TEMA 4

SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN EVUL MEDIU ŞI LA ÎNCEPUTURILE

MODERNITĂŢII

Inca de la constituirea lor pe parcursul sec. al XIV-lea, Tarile Romane s-au aflat in vecinatatea
unor puteri expansioniste. Este vorba de:

- Regatul Poloniei la nord;

- Regatul Ungariei la vest;
- Imperiul Bizantin si mai apoi Imperiul Otoman la sud.

In fata acestor amenintari domnii romani au urmarit in politica lor externa doua obiective majore:

- Apararea autonomiei Tarilor Române;

- Apararea integritӑţii teritoriale a spatiului românesc.

Pentru realizarea acestor obiective, domnii români au apelat atat la mijloace diplomatice, cat si
la mijloace militare. Din aceasta perspectiva, s-au detasat relatiile dintre Tarile Române si Imperiul
otoman. La sfarsitul sec. al XIV-lea, turcii au ajuns cu politica lor expansionista la linia Dunarii. Din acest
moment, Imperiul Otoman a devenit un pericol real.

Natura relatiilor româno-otomane din sec. XIV – XVI a fost reglementata de faimoasele
“Capitulaţii”. Aceste Capitulaţii reprezentau intelegeri verbale intre domnii români si sultanii otomani.
Conform acestor intelegeri, Tarile Române recunosteau suzeranitatea Imperiului Otoman, dar in schimb
isi pastrau autonomia si institutiile politice centrale. De asemenea, conform acelorasi intelegeri, Tarile
Române erau obligate sa plateasca turcilor o suma de bani, anuala, numita tribut sau haraci. Adesea
acest tribute era privit ca o forma de rascumparare a pacii (de altfel Tarile Rom âne erau plasate in “Casa
Pӑcii” fiind considerate aliate ale Porţii). In afara de tribut, Tarile Române aveau si alte obligatii:

- Cadouri (peşcheşuri) de ziua sultanului si a Marelui Vizir (de multe ori valoarea cadourilor o
depasea pe cea a tributului);
- Aprovizionarea Portii cu produse precum: cai, vite, oi, cereale, cearӑ, miere, sare,
cherestea, etc.

In ciuda acestor reglementari, adesea in relatiile româno-otomane s-a ajuns la stari conflictuale.
Datorita disproportiei de forte, istoricii români considera aceste conflicte drept “rӑzboaie asimetrice”.
Totodata aceasta disproportie de forte, a impus domnilor români sa adopte o tactica adecvata: “tactica
pӑmântului pârjolit”.

In conflictele cu otomanii, Tarile Române au beneficiat si de sprijinul puterilor crestine. Acest

amplu effort al statelor crestine specific sec. XIV – XVI, care avea ca scop stoparea ofensivei otomane la
linia Dunarii, poarta numele de “Cruciada Târzie”. Primul reprezentant al Tarilor Române in Cruciada
Târzie a fost Mircea cel Bӑtrân. Au urmat Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş si Ştefan cel Mare. Ultimul
reprezentant al Tarilor Române a fost Mihai Viteazul.

1
 Mircea cel Bӑtrân

Mircea cel Batran a domnit in Tara Româneasca in perioada 1386 – 1418. Domnia sa a debutat
in momentul in care turcii ajunsesera la linia Dunarii. In 1388 acestia au atacat Dodrogea si l-au anihilat
pe Ivanci, fiul lui Dobrotici. Exista pericolul ca teritoriul dintre Dunare si Mare sa fie transformat in
paşalâc. In aceste conditii Mircea a intervenit in Dobrogea, i-a alungat pe turci si a anexat teritoriul Tarii
Românesti. In 1389, Mircea se implica intr-o noua actiune impotriva turcilor. Astfel, el a trimis un corp
de oaste in sprijinul cneazului Lazӑr al Serbiei; numai ca acesta a fost invins de turci in batalia de la
Kossovopolje. Aceste actiuni l-au expus pe Mircea pericolului otoman. Constient de acest fapt, domnul
Tarii Românesti, incearca sa-si caute aliati. La inceput, prin intermediul lui Petru I Musat el s-a orientat
catre regale Poloniei, Vladislav Jagiello. Numai ca Polonia nu putea oferi garantiile asteptate de Mircea.
In aceste conditii, el s-a orientat catre Ungaria, expusa la fel de mult pericolului otoman. In relatiile
dintre cele doua parti exista un vechi litigiu: stapanirea asupra Banatului de Severin. Prin urmare,
normalizarea relatiilor dintre Ungaria si Tara Româneasca a luat cativa ani. Odata depasite
neintelegerile, s-a ajuns la o intalnire intre Mircea cel Batran si regale Sigismund de Luxemburg.
Impreuna, cei doi suverani au semnat la 7 martie 1395 Tratatul de la Braşov. A fost un tratat incheiat pe
picior de egalitate. Mai mult, Mircea obtinea chiar o serie de avantaje:

- I se recunostea stapanirea asupra Banatului de Severin si a Tarii Fagarasului;

- I se promitea ajutor in cazul unui atac turcesc.

De asemenea, Tratatul de la Braşov are o importanta semnificatie: el a reprezentat primul

document antiotoman din S-E Europei. La numai doua luni de la semnarea tratatului Tara Rom âneasca a
fost atacata de armatele otomane, conduse de sultanul Baiazid I Ildârâm (Fulgerul). Lupta s-a dat in data
de 17 mai 1395 la Rovine (mlaştinӑ). Informatii ne ofera cronicarul bulgar Mihail Moxa. Astfel, el afirma
ca ”lӑnci nenumӑrate s-au frânt, iar cerul nu se mai vedea de mulţimea sӑgeţilor” (acest citat l-a inspirit
pe Eminescu in descrierea bataliei din “Scrisoarea a III-a”). Acelasi cronicar ne mai spune ca la Rovine,
Baiazid a pierdut 30.000 de oameni. Totusi, dupa batalie, o parte a boierimii l-a parasite pe Mircea si s-a
alaturat pretendentului ales de turci, Vlad Uzurpatorul (fratele vitreg al lui Mircea). Prin urmare, timp de
doi ani si jumatate, in Tara Româneasca s-a inregistrat un condominium intre Mircea si Vlad Uzurpatorul.
Ulterior, Mircea l-a alungat alungat pe Vlad, redevenind singurul stapan al tarii.

Intre timp, Mircea a mai participat la o actiune antiotomana, organizata de regale Ungariei,
Sigismund de Luxemburg. La aceasta actiune au mai participat Stefan, voievodul Transilvaniei si
detasamente de cavaleri apuseni, in special cavaleri burgunzi (Burgundia → Franta). Confruntarea cu
turcii a avut loc la 25 sept. 1396 la Nicopole. Cavalerii burgunzi nu au tinut cont de sfaturile lui Sigismund
si nici de cele ale lui Mircea; prin urmare, ei au declansat un atac pripit devenind o prada usoara pentru
turci. Asa se face ca, expeditia din 1396, s-a incheiat cu un dezastru pentru tabara crestina. Dupa Victoria
de la Nicopole, Baiazid a slabit presiunea pe linia Dunarii concentrandu-si fortele pe frontal din Asia,
impotriva mongolilor condusi de Timur Lenk. In 1402, sultanul a fost invins si facut prizonier in batalia de
la Ankara (el a murit un an mai tarziu in captivitate). Disparitia lui Baiazid a generat lupte pentru putere
intre fiii sai. Pe acest fond, in luptele interne de la Poarta a intervenit si Mircea cel Batran (fapt ce
dovedeste importanta sa regionala). El a sprijinit pe rand pe Musa si apoi pe Mustafa. Aceste lupte

2
interne s-au incheiat in 1413 cu victoria celui de-al treilea frate, Mahomed, care a devenit sultan sub
numele de Mohomed I.

De la inceput, noul sultan s-a situat pe o pozitie ostila fata de Mircea. In 1417, Mehmed I
(Mahomed I) ataca si ocupa Dobrogea care va ramane sub stapanire otomana pana in 1878. In fata
acestei demonstratii de forta, domnul Tarii romanesti s-a vazut nevoit sa recunoasca suzeranitatea Portii
sis a accepte plata unui tribute.

Mircea s-a stins din viata la 31 ian 1418 dupa o domie de 32 de ani. Datorita implicarii sale in
Cruciada Târzie, ofensiva turceasca fusese orpita la linia Dunarii. Pe buna dreptate, o cronica turceasca
contemporana il consider ape Mircea drept “cel mai viteaz si mai ager dintre principia creştinӑtӑţii”.

Iancu de Hunedoara

El provenea dintr-o familie de cnezi romani din Tara Hategului. Tatal sau, Voicu, a servit la curtea
regelui Sigismund de Luxemburg. Pentru meritele sale, el a fost recompensat cu tinutul si castelul
Hunedoarei. La randul sau, Iancu, a crescut si s-a format la aceiasi curte regala. Prin modul de viata,
educatie si religie el s-a integrat perfect nobilimii maghiare. Iancu a adus numeroase servicii Coroanei
maghiare, motiv pentru care a fost si el rasplatit:

- In 1438 a fost numit ban de Severin;

- In 1441 a fost numit voievod al Transilvaniei.

In calitate de voievod al Transilvaniei, Iancu a devenit una din cele mai mari figure ale Cruciadei
Tarzii. De la inceput el si-a impus un mod de abordare propriu: Iancu preconize o atitudine ofensiva fata
de turci. Adica, atacuri directe in teritoriile ocupate de acestia.

Asa se face ca, inca din primul an al domniei, Iancu a facut o expeditie in Serbia invingand
armatele beiului de Semendria. In primavera lui 1442, turcii au reactionat si au atacat Transilvania. Luat
prin surprindere, Iancu e infrant langa Alba iulia. Dar, dupa numai 6 zile, el a reusit sa-si refaca fortele
transformand infrangerea in victorie. Mai mult, el a coborat in Tara Romaneasca, instaland pe tron un
aliat, pe Basarab al II-lea. 6 luni mai tarziu, in septembrie 1442, il regasim din nou pe Iancu in Tara
Romaneasca: de aceasta data el a invins pe valea Ialomitei pe beglebegul Rumeliei. Aceste victorii au
demonstrate ca turcii puteau fi invinsi. In aceste conditii, Iancu a pus la cale un plan indraznet – o
expeditie la sud de Dunare in scopul eliberarii orasului Adrianopol. Aceasta expeditie a fost declansata in
septembrie 1443. Ea s-a prelungit pana in februarie 1444 si din aceasta cauza poarta numele de
“campania cea lungӑ”. Pe parcursul acestei campanii, Iancu si armatele sale au parcurs 300 km in
teritoriul inamic. Au fost obtinute 6 victorii fiind eliberate centre importante precum Ni ş in Serbia sau
Vidin si Sofia in Bulgaria. Sosirea vremii reci l-a surprins pe Iancu in trecatorile muntilor Balcani. Datorita
vremii reci si datorita lipsei ajutoarelor promise Iancu a pus capat campaniei. Totusi, aceasta expeditie a
avut consecinte importante: turcii au oferit Ungariei o avantajoasa pace pe 10 ani – Pacea de la
Seghedin din iulie 1444.

3
 Din nefericire, aceasta pace a avut viata scurta. In loc de 10 ani, ea a durat doar 4 luni. Aceasta
deoarece tanarul rege al Ungariei Vladislav I (de origine poloneza) s-a lasat ademenit de promisiunile
curtilor apusene si au organizat o noua expeditie la S de Dunare. Si de aceasta data ajutoarele promise
n-au mai ajuns. Asa se face ca, armatele maghiare au suferit o grava infrangere la 10 nov. 1444 la Varna.
Mai mult, regale Ungariei a fost ucis pe campul de batalie. Tronul vacant a fost oferit unui rege minor. In
aceste conditii a crescut rolul politic al lui Iancu de Hunedoara, desemnat guvernator general al Ungariei
in perioada 1446 – 1453 (devenind astfel cea mai importanta figura politica a regatului. In aceasta
calitate, in anul 1448, Iancu organizeaza o noua expeditie antiotomana; a fost ultima ofensiva cu
participare româneasca. Ea s-a incheiat cu infrangerea armatelor crestine la Kossovopolje 17 – 19 oct.
1448 (infrangere datorata in mare masura tradarii despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici).

In 1453, Iancu a fost marginalizat, intand intr-un con de umbra (el si-a pastrat functia militara,
capitan general). Iancu reapare in prim-plan in vara anului 1456 cand armatele otomane conduse de
Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul Constantinopolului) au atacat cetatea Belgradului).

La vremea aceea Belgradul era considerat “cheia Ungariei” sau “cheia Europei centrale”. O
eventuala prabusire a sa ar fi deschis turcilor calea spre Viena. Apararea Belgradului i-a fost incredintata
lui Iancu de Hunedoara, care avea o armata de 3 ori mai putin numeroasa decat a turcilor. Luptele s-au
dat pe parcursul lunii iulie 1456. Cu foarte mari eforturi, Iancu a reusit sa respinga ultimul asalt turcesc
din ziua de 22 iulie 1456. Sultanul a fost ranit si in aceste conditii a decis retragerea. Victoria lui Iancu de
la Belgrad a salvat crestinatatea. Insusi Papa Calixt al III-lea considera aceasta victorie drept “cel mai
fericit eveniment al vietii sale”. Dar in timp ce curtile apusene sarbatoreau evenimentul, Iancu se stingea
de ciuma, in ziua de 11 august 1456 in tabara de la Zemun de langa Belgrad. Victoria lui Iancu la Belgrad
a reusit sa intarzie intarirea dominatiei otomane asupra spatiului românesc si sa amane cu circa 70 de
ani transformarea Ungariei in paşalâc.

Personalitatea lui Iancu a cules numeroase elogii. Astfel, Papa Pius al II-lea l-a considerat pe
Iancu drept “fortissimus Athleta Cristi”. La randul sau, sultanul Mehmed al II-lea declara ca “de la
Facerea Lumii nu s-a mai pomenit un asemenea om”. In sfarsit, elogiul final il regasim pe piatra sa de
mormant din Catedrala Catolica de la Alba Iulia, pe care s-a inscris “S-a stins lumina lumii”.

Vlad Ţepeş

Este nepotul lui Mircea cel Bӑtrân si fiul lui Vlad Dracul, ambii domni ai Tarii Românesti. La
randul sau, el a domnit in Tara Româneasca de 3 ori:

- 1448 → o luna;
- 1456 – 1462;
- 1476 → trei luni.

Perioada care l-a consacrat pe Vlad Tepes in istorie a fost cea de-a doua domnie. El a preluat
tronul inaintea bataliei de la Belgrad cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara. Avand profunde sentimente
antiotomane, el s-a orientat de la inceput, in politica sa externa, spre o alianta cu Ungaria. Aceasta
orientare s-a accentuat din 1485 cand tronul Ungariei a fost preluat de al doilea fiu al lui Iancu de

4
Hunedoara, Matia Corvin. Bizuindu-se pe alianta cu Ungaria a stopat plata tributului in 1459. Atitudinea
independent a domnului muntean nu era pe placul turcilor. Prin urmare, la inceputul anului 1461, ei au
incercat sa-l prinda pe Vlad printr-un viclesug. Datorita abilitatii domnului muntean, trimisii sultanului au
cazut in propria lor capcana. Acestia, in frunte cu Hamza-beg au fost facuti prizonieri si trasi in teapa. La
randul sau, Vlad a trecut la represalii si in iarna de la cumpana anilor 1461/1462, a atacat toate cetatile
turcesti de pe linia Dunarii. Cu aceasta ocazie, el a facut peste 20.000 de prizonieri. Indrazneala lui Vlad a
atras mania sultanului Mehmed al II-lea.

Prin urmare, in vara lui 1462, Tara Româneasca a fost invadata de o armata otomana. Vlad,
opunea efective ce se ridicau doar la 22.000 de oameni. In aceste conditii el a aplicat tactica “pamantului
parjolit”. De asemenea, domnul muntean, si-a hartuit permanent adversarul. A ramas in istorie primul
atac de noapte din 16/17 iunie 1462 din apropiere de Târgoviste. Domnul muntean, in fruntea a 7000
de soldati imbracati turceste au atacat tabara otomana in toiul noptii. Amanunte despre aceasta
confruntare ne da Mihail Duca in Cronica turco-bizantina. Astfel, el spune ca Vlad “a ucis turci fara
numar”. De asemenea, Mihail Duca ne mai spune ca “luati prin surprindere turcii s-au macelarit intre ei
pânӑ la ivirea zorilor”. Cu mare dificultate, sultanul Mehmed a restabilit situatii spre zorii zilei.

Dupa restabilirea situatiei, sultanul si-a continuat drumul spre Targoviste. Numai ca, in
apropierea orasului, il astepta un spectacol macabru: o padure de tepe in care atarnau circa 20.000 de
turci. Impresionat de acest spectacol, sultanul a decis retragerea, declarand ca “nu poate lua tara unui
om care face fapte atat de mari”. Totusi el s-a retras doar, dup ace a impus ca domn la Targoviste pe
pretendentul Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Tepes. Marii boieri au trecut de partea noului domn.
Parasit de boieri, Vlad si-a pierdut tronul si s-a retras in Transilvania, asteptand ajutorul protectorului
sau, Matia Corvin.

Numai ca, Vlad a fost parasit si de Matia Corvin. In loc sa-l ajute, oamenii regelui Ungariei l-au
capturat pe Vlad si l-au dus la Vişegrad unde va ramane timp de 14 ani. Pentru a justifica faptele, Matia
Corvin a pus in circulatie “Povestirile saşilor din Sibiu si Brasov” care il prezentau pe Vlad ca pe un domn
crud si sangeros. Aceste povestiri au stat la baza deformarii imaginii lui Vlad si a crearii “mitului
Dracula”.

Vlad Tepes a fost eliberat in 1476 la insistentele lui Stefan cel Mare; eliberarea a survenit in
contextual in care Ungaria a decis sa se implice din nou in Cruciada T ârzie. Impreuna, Ştefan si Matia
Corvin, au intervenit in Tara Româneasca si l-au reinstalat pe Vlad pe tron. Din nefericire, el nu s-a putut
mentine decat cateva luni cazand victima unui complot boieresc.

Ştefan cel Mare

A domnit in Moldova in perioada 1457 – 1504. El era fiul lui Bogdan al II-lea si nepotul lui
Alexandru cel Bun. Domnia sa de aproape o jumatate de secol a fost o perioada de mare inflorire
economica si culturala. Din aceasta cauza, sec. al XV-lea a fost considerat “secolul de aur” al Moldovei
medievale. Stefan si-a inceput domnia in contextual in care marile puteri vecine (Ungaria, Polonia si Imp.
Otoman) isi urmareau propriile interese de dominatie asupra Moldovei (de altfel in 1446 Petru Aron a

5
inchinat tara turcilor fiind primul domn moldovean care plateste tribute Portii). Din aceasta cauza,
politica externa a lui Stefan a cuprins 3 mari etape:

A. Prima etapa a reprezentat-o relatiile extrem de complicate cu Ungaria lui Matia Corvin de la
inceputul domniei. Aceste relatii complicate au fost determinate de doi factori:
- Azilul acordat de Ungaria fostului domn Petru Aron (ucugasul lui Bogdan al II-lea). Dupa
inlaturarea sa Petru Aron s-a refugiat in Polonia. In 1459, conform traditiei inaugurate de
Petru Musat, Stefan a recunoscut suzeranitatea regelui polon Cazimir al IV-lea. In aceste
conditii, Petru Aron a fost alungat din Polonia gasindu-si refugiu la curtea lui Matia Corvin.
- Atacul lui Stefan din iunie 1462 asupra cetatii Chilia (unde se exercita un condominium
maghiaro-muntean). Atacul a fost respins, dar Stefan cel Mare va cuceri Chilia in ianuarie
1465. Cucerirea Chiliei a determinat reactia regelui Matia Corvin care, in toamna anului 1467
ataca Moldova in fruntea unei armate de 40.000 de oameni.

Armatele maghiare au patruns in Moldova prin pasul Oituz. In drumul lor spre Suceava, ele au
incendiat si jefuit centre economice importante precum Trotus, Bacau, Roman. Pe 14 decembrie trupele
maghiare au ajuns la Baia, prima resedinta a Moldovei. Regele a decis ridicarea unei tabere si pregatirea
sarbatorii Craciunului. Numai ca, in noaptea dinspre 14 spre 15 decembrie, Baia este atacata din toate
directiile si incendiata de oamenii lui Stefan. In cursul luptelor, regale Matia Corvin a fost grav ranit si a
fost evacuate pe o targa spre Transilvania.

Victoria de la Baia a avut o importanta semnificatie: ea a eliminat pretentiile de suzeranitate ale

Ungariei asupra Moldovei. Treptat, in anii care au urmat, s-a ajuns la o apropiere moldo-maghiara. Acest
fapt a permis incheierea tratatului din 12 iulie 1475 dintre cele doua tari. Desi Stefan recunoaste formal
suzeranitatea Ungariei, putem spune ca acest document a fost incheiat in conditii de deplina egalitate.
Mai mult, prin acest tratat, Stefan obtinea doua avantaje majore:

- Regele Matia Corvin ii promitea ajutor militar impotriva turcilor;

- Regele Matia Corvin ii oferea azil in Ungaria in eventualitatea pierderii tronului.
B. A doua etapa a fost reprezentata de relatiile cu otomanii. Dupa preluarea tronului, Stefan a
continuat plata tributului timp de 14 ani. In 1471 el a incetat plata tributului datorita deselor
ingerinţe ale Imp. Otoman in Tara Româneasca. In anii care au urmat, Stefan a organizat mai
multe expeditii la sud de Milcov impotriva protejatilor Porţii, in special impotriva lui Radu cel
Frumos (pe care l-a alungat din tron in anul 1474).

Aceste actiuni ale lui Stefan au determinat reactia sultanului Mehmed al II-lea. In mare graba, la
sfarsitul anului 1474, el a ordonat beglerbegului Rumeliei, Soliman Paşa sa atace Moldova. La inceputul
lui 1475, acesta a patruns in Moldova in fruntea unei armate de 110.000 oameni. Stefan opunea acestei
forte o armata de 40.000 de oameni “in majoritate tarani luati direct de la plug” dupa cum ne spune
cronicarul polonez Jan Dlugosz. Acelasi cronicar polonez ne spune ca in ajutorul lui Stefan au venit
cateva mii de secui, transilvaneni si polonezi. Confruntarea dintre cele doua armate a avut loc in ziua de
10 ianuarie 1475 la Vaslui (Podu Inalt). Stefan s-a folosit cu dibacie de configuratia terenului; el i-a atras
pe turci intr-un loc mlӑştinos marginit de paduri. La aceasta configuratie s-a adaugat si starea vremii: o

6
brusca incalzire a vremii care a generat multa ceaţӑ. Turcii au inregistrat 30.000 de morti si 15.000 de
prizonieri (executati toti cu o singura exceptie).

Victoria lui Stefan a avut ecou chiar si la Poarta. Astfel, un izvor contemporan turcesc considera
acest eveniment drept “cel mai mare dezastru al turcilor de la inceputul Islamului”.

Desi victorios, Stefan era convins ca pericolul nu trecuse. De aceea, la inceputul lui 1476 el a
trimis scrisori de ajutor la Venetia, Vatican, in Ungaria, Polonia si chiar la Hanul tucoman al Persiei, Uzun
Hassan. In demersul sau, Stefan prezenta Moldova ca pe o “Poartӑ a Creştinӑtӑţii” si avertiza ca o
eventuala prabusire a sa ar fi reprezenta un mare pericol pentru lumea crestina.

Din nefericire, demersurile lui Stefan nu au avut ecou. Asa se face ca, in vara lui 1476 el a ramas
singur in fata lui Mehmed al II-lea, care a ordonat si tӑtarilor sa atace Moldova dinspre rasarit. Sultanul a
venit asupra Moldovei cu o armata de 200.000 de oameni, “o armata fara numar” cum spun cronicile.
Stefan nu reusise sa stranga decat o oaste de 12.000 de oameni. Datorita disproportiei de forte, domnul
Moldovei a aplicat tactica pamantului parjolit, retragandu-se permanent din calea inamicului. In ziua de
26 iulie 1476, Stefan a fost ajuns de armata turca la Valea Albӑ (Rӑzboieni). Neavand de ales, Stefan a
fost nevoit sa accepte confruntarea directa. Aici, la Razboieni, mica armata a Moldovei a fost coplesita
de armata turca. Infrant, Stefan s-a retras in munti pentru a-si reface armata. Intre timp, armata
otomana s-a revarsat in intreaga Moldova dupa prada. In plus, sultanul a ordonat armatei sa ocupe
toate cetatile de aparare a Moldovei. Toate cetatile au rezistat. In fata acestui semiesec, sultanul a decis
retragerea.

Intre timp, Stefan si-a refacut efectivele reusind sa stranga 16.000 de oameni. De asemenea,
Stefan a primit ajutoare de la regale maghiar Matia Corvin. In fruntea acestor armate, Stefan a lovit
permanent armata turceasca aflata in retragere. In aceste conditii expeditia din Moldova s-a incheiat cu
un numar de 50.000 de victim. Pe buna dreptate s-a zis ca Stefan a transformat infrangerea de la
Razboieni intr-o victorie.

Dupa retragerea turcilor, Stefan si ajutoarele venite din Ungaria au patruns in Tara Romaneasca
unde l-au instalat domn pe Vlad Tepes (care nu s-a putut mentine fiind asasinat de un complot boieresc).

Ultimul moment al relatiilor cu otomanii s-a consumat in 1484 cand flota lui Baiazid al II-lea a
ocupat porturile din N. Marii Negre, Chilia si Cetatea Alba – principalele centre economice ale Moldovei.
In aceste conditii, Stefan s-a vazut silit ca in 1485 sa se deplaseze la Colomeea, in Polonia pentru a
depune personal juramant de vasalitate fata de Cazimir al IV-lea. Prin acest gest, Stefan spera sa obtina
ajutor militar pentru eliberarea celor doua cetati. Nu a fost asa deoarece in 1487, Polonia a incheiat pace
cu Imp. Otoman. Anterior, la fel procedasera si Ungaria si Venetia. Ramas singur in fata turcilor, Stefan s-
a vazut nevoit ca, tot in 1487, sa se reconcilieze cu turcii sis a reia plata tributului.

C. A treia etapa a reprezentat-o relatiile cu Polonia. Stefan a fost dezamagit de atitudinea lui
Cazimir al IV-lea dupa momentul Colomeea. De aici, o racire a relatiilor moldo-poloneze.
Aceasta racier s-a accentuat dupa moartea lui Cazimir al IV-lea in 1492 si accesul la tronul
Poloniei al fiului sau Ioan Albert, un dusman declarat al lui Stefan. Sub pretext ca vrea sa

7
 elibereze orasele porturi Chilia si Cetatea Alba, ioan Albert patrunde in Moldova in fruntea
unei armate de 100.000 de oameni. In loc sa-si continue drumul spre sud, armatele polone
au atacat Suceava pe care au asediat-o trei saptamani “zi si noapte”. Atacul a fost respins. In
aceste conditii, armata poloneza a inceput retragerea. Ea a fost atacata in cursul retragerii
de armatele lui Stefan, la 26 oct. 1497 in Codrii Cosminului. Aici, polonezii au suferit o grava
infrangere. Victoria din Codrii Cosminului a avut o importanta consecinta: ea a anulat
suzeranitatea poloneza asupra Moldovei. Aceasta realitate a devenit “de jure” prin Tratatul
moldo-polon de la Hârlӑu din 12 iulie 1499.

In ultimii ani de domnie, Stefan a avut relatii de pace cu toate marile puteri vecine. La 2 iulie
1504 cel numit de cronici “pӑrintele Moldovei” se stingea din viata dupa o domnie glorioasa de 47 de
ani (in timpul careia a purtat 36 de razboaie si a obtinut 34 de victorii). Lasa in urma sa o tara respectata
de toti vecinii.

_________________________________________________

In deceniile ce au urmat dupa moartea lui Stefan cel Mare, situatia geo-politica a S-E Europei s-a
complicat. Aceasta pentru ca, in prima jumatate a sec. al XVI-lea, Imperiul Otoman a atins apogeul
puterii sale. Aceasta perioada de varf a coincis cu domnia sultanului Soliman cel Mare (Suleyman
Kanuni) (1520 – 1566). Sub conducerea acestui sultan, armatele otomane si-au reluat ofensiva spre
centrul Europei. Doua momente au marcat aceasta ofensiva:

- Batalia de la Mohács din 1526 cand armatele otomane au zdrobit armatele maghiare;
- Asediul Vienei din 1541, asediu esuat.

Victoria otomana de la Mohács a avut doua importante consecinte, ambele petrecute in 1541:

- Disparitia regalitatii maghiare si transformarea Ungariei centrale in “Paşalâcul de la Buda”;

- Transformarea Transilvaniei in principat autonom sub suzeranitate otomana (pentru prima
data intreg spatiul românesc se afla sub autoritate otomana).

A doua jumatate a sec. al XVI-lea a devenit si mai complicate deoarece controlul ottoman asupra
spatiului românesc s-a accentuat. De altfel, pentru aceasta perioada se vorbeste chiar de “regimul
dominatiei otomane”. Acest regim a fost caracterizat de instabilitatea domniei, cresterea obligatiilor
financiare fata de Poarta si subordonarea politicii externe românesti politicii externe otomane. Pe acest
fond politic foarte incarcat ajunge la tronul Tarii Românesti Mihai Vitezul.

Mihai Viteazul

A domnit in Tara Româneasca in perioada 1593 – 1601. El si-a inceput domnia in contextual unei
noi aliante antiotomane numita Liga Sfântӑ. Aceasta alianta s-a constituit la initiativa Papei Clement al
VIII-lea si a imparatului habsburg Rudolf al II-lea. La ea au fost atrase Spania si ducatele italiene
Mantova, Toscana si Ferrara. Au mai fost atrasi in Liga Sfanta principele Transilvaniei, Sigismund B áthory
si domnul Moldovei Aron Voda. Au ramas in afara aliantei mari puteri precum Franta (rivala Casei de
Austria), Anglia (putere protestanta) si polonia care ducea o politica favorabila Portii. A ramas de

8
asemenea in afara aliantei, Mihai Viteazul care isi cumparase domnia de la Poarta si era considerat omul
turcilor.

In realitate, Mihai nutria profunde sentimente antiotomane. El si-a dovedit aceste sentimente in
ziua de 15 nov. 1594 cand a ucis pe creditorii turco-levantini si a macelarit garnizoana militara turceasca
din Bucuresti. Au urmat apoi ciocnirile cu turcii de la Hârşova si Silistra, si apoi cele cu tӑtarii de la
Putineiu si Stӑneşti. Prin aceste actiuni, Mihai adera “de facto” la Liga Sfanta. Aceasta adeziune va
devein “de jure” prin Tratatul de la Alba Iulia din 20 mai 1595.

Acest tratat a fost semnat de o delegatie alcatuita din cei 12 mari boieri ai Sfatului Domnesc,
delegatie trimisa de Mihai la principele Transilvaniei, Sigismund Báthory. Cei 12 mari boieri si-au depasit
atributiile si au incheiat un tratat nefavorabil domnului muntean. Prin acest document, principele
Sigismund Báthory devenea suzeran al Tarii Românesti in timp ce Mihai era pomenit ca un simplu
loctiitor al sau. Mai mult, intreaga putere era delegata celor 12 boieri care erau primiti si in Dieta
Transilvaniei de la Alba Iulia. Tratatul avea si doua aspect pozitive:

- Sigismund promitea ajutor militar contra turcilor;

- Biserica ortodoxa din Transilvania era subordonata Mitropoliei Ortodoxe a Tarii Românesti.

