Albert Einstein (n.

14 martie 1879,[15][1][16][17][18][19][20][21][22][23][24][25]
[26][27][28][29][30][31][32][33][34][35][36] Ulm, Regatul Württemberg[4][1][5][6] –
d. 18 aprilie 1955,[15][5][16][17][18][19][20][21][22][23][24][25][26][27][28][29]
[30][31][32][33][34][35] Princeton, New Jersey, SUA[7][8][5]) a fost un fizician
teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din
1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la
Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai
străluciți oameni de știință ai omenirii.

În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică[37].

Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria
relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de
teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității
mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.

Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității,

probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică,
explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice,
teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice ale luminii (al
căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include
emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.

Cea mai cunoscută formulă a lui Einstein este E=mc² , care cuantifică energia
disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din
fizică care studiază energia nucleară.

Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al

păcii și susținător al cauzei poporului evreu căruia îi aparținea.

Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii.
[38][39]

Cuprins
1 Educația
1.1 Copilăria
1.2 München
1.3 Elveția
2 Cariera
2.1 Elveția
2.2 Berlin
2.3 Princeton
3 Contribuții științifice
3.1 "Annus mirabilis"
3.2 Teoria Relativității Restrânse
3.3 Teoria relativității generalizate
3.4 Mecanica statistică
3.5 Teoria gravitației
3.6 Astronomie
3.7 Teoria unitară a câmpului
3.8 Ipoteza fotonică
3.9 Mișcarea browniană
3.10 Ecuațiile lui Einstein
3.11 Statistica Bose-Einstein
3.12 Modelul Schrödinger
3.13 Efectul Einstein - de-Haas
3.14 Girocompasul
3.15 Refrigeratorul Einstein
3.16 Laserul
3.17 Difuzia luminii
3.18 Colaborări
4 Angajament politico-social
4.1 Cetățenia
5 Concepții privind religia
6 Concepții privind comportamentul etic
7 Recompense, distincții și aprecieri
8 Viața de familie
9 Controverse
9.1 Bohr versus Einstein
9.2 Planck versus Einstein
10 Moartea
11 Note
12 Scrieri
12.1 Scrieri științifice
12.2 Scrieri din alte domenii
13 Bibliografie
14 Vezi și
15 Legături externe
Educația

Albert Einstein în 1893 (14 ani),

înainte de a pleca în Italia.
Copilăria
Einstein s-a născut la 14 martie 1879 la Ulm, în Germania, într-o familie de evrei
nepracticanți,[40] fiul lui Hermann (comerciant) și Pauline Einstein.

Pe măsură ce creștea, se manifestau tot mai clar înclinația sa către dispozitive

mecanice și modele fizice, precum și pasiunea sa pentru matematică: înțelegea cu
abilitate conceptele ei dificile.

München
În 1880 familia lui s-a mutat la München, unde tatăl și bunicul lui și-au deschis
un mic atelier de produse electrice.

În anul 1884, la vârsta de cinci ani, micul Albert a primit de la tatăl său o
busolă care l-a fascinat în mod deosebit, producându-i, cum avea mai târziu să
declare, „o impresie adâncă și de durată", inspirându-i dorința de a cerceta
misterele naturii, dorință care îl va urmări toată viața, .[41] La insistențele
mamei, la 6 ani, Einstein a luat lecții de vioară. Deși nu era prea pasionat,
interpreta cu plăcere lucrări ca „Sonata pentru vioară" a lui Mozart.

Între 1885 și 1888 Einstein a fost trimis la școala elementară catolică din
München. Deși părinții săi nu erau religioși, ca o contrapondere, tânărul a primit
acasă lecții de iudaism.[42]

Dorind să-l îndrume către electrotehnică, tatăl său îl înscrie, în anul 1888, la
gimnaziul Luitpold din München (astăzi, acest gimnaziu îi poartă numele).

Deși aici erau promovate ideile progresiste ale pedagogiei (era perioada
conflictului dintre adepții învățământului clasic, în cadrul căruia se studiau
greaca și latina, și cei ai învățământului modern, care avea la bază studiul
limbilor moderne), Einstein ura disciplina,[43] rutina și modelul militar pe baza
căruia funcționau școlile în acea perioadă, unde profesorii impuneau elevilor
respect și supunere absolută.[43] Mai târziu, în scrierile sale, sublinia faptul
că, aici, gândirea creatoare era eliminată prin învățarea bazată pe memorare
mecanică și lipsită de imaginație.
Un prieten de familie, Max Talmud, student la medicină,[44] îl inițiază pe micul
Einstein la vârsta de 10 ani, în anul 1889, în domeniul cunoașterii, împrumutându-i
cărțile sale științifice și filozofice și prezentându-i, printre altele, filozofia
lui Immanuel Kant (Critica rațiunii pure) și Elementele lui Euclid. Această ultimă
lucrare îl impresionează în mod deosebit și ulterior o va denumi „cartea sacră a
geometriei”.[45]. De la Euclid, viitorul mare savant va înțelege raționamentul
deductiv, ajungând ca la 12 ani să învețe singur întreaga geometrie euclidiană. În
scurt timp va continua cu studiul calculului infinitezimal. Autodidact, Einstein
învață mai mult acasă decât la școală. La numai 10 ani, Albert începe să studieze
singur matematica și științele naturii. Încă de mic copil arătase interes pentru
natură precum și abilitate în a înțelege concepte matematice dificile. Era capabil
să învețe mai mult de unul singur decât la școală. Metoda autodidactă, dezvoltată
încă din copilărie, a continuat să îi folosească pe toată durata anilor de școală.
În timp ce interesul său pentru anumite materii plictisitoare era simulat, el era
captivat în mod real de fizică și filozofie(vezi: Sindromul Einstein, identificat
cu sindromul Asperger, în care micii pacienți, deși au tulburări de vorbire, de
comportament și de integrare socială, sunt adevărate genii).

