Sunteți pe pagina 1din 8

Râvna pentru Bizanț

Creștinii sub administrație turcească

1453, mai 29 – Început noaptea, la orele 1:30, asaltul general al orașului


se desfășoară în valuri succesive, pentru a nu lăsa asediaților nici un
răgaz. După respingerea mai multor valuri și rănirea gravă a lui
Giovanni Giustiniani, intră în luptă corpul de elită al ienicerilor
(12.000 oameni), care reușește în zorii zilei să frângă rezistența
apărătorilor epuizați și să pătrundă în oraș între orele 9 și 10 ale
dimineții; urmează masacrul populației (40.000 morți) și un jaf
cumplit, prelungit trei zile și trei nopți. Constantin XI, ultimul
împărat bizantin, și-a găsit o moarte eroică între apărătorii cetății.1

Căderea Constantinopolului sub turci la 29 mai 1453 constituie unul


dintre evenimentele importante ale istoriei universale, iar consecințele ei se
resimt până astăzi. Declinul Imperiului Bizanțin a început din secolul al XII-lea,
cand cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a (1202-1204), manevrați de
Veneția, pentru interesele ei comericiale în Orient, au atacat Constantinopolul la
13 aprilie 1204. Moștenirea Bizanțului au râvnit-o pe rând bulgarii, sârbii,
latinii, dar mai ales turcii din Asia Mică. Popoarele balcanice, greci, bulgari,
sărbi, albanezi, răvășite de naționalism și lipsite de unitate în fața pericolului
comun, au căzut rând pe rând sub dominația turcilor. La 5 aprilie 1453 a început
asediul Constantinopolului pe uscat și pe mare și a durat până în zorii zilei de 29
mai.2

Serbia a fost cucerită definitiv în 1459, Bulgaria în 1396, Grecia în 1459-


1460, Bosnia în 1463, Egiptul în 1517, despotatul de Moreea în 1460, Imperiul
grec de Trapezunt în 1461, Bosnia în 1463, Herțegovina în 1483, Muntenegrul

1
Stelian Brezeanu, “O istorie a Imperiului Bizantin” – editura Albatros, București, 1981, p. 204;
2
Pr Prof. Dr. Ioan Rămurean, “Istoria Bisericească Universală” – editura IBM BOR, București, 2004, p. 388;
în 1496, Albania în mai multe etape, la care se adaugă o serie de cuceriri în
Marea Egee.3 În 1459, Imbros, Tenedos, Lemnos și orașul Enos se aflau în
mâinile turcilor, cu toate că insula Imbros fusese dată pe mâna unui cârmuitor
creștin, și anume, lui Critobulos. Lesbos a supraviețuit cu greu, până în 1462,
când Niccolo Gattilusi, a fost silit să-și predea posesiunile.4

Imperiul Otoman întâlnește în nordul Dunării, începând de la sfârșitul


secolului al XIV-lea când Țările Române au constituit unul din obiectivele
politicii sale de expansiune, rezistența românească, angajată succesiv în conflict
direct cu Poarta.5

Întregul Orient ortodox, cu excepția Rusiei, se afla sub jugul islamic, care
s-a menținut timp de patru veacuri. Această perioadă a marcat profund
mentalitatea Bisericii Ortodoxe.

Încercând să definim natura jugului turcesc, trebuie mai întâi să amintim


că nu poate fi vorba la început de o persecutare generalizată a creștinilor. Atunci
când Mohamed al II-lea a intrat în Constantinopol, după trei zile de asediu, el a
instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme "legea și ordinea". Au pierit atunci în
Constantinopol peste 4000 de creștini. Iar alte mii au fost inrobiți și vânduți ca
sclavi.6 Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la
Constantinopol, cunoștea limba greacă, iar în initiațiva de a cuceri Bizanțul el
era stimulat și de dragostea sinceră pe care o nutrea față de creațiile grecesti.

Sultanul Mahomed al II-lea avea interes să arate creștinilor oarecare


bunăvoință. Întrucât sistemul teocratic al Coranului oprește pe musulmani să
aibă legături directe cu cei de altă credință, Mahomed al II-lea, fiind unul dintre
cei mai instruiți conducători politici ai timpului (cunoștea șase limbi: greaca,
3
Ion Croitoru, “Ortodoxia și Apusul în tradiția spirituală a românilor”, vol. 1, editura Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2012, p. 70;
4
Steven Runciman – “Căderea Constantinopolului 1453”, Editura Enciclopedică, București, 1991, p. 181;
5
Ion Croitoru, op.cit., p. 70;
6
Pr Prof. Dr. Ioan Rămurean, op.cit, p. 391;
latina, araba, chaldaica, kurda sau, poate, siriaca și persana), influențat în parte
de spiritul Renașterii, pentru a face posibilă o conviețuire pașnică între agareni
și creștini și a stabili un modus vivendi între ei, luă măsură pentru menținerea și
organizarea Patriarhiei ecumenice, dovedint marea lui perspicacitate politică.7

Unii istorici au remarcat chiar faptul că în suita sa "erau unii creștini care
se bucurau de favorurile sale și care-i serveau ca secretari". Mahomed se gândea
sa-si consolideze Imperiul și cu ajutorul culturii grecești. În plus, Coranul chiar
daca-i pomenește pe creștini ca fiind necredincioși, recunoaște în persoana lui
Iisus un Profet, căruia îi datorau respect. De aceea, după cucerirea
Constantinopolului una dintre primele inițiative ale turcilor, a fost invitația
adresată grecilor de a-și aleage un patriarh. Bucurându-se ca antiunionist de
încrederea sultanului Mahomed al II-lea, ghenadie Scholarios a ajuns cel dintâi
patriarh ecumenic sub turci, păstorind în trei rânduri: 1454-1456; 1462-1463 și
1464-1465, sub numele de Ghenadie al II-lea Scholarios. Alegerea lui ca
patriarh s-a făcut într-un sinod ținut la Constantinopol și a fost hirotonit de
mitropolitul de Heracleea, instalarea sa ca patriarh ecumenic s-a făcut la data de
6 ianuarie 1454.8

Situația ierarhilor și întregului cler grec nu a fost una de invidiat: statul


musulman putea oricând interveni în afacerile interne ale Patriarhiei, patriarhii și
ceilalți membrii ai episcopatului fiind schimbați după bunul plac al sultanului ori
ca urmare a diferitelor jocuri de culise.9

Toți creștinii erau obligați sa plăteasca anual haraciul, aceasta fiind


practic singura lor obligație față de cuceritori. În schimb, patriarhul se bucura de
libertate deplină în administrarea Bisericii și nimeni nu avea dreptul sa se
amestece în hotărârile sale. Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau
7
Ibidem, p. 394;
8
Ibidem;
9
Dumitru Sorin Stoian – “Începuturile Bisericii Autocefale Ortodoxe a Greciei (1821-1852)”, în Studii Teologice,
III, anul X, nr. 2, aprilie-iunie 2014 București, p. 162;
preoți, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar
dacă jumatate din bisericile din Constantinopol au fost transformate în moschei,
Poarta nu se amesteca în problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a ține
sărbătorile și de a respecta cultul public erau recunoscute; căsătoriile,
înmormântările și alte slujbe puteau avea loc fără nici o restricție. Celebrarea
Paștilor era autorizată în toate orașele și satele. Într-un cuvânt, Biserica avea
permisiunea de a ramane Biserică, iar creștinii își puteau păstra religia.

Nu trebuie uitat însă un alt aspect fundamental și anume acela privind


statutul creștinilor în Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu
erau fanatici în materie de religie, creștinismul era credința națională a grecilor,
așa cum cea mahomedană era cea a turcilor. Ca și în iudaism, de-o manieră
generală putem spune ca islamul nu facea distincție între societatea seculară și
cea religioasă. Instituțiile civile și politice ale societății musulmane, justiția,
legile erau determinate de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau
musulmani. Patriarhul devine acum Milet Pasa sau etnarh, adică șeful națiunii,
iar ierarhia bisericească a fost însărcinată cu administrarea civilă a populației
creștine. Ea judeca pe creștini conform legilor grecești, tribunalele sale erau
recunoscute de Poartă, iar sentințele trebuiau executate de autoritațile turcești.
Creștinii puteau avea de asemenea propriile lor școli și propria programă de
învățământ. În mod teoretic, Biserica devenea un fel de Stat în Stat.

În ceea ce privește scara onorurilor – cursus honorum în Imperiu,


patriarhul ecumenic a fost pus pe aceeași treaptă cu vizirii turci, fapt care
demonstrează marea capacitate, priceperea și clarviziunea sultanului Mahomed
al II-lea.10

În mod formal, putem considera poziția Bisericii în Imperiul turc ca fiind


solidă, numai că nu putem lua în considerație numai acest aspect. În realitate,

10
Pr Prof. Dr. Ioan Rămurean, op.cit, p. 396;
situația Bisericii era adesea dramatică, fiind greu de descris toate suferințele,
umilințele sau adevaratele persecuții îndurate. Sultanul turc era izvorul tuturor
drepturilor, favorurilor sau defavorurilor și nu dadea nimănui socoteală pentru
acțiunile sale. În filozofia religioasă a islamului, creștinii erau considerati rayah,
adică un popor cucerit, necredincioși; ei nu aveau nici drepturi reale, nici
cetățenie. Chiar și Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic și cultural
ridicat, săvârșește unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci când
confisca patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puțin timp
mai înainte tot el i-o acordase. Imperiul otoman va intra în scurt timp într-o
perioadă de declin politic și arbitrariu, cinismul și corupția devenind regula.
Drepturile patriarhului au fost reduse în mod progresiv; nu-i mai rămânea decât
tristul "privilegiu" de a fi responsabil al creștinilor. În sec. al XVIII-lea, 48 de
patriarhi s-au succedat intr-un interval de 73 de ani. Unii dintre aceștia au fost
depuși din scaun după care au fost reașezați, ajungându-se chiar la reinstalarea
unora de 5 ori; mulți au suferit moarte martirică. La randul lor bisericile erau
pângărite, iar Sfintele Daruri profanate. În secolul al XIX-lea, Turcia, era în
plină descompunere, numai că era în continuare susținută de națiunile europene,
care vedeau în ea o contragreutate în fața Rusiei. Chiar dacă la un moment dat
asistăm la o serie de reforme prin care sultanii, încercand să europenizeze
Turcia, ameliorau într-un fel situația creștinilor, aceștia din urmă au avut de
înfruntat noi persecuții. La rândul lor, grecii din Turcia și din Constantinopol au
plătit insurecția greacă din 1821 prin masacre cutremurătoare.

Anul 1821 este marcat și de martiriul patriarului Grigorie al V-lea, omorât


chiar în ziua de Paști a anului 1821. A doua jumatate a sec. al XIX-lea a fost
marcată de nenumarate revolte ale creștinilor și de represiunea sângeroasă a
turcilor. A fost o perioadă de lupta deschisă și de masacre.

Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte în Bosnia, Hertegovina, Serbia,


Țara Românească, Moldova și Bulgaria; în 1866 asistăm la o rebeliune în Creta,
iar în 1875 la noi revolte în Bosnia și Herțegovina. Perioada stăpanirii turcești a
fost marcată în istoria Ortodoxiei și de o dezvoltare fără precedent a
naționalismului religios. Cauzele pot fi cautate chiar la Bizanț, acolo unde ideea
unui "Stat sfânt" avea valoare absolută. Numai că acest principiu se născuse și se
dezvoltase mai întai sub semnul universalismului roman. Imperiul multinațional
era conceput ca o depăsire a frontierelor naționale; era considerat drept
"oikumene", "universul locuit", unit printr-o singură lege, autoritate, o cultură
unica, prin credinta în aceleasi valori. Oricare barbar care ar fi acceptat cetatenia
romană și împărtășea aceleași valori culturale ale elenismului, înceta de a mai fi
un barbar și devenea membru deplin al acestui univers, membru al aceleiași
societăți. Această viziune și acest spirit universalist al Romei a permis întâlnirea
și alianța cu creștinismul, universal prin esență. Dacă Biserica accepta alianța cu
Imperiul și se plasa sub protecția lui, îl și sfințea prin binecuvântarea ei,
Imperiul avand astfel și conștiința universalității misiunii sale.

Prima breșă produsă în acest universalism a fost divizarea Imperiului, care


a avut ca principală consecință pierderea componentei occidentale. Chiar dacă
autoritatea Imperiului era nominal recunoscută de barbarii stabiliți în Occident,
conflictul cu "Vestul" s-a acutizat în timpul cruciadelor. Patriotismul bizantin,
care se alimentase până atunci din visul unui Imperiu universal, s-a transformat
în mod progresiv în naționalism; sentimentul pozitiv a devenit o pasiune
negativă, o respingere a tot ceea ce este străin și atașament maladiv față de ceea
ce este al "său". De aceea, în timp ce Bizanțul se opunea, în virtutea
"universalismului" său, oricărei tendințe de separare a Imperiului în mai multe
State și autocefalii independente, în realitate el supunea pe slavi unei elenizări
forțate: numirea de episcopi greci, reticența față de orice particularism local,
îndeosebi lingvistic. Această atitudine a dus inevitabil la o divizare a lumii
ortodoxe evidențiată în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci.
Paradoxal însă, jugul turcesc tindea mai degrabă către o restaurare a
"universalismului creștin" de la Bizanț. Fără să facă vreo diferență între religie și
apartenența etnică, turcii îi considerau pe creștini ca un popor condus de
patriarhul de la Constantinopol, în calitate de etnarh. Astfel, în aceasta perioadă,
puterea imperială ajunge să treacă într-un fel în mâinile patriarhului. Biserica și
Imperiul vor desemna de acum aceeași entitate: poporul grec, purtător al
valorilor elenistice. Patriarhul este "așezat pe tron iar episcopii se înclinau în fața
lui ca unui Împarat și Patriarh". Patriarhul Noii Rome aflat în captivitate era
privat de libertate, dar nu și de autoritate.

Cu toate condițiile grele și apăsătoare în care a trebuit să trăiască, Biserica


Ortodoxă a înlocuit pentru creștini statul bizantin dispărut. Ea a avut un rol și o
importanță deosebite în păstrarea conștiinței naționale a popoarelor din Balcani,
până ce a fost posibil, în urma revoluțiilor și războaielor din secolul al XIX-lea,
ca acestea să se elibereze.11

Bibliografie

11
Pr Prof. Dr. Ioan Rămurean, “Ghenadie II Scholarios primul patriarh ecumenic sub turci” revista Ortodoxia, VIII
(1956), nr. 1, p. 108.
1. Brezeanu, Stelian - “O istorie a Imperiului Bizantin” – editura Albatros,
București, 1981;
2. Croitoru, Ion - “Ortodoxia și Apusul în tradiția spirituală a românilor”,
vol. 1, editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012;
3. Rămurean, Pr Prof. Dr. Ioan - “Ghenadie II Scholarios primul patriarh
ecumenic sub turci” revista Ortodoxia, VIII (1956), nr. 1.
4. Rămurean, Pr Prof. Dr. Ioan “Istoria Bisericească Universală” – editura
IBM BOR, București, 2004;
5. Runciman, Steven - “Căderea Constantinopolului 1453”, editura
Enciclopedică, București, 1991;
6. Stoian, Dumitru Sorin – “Începuturile Bisericii Autocefale Ortodoxe a
Greciei (1821-1852)”, în Studii Teologice, III, anul X, nr. 2, aprilie-iunie
2014 București;