Deoarece Tara Româneasca era atacata de turci, Mihai nu a avut alternative si a acceptat acest
tratat nefavorabil. Dunarea fusese trecuta de o armata otomana de cica 100.000 de oameni condusa de
vizirul Sinan Pasa (octogenar). Mihai avea o armata de 16.000 de oameni la care se adauga un
detasament de 7.000 de secui condus de capitanul Albert Király. Mihai a atras armata otomana pe Valea
Neajlovolui, intr-o zona mlastinoasa. Confruntarea a avut loc in ziua de 13/23 august 1595 la Cӑlugӑreni.
Aici s-a produs episodul povestit de silezianul Balthazar Walter conform caruia, Sinan a cazut de pe cal in
mocirla pierzandu-si si ultimii doi dinti. Insuşi Mihai declara “ca i-a produs mare paguba si rusine lui
Sinan”. Aceasta batalie s-a incheiat cu victoria lui Mihai. Datorita lipsei ajutoarelor promise, Mihai s-a
vazut nevoit sa se retraga in munti asteptand ajutorul lui Sigismund Báthory. Profitand de acesta
situatie, Sinan Pasa a ocupat orasele Bucuresti si Târgovişte pregatind transformarea tarii in paşalâc.

La inceputul lunii octombrie au sosit ajutoarele din Transilvania: o armata condusa de Sigismund
Báthory. Impreuna, Mihai si Sigismund au trecut la eliberarea tarii. Cand a aflat aceasta veste, Sinan a
decis o retragere in mare graba spre Giurgiu. Aici, fortele otomane au ajuns in ziua de 20/30 oct. 1595.
Fortele munteano-transilvanene au provocat o grava infrangere turcilor; ei au inregistrat 22.000 de
morti si au pierdut intreaga prada jefuita in cateva luni de zile. Pe buna dreptate, un cronicar turc,
Mustafa Naima, considera evenimentele de la Giurgiu drept “cea mai groaznica infrangere din istoria
turcilor”.

Purtat de elanul victoriilor din 1595, Mihai a efectuat in 1596 o expeditie antiotomana la sud de
Dunare. Cu aceasta ocazie, el a ocupat centre importante precum Vidin si Sofia. Aceste actiuni l-au
determinat pe sultanul Mehmed al III-lea sa inceapa negocieri de pace cu Mihai. Asa se face ca, in anii
care au urmat, marele strateg Mihai, se transforma si intr-un abil diplomat. Faptul reiese din tratatele
incheiate cu turcii si habsburgii.

9
 Tratatul cu turcii a fost semnat in anul 1595. El a fost consecinta victoriilor din 1595 si a
expeditiei sud-dunarene din 1596. Prin acest tratat, Mihai obtinea doua importante avantaje:

- Tributul era redus la jumatate;

- Sultanul ii recunostea lui Mihai domnia pe viata.

Tratatul cu habsburgii a fost incheiat in 1598, la Mânӑstirea Dealu (langa Targoviste). Prin acest
tratat Mihai obtinea doua avantaje majore:

- Anularea Tratatului de la Alba Iulia;

- Imparatul Rudolf al II-lea recunostea domnia ereditara in familia lui Mihai.

Prin cele doua tratate, Mihai a stabilit un echilibru intre marile puteri vecine. Acest echilibru a
fost afectat de schimbarile din Transilvania si Moldova:

- In Transilvania principele a renuntat la tron in 1599 in favoarea varului sau, cardinalul Andrei
Báthory. Acesta era apropiat de Polonia si extrem de ostil lui Mihai;
- In Moldova, polonezii au intervenit inca din 1595 si l-au inlaturat pe Stefan Rӑzvan (plecat la
Calugareni sa-l ajute pe Mihai) pe care l-au inlocuit cu Ieremia Movil ӑ. Mai mult, ei asteptau
primul moment favorabil pentru a intervene in Tara Româneasca in scopul inlocuirii lui
Mihai cu Simion Movilӑ, fratele lui Ieremia Movilӑ.

Aceste schimbari au facut ca cele doua tari sa iasa din Liga Sfanta. Prin urmare, Mihai a pus la
cale un plan indraznet: o actiune militara in cele doua tari pentru a le readuce in coalitia antiotomana.
Transilvania a fost ocupata in urma victoriei de la Şelimbӑr din 18/28 oct. 1599, iar Moldova in urma
expeditiei din primavera anului 1600. Aflat la Iasi, in ziua de 27 mai 1600, Mihai a dat un hrisov prin care
se intitule: “domn al Tarii Românesti, al Transilvaniei si a toata Tara Moldovei”. Prin aceste actiuni
curajoase, Mihai a realizat prima unificare a spatiului romanesc din Evul Mediu. Aceasta realizare a fost
considerate de istorici drept infaptuirea “planului dacic”, Mihai fiind considerat “Restitutor Daciae”.

Aceasta realizare a lui Mihai avea foarte multi dusmani. Marile puteri vecine nu acceptau un
spatiu românesc unificat. La fel, clasele privilegiate din Transilvania erau extrem de ostile lui Mihai. Pe
cand voievodul muntean se afla in Moldova, nobilimea maghiara din Transilvania s-a rasculat si s-a pus
sub protectia generalului imperial Gheoghe Basta.