La vârsta de 12 ani (1891) a învățat geometria euclidiană și la 15 ani, rămâne la

München pentru a-și încheia anul școlar, în timp ce familia se mută la Pavia,
Italia din cauza eșecurilor repetate ale afacerii. Dar după primul trimestru, își
urmează familia la Pavia, părăsind școala.[43]

Elveția
Albert vrea să urmeze învățământul superior dar ratează examenul de admitere la
Universitatea Politehnică elvețiană, în anul 1895, ETH (Eidgenössische Technische
Hochschule),[46] deși avea note excepționale la matematică și la fizică. Aceste
rezultate au fost remarcate de unii profesori care i-au promis că va fi admis la
facultate în următorul an, pe baza notelor obținute la examenul de maturitate.
Familia îl trimite la Aarau, Elveția pentru a-și completa studiile liceale și
pentru a-și lua diploma necesară.

Spre deosebire de atmosfera prusacă din școlile din Germania, la școala elvețiană,
profesorii respectau personalitatea elevilor și stimulau libertatea de gândire.
Pentru Einstein, anii petrecuți în Elveția au contribuit la socializarea și la
exteriorizarea sa, deși avea un caracter introvertit și singuratic.

Aici ia contact cu teoria electromagnetică a lui Maxwell. Einstein începe să viseze

și să se aprofundeze în teoriile sale, formulând una din primele sale întrebări
teoretice:

„Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina și să călătorim prin intermediul

acesteia?"
La 17 ani, în anul 1896, după încheierea studiilor la Aarau, se înscrie la
Universitatea Federală Politehnică (ETH) din Zürich care, deși era una dintre
instituțiile de învățământ de elită din Europa și dispunea de unul dintre cele mai
dotate laboratoare, l-au dezamăgit pe Einstein. Majoritatea profesorilor nu erau la
curent cu noile descoperiri ale epocii și predau după vechile principii ale
fizicii. Albert urmărea cursurile cu un interes scăzut, iar la orele de laborator
citea reviste științifice, în care erau publicate cele mai recente descoperiri și
teorii. Lipsea adesea de la ore, folosindu-și întregul timp pentru a studia fizica
pe cont propriu sau pentru a cânta la vioară.

Mileva Marić, o colegă sârboaică de la ETH (singura femeie de acolo, studentă la

matematici), atrage atenția lui Einstein și acesta se îndrăgostește de ea, în 1898.
La 20 de ani (1899), Albert își încheie cea mai mare parte a studiilor și
cercetărilor care vor sta la baza teoriilor sale. Einstein este absolvent al ETH,
devenind profesor de matematică și fizică în anul 1900.[47] Totuși nu fusese un
student prea strălucit, cel puțin din punctul de vedere al profesorilor care aveau
o părere negativă despre Einstein (nu îi recomandaseră nici continuarea studiilor).

Cariera
Elveția
1901: Șomer fiind, caută de lucru. Găsește de lucru ca tutore, meditator și apoi ca
profesor la o școală privată în Schaffhausen.
1902: Einstein primește o slujbă la Institutul de Patente din Elveția ca examinator
de brevete (expert tehnic, clasa a III-a).[48]
1905: Einstein primește titlul Doctor în Fizică în cadrul Universității din Zürich,
în urma unei dizertații privind determinarea dimensiunilor moleculare.
1906: Einstein avansează profesional ajungând examinator (expert tehnic, clasa a
II-a) la Biroul de Patente.
1908: Obține un post de lector la Universitatea din Berna.
1909: Părăsește postul de la Oficiul de Patente deoarece este numit profesor
asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zürich.
1911: Einstein se mută cu familia la Praga și este numit profesor titular la
Universitatea Germană de acolo (unde rămâne până în 1912).
1912 - 1914: Einstein se mută la Zürich și obține postul de profesor de fizică
teoretică la Universitatea ETH și aceasta la recomandarea Mariei Curie, care a
remarcat valoarea lucrărilor sale științifice. Aici găsește un mediu favorabil
studiilor și cercetărilor sale: i se permite să efectueze orice experiment dorește.
Berlin
1914: Devine director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin (secția de cercetare
în cadrul Academiei Prusiene), dar și profesor de fizică teoretică la Universitatea
din Berlin, toate acestea la recomandarea fizicianului german Max Planck.
1917: Este numit director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin
1920: Einstein este numit profesor-invitat la Universitatea din Leiden.
1921: 5 mai: este ales membru străin al Royal Society
Princeton
În 1933 ascesiunea naziștilor și a ideologiei antisemite îl determină pe Einstein
să emigreze în SUA și astfel că, împreună cu o parte din studenții săi, se
stabilește la Princeton, unde va rămâne pentru tot restul vieții.

1932: Numit profesor la The Institute for Advanced Study, Princeton.

1943: Primește funcția de consultant la Divizia de Cercetare și Dezvoltare, secția
Muniții și Explozibili în cadrul Armatei americane.
Contribuții științifice
Prima sa lucrare științifică o scrie de la vârsta de 16 ani (1894 sau 1895).[49]

Pasionat de cