XII-lea. Referindu-se la asezarea
maghiarilor in Panonia, la sfarsitul sec. al IX-lea, el scrie ca acestia i-au gasit aici pe slavi,
bulgari si “blachi… pastorii romanilor”.
- “Gesta Hunnorum et Hungarorum” (Faptele hunilor si ungurilor) scrisa de Simon de Keza in
sec. al XIII-lea. Acesta afirma ca la sfarsitul sec. al IX-lea, cand au sosit in Panonia, maghiarii i-
au gasit aici pe vlahi care “au fost pastorii si agricultorii romanilor”.

Interesul pentru romanitatea românilor a crescut incepand cu secolul al XIV-lea, in plina epoca a
Renasterii, odata cu implicarea Tarilor Române in “Cruciada Tarzie”. Acest interes este manifest
pregnant in special la umanistii italieni. Dintre toti acesti umanisti s-a remarcat eruditul Enea Silvio
Piccolomini (Papa Pius al II-lea). Datorita scrierilor sale, romanitatea românilor a patruns in circuital
stiintific european. De asemenea, datorita influentei umanistilor italieni aceasta idee s-a raspandit si in
spatial românesc din secolul al XVI-lea.Ea este intalnita la;

- Nicolaus Olahus care in 1536 a publicat lucrarea “Hungaria”. In aceasta lucrare el sustinea
unitatea de neam, limba, obiceiuri si religie a românilor.
- Johannes Honterus, cel care in 1542 a intocmit o harta a spatiului românesc, careia i-a dat
denumirea de Dacia.
- Grigore Ureche, cel care in prima jumatate a sec. al XVII-lea a publicat “Letopisetul Tarii
Moldovei”. In aceasta cronica, Ureche afirma ca “noi de la Râm ne tregem si cu a lor cuvinte
ni-e amestecat graiul”.

Pe linia deschisa de Ureche ideea romanitatii românilor este sustinuta si de urmasii sai, cronicarii
Miron Costin si Ion Neculce in Moldova, respectiv Constantin Cantacuzino in Tara Rom âneasca. De
asemenea, eruditul Dimitrie Cantemir sustinea, la inceputul sec. al XVIII-lea ca “acesti vestiti romani sunt
mosii si stramosii nostril, ai moldovenilor, muntenilor si ardelenilor”.

Afirmarea romanitatii românilor a coincis cu o perioada de profunde transformari pe continentul

european. Astfel, la sfarsitul sec. al XVII-le si inceputul sec. al XVIII-lea, In Europa s-a afirmat constiinta
nationala moderna. Din acest moment, pe batranul continent, se confrunta spiritual innoitor reprezentat
de “Europa natiunilor” cu spiritual retrograde reprezentat de “Europa imperiilor”.

In spatiul românesc, acest spirit al constiintei nationale s-a manifestat pentru prima data in
Transilvania. Teritoriul era organizat de secole bune pe principiul “natiunilor privilegiate” (maghiari, sasi
si secui), in timp ce românii, desi majoritari erau considerati “tolerati” in propria tara. O prima bresa in
acest system s-a produs prin diplomele leopoldine (decrete emise de imparatul Leopold I) din 1699 si
1701. Prin aceste diplome se promiteau drepturi politice românilor care vor adera la Biserica Romei.
Facandu-se acest pas, a luat nastere Biserica Unita sau Biserica Greco-Catolica. Prin unirea cu Biserica
Romei s-a ajuns la aparitia unei elite românesti in Transilvania alcatuita in special din reprezentanti ai
clerului. Primul reprezentant de seama al acestei elite a fost Ioan Inochentie Micu-Klein. De pe pozitia
detinuta, episcopal Micu-Klein, a intocmit mai multe petitii adresate Curtii de la Viena in care cerea
drepturi sociale pentru români:

5
 - defiintarea iobagiei;
- diminuarea robotei;
- dreptul fiilor de iobagi de a urma scoli de meserii.

Episcopul greco-catolic sustinea aceste cerinte prin argumente istorice precum latinitatea
românilor, continuitatea lor neintrerupta si preponderenta lor numerica. In 1744, el a intocmit o sinteza
a tuturor petitiilor sale. Aceasta sinteza a primit numele de Supplex Libellus si a fost inaintata Curtii de la
Viena. Curtea a fost nemultumita, a reactionat negative si l-a exilat pe Micu-klein la Roma (unde va
ramane pana la sfarsitul zilelor).

La sfarsitul sec. al XVIII-lea ideile lui Micu-Klein au fost reluate de o generatie de iluministi
ardeleni ce au pus bazele “Scolii Ardelene”. Din aceasta generatie faceau parte Gheoghe Şincai, Petru
Maior, Sanuil Micu, Ioan Budai Deleanu si altii. In 1791 ei au intocmit un document catre Curtea de la
Viena, document intitulat “Supplex Libellus Valachorum”. In acest document se cerea:

- eliminarea denumirii jicnitoarea de “tolerati” pentru românii din Transilvania;

- egalitatea in drepturi a “natiunii române din Transilvania cu celelalte “natiuni” ale
teritoriului”;
- repartizarea functiilor publice pe criteriul proportionalitatii.

Toate aceste actiuni au reprezentat momente ale afirmarii constiintei nationale românesti din
Transilvania. Aceasta afirmare a determinat reactia reprezentantilor categoriilor privilegiate. Este vorba
de reprezentanti ai sasilor precum Sulzer, Eder si Engel, dar si ai maghiarilor precum Bella Marton care a
pus in circulatie o serie de idei denigratoare la adresa poporului român. Toate aceste idei au fost
preluate si sintetizate de istoricul austriac Robert Roesler, cel care in 1871 a publicat lucrarea
“Romanische Studien”. Prin aceasta lucrare, Roesler a elaborate o teorie denigratoare la adresa
poporului român cunoscuta sub numele de “teorie imigraţionista” sau “teoria roesleriana”. Aceasta
teorie a fost elaborate la numai 4 ani dupa constituirea Imperiului austro-ungar si corespundea
intereselor de dominatie austro-ungara asupra Transilvaniei. Teoria sustinea mai multe teze eronate
printre care:

1. Dacii au fost nimiciti ca popor dupa cucerirea romana. In sprijinul afirmatiei sale Roesler
invoca disparitia toponimelor dacice.
2. Romanizarea nu a fost posibila intr-o perioada scurta de numai 165 de ani.
3. Retragerea aureliana a insemnat golirea totala a Daciei.
4. Poporul român s-a format la sud de Dunare, de unde a imigrat la nord de fluviu in perioada
secolelor IX – XIII. In acest sens Roesler invoca asemanarile cu limba albaneza si influentele
slave din limba româna.

Inca din epoca, istoricii români au amendat afirmatiile tendentioase ale lui Roesler si au raspuns
cu un intreg set de contraargumente. A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Grigore Tocilescu carora li s-a
alaturat Bogdan Petriceicu Hasdeu. Contraargumentele acestor mari istorici au fost:

6
 1. Niciodata romanii nu au exterminate populatiile supuse. Acest lucru nu s-a intamplat nici in
cazul Daciei. Lipsa toponimelor invocate de Roesler se datoreaza ruralizarii societii. Dupa
retragerea romana. In schimb s-a pastrat hidronimia. Astfel, denumirea majoritatii cursurilor
de apa e de origine dacica: Alutus-Olt, Maris-Mures, Crisius-Cris, Samus-Somes, etc.
2. Romanizarea a fost posibila in 165 de ani datorita caracterului sau intens si masiv. Mai mult,
aceasta romanizare a continuat si dupa retragerea aureliana. A fost un fenomen de durata
care s-a intins pana in sec. al VIII-lea. In toata aceasta perioada de timp s-a produs o dubla
sinteza: sinteza daco-romana, respectiv asimilarea migratorilor de catre daco-romani.
Aceasta dubla sinteza a facut ca din sec. al VIII-lea sa se poata vorbi de aparitia poporului
român si a limbii române.
3. Imparatul Aurelian a retras din Dacia doar armata si administratia. In fosta provincie a ramas
o populatie estimate la circa 1.000.000 de personae. Sapaturile arheologice au scos la iveala
numeroase vestigii in special din secolele IV – V ale continuitatii daco-romane la nord de
fluviu. De asemenea, incepand cu sec. al VII-lea populatia de la nord de fluviu este
mentionata si in izvoarele scrise externe.
4. Poporul român s-a format in aria latinitatii orientale. Aceasta latinitate a fost scindata de
asezarea masiva a slavilor la sud de Dunare in 602. Prin urmare, vatra de formare a
poporului român o reprezinta teritoriul stramosilor sai, geto-dacii. Deci, poporul român nu s-
a format la sud de Dunare, asa cum afirma Roesler. De altfel, nici un izvor istoric nu
mentioneaza un transfer masiv de populatie la nord de Dunare in perioada secolelor IX –
XIII. Asemanarile cu limba albaneza se datoreaza vechiului fond comun indo-european al
celor doua limbi (tracic in cazul limbii române respective iliric in cazul limbii albaneze). In ce
priveste influentele slave, acestea au fost influente tarzii incepand cu sec. al IX-lea si care nu
au mai putut schimba caracterul romanic al limbii române.

Teoria lui Roesler a fost sanctionata dupa anul 1918, an in care s-a constituit România Mare. In
anii interbelici aceasta teorie imigrationista si-a gasit locul chiar in manualele de istorie din Ungaria.
Faptul a generat o permanenta stare de tensiune intre Ungaria si România. In acest contex, o noua
generatie de istorici români s-a vazut nevoita sa revina cu acele contraargumente ale istoriografiei
române. Din aceasta generatie faceau parte mari istorici precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan si Gh. I.
Brâtianu carora li s-a alaturat Alexandru Rosetti.

Pe parcursul sec. al XX-lea problema originii românilor a cunoscut fluctuatii, chiar in istoriografia
româna. Astfel, dupa al doilea razboi mondial, România a intrat in sfera de influenta a Uniunii Sovietice.
Datorita acestui fapt, timp de un deceniu in istoriografia româna s-a procedat la exagerarea influentei
elementului slav in geneza româneasca.Acesta a fost un current subordonat ideologic intereselor
Moscovei condus de Mihail Roller. Acest current a disparut dupa inceputul emanciparii Romaniei de sub
tutela Uniunii Sovietice (process inceput in 1958).

Un alt current care s-a manifestat inca din anii interbelici a fost cel care promova dacismul. Acest
current a fost promovat in anii interbelici de catre extrema dreapta româneasca. Traditia dacica fata de
“civilizatia mediteraneana”, romana, decadenta. Acest curent a fost reluat in anii `70 - `80 sub regimul
Nicolae Ceausescu. Exagerarile daciste din aceasta perioada au avut menirea sa alimenteze

7
nationalismul tot mai accentuat promovat de regim. Acest nationalism românesc din anii `70 - `80 s-a
confruntat cu iredentismul maghiar din aceeasi perioada. A rezultat o noua etapa de tensiuni ce s-a
prelungit pana la caderea regimurilor comuniste din cele doua tari. Transformarile democratice de dupa
1990 din România si Ungaria au facut ca cele doua tari sa fie primate in marea familie europeana (UE). S-
au creat astfel premisele ca mostenirea istorica sa nu mai fie un motiv de discordie intre cele doua tari.