Cand a aflat aceasta veste, Mihai a parasit Moldova in mare graba, indreptandu-se spre
Transilvania. A urmat un sir de greseli culminand cu batalia de la Mirӑslӑu din 18 sept. 1600 cand Mihai
a fost infrant de Basta. Infrangerea de la Miraslau a insemnat inceputul sfarsitului pentru marele domn.
Intre timp, polonezii condusi de cancelarul Jan Zamoiski au patruns in Moldova, restaurand ca domn pe
Ieremia Movila. Mai mult, ele si-au continuat drumul spre sud, au patruns in Tara Romaneasca si au
instalat ca domn pe Simion Movila. Asa se face ca, in octombrie 1600, Mihai pierduse totul. In aceste
conditii el s-a indreptat catre protectorul sau, imparatul Rudolf al II-lea. Pasii l-au purtat la Viena si apoi
la Praga. Imparatul nu l-a primit decat in momentul in care a aflat ca nobilimea maghiara din Transilvania
s-a rasculat si impotriva sa, l-a alungat pe Basta si l-a rechemat la tron pe Sigismund Báthory. In aceste

10
conditii, Rudolf al II-lea i-a impacat pe Basta si Mihai; el le-a pus la dispozitie o armata in fruntea careia
cei doi au pornit asupra Transilvaniei. Lupta cu rasculatii s-a dat la 3/13 august 1601 la Gurӑslӑu si s-a
incheiat cu victoria armatei imperiale, dar marele merit in aceasta victorie a revenit lui Mihai. Orbit de
ura, Basta a pus la cale asasinarea lui Mihai. Prin urmare, domnul muntean avea sa fie asasinat pe
Câmpia Turzii in ziua de 9/19 august 1601 de un detasament de mercenari valoni aflati in slujba lui
Basta.

Cu moartea lui Mihai s-a prabusit intreg edificiul creat de el.

Domnia lui a avut consecinte:

- A restabilit autonomia Tarilor Române;

- A salvat spatiul românesc de la faliment;
- A reprezentat un exemplu pentru urmasi (mai ales pentru generatia paşoptistӑ).

SPAŢIUL ROMÂNESC LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE

Pentru unii istorici, domnia lui Mihai, reprezinta o faza de trecere de la medieval la modernitate.
Elementele ce tin de societatea medievala se regasesc in:

- Tipologia luptelor purtate de marele domn;

- Politica sa sociala (Mihai e cel care dupa expeditia lui Sinan Paşa din 1595 a decis legarea de
glie a taranilor).

Elementele ce tin de modernitate se regasec in:

- Participarea lui Mihai la alianta statelor crestine;

- Prevederile tratatelor incheiate de Mihai cu marile puteri vecine.

Mihai Viteazul a fost ultimul reprezentant al Tarilor Române in Cruciada Târzie. Dupa moartea sa
Tarile Române nu vor mai putea sustine un asemenea efort militar. Prin urmare, pe parcursul sec. al
XVII-lea si mai ales la sfarsitul sec. al XVII-lea si inceputul sec. al XVIII-lea Tarile Române vor apela cu
precadere la actiuni diplomatice. Asemenea actiuni diplomatice, finalizate cu tratate au fost actiuni
specifice epocii moderne (modernitatii) si au fost promovate de:

1. Şerban Cantacuzino, domn in Tara Româneasca in perioada 1678 – 1688. Pe fata, el se

dovedea un aliat fidel al Portii. In secret, Serban Cantacuzino s-a apropiat de austrieci si rusi.
Apropierea de austrieci s-a finalizat cu pregatirea unui tratat bilateral. Tratatul ii oferea lui
Cantacuzino doua avantaje majore:
- Habsburgii recunosteau domnia ereditara in familia sa;
- Ii ofereau titlul de baron al imperiului.

Tratatul nu a mai fost semnat deoarece, Serban Cantacuzino a murit in mod suspect in timp ce
se indrepta spre Viena. In acelasi timp, o delegatie munteana condusa de arhimandritul Ioan se afla la

11
Moscova unde pregatea semnarea unui tratat antiotoman cu Rusia. Acest tratat nu a mai fost semnat
datorita mortii neasteptate a lui Serban Cantacuzino.

2. Constantin Brâncoveanu, care a domnit in Tara Româneasca in perioada 1688 – 1714. Si

acesta, in mod official s-a dovedit fidel aliat al Portii. El a incercat sa adoarma vigilenta
turcilor prin politica “pungilor cu galbeni”. Noul domn muntean s-a dovedit mai prudent in
relatiile cu austriecii si cu rusii. In schimb el a deschis Tara Româneasca spre tarile crestine.
Astfel, emisarii lui Brâncoveanu au strabatut Europa ajungand in Franta, Polonia, Venetia,
Vatican, dar si in Austria si Rusia. Aceasta deschidere a lui Brâncoveanu nu a fost pe placul
turcilor. Prin urmare, in 1714 el a fost mazilit, dus la Poarta si decapitat pe 15 august 1714,
cu cei 4 fii ai sai.
3. Dimitrie Cantemir, care a domnit in Moldova in 1710 – 1711. De la inceput, domnul savant,
s-a orientat catre o alianta ferma cu Rusia lui PetrI cel Mare. Impreuna, cei doi suverani au
semnat Tratatul de la Luţk din 2/13 aprilie 1711. Prin acest tratat Rusia se angaja sa
respecte autonomia Moldovei, sa respecte integritatea teritoriala a Moldovei si sa
recunoasca domnia ereditara in familia lui Cantemir.

Conform prevederilor tratatului, Rusia si Moldova au declarat razboi Portii. Numai ca, cele doua
armate au fost infrante in iulie 1711 in batalia de la Stӑnileşti, pe Prut.

Dupa acest eveniment turcii si-au pierdut increderea in domnii pӑmânteni. Consecinta a
reprezentat-o o reactie radicala: introducerea regimului fanariot la 1711 in Moldova si la 1716 in Tara
Româneasca.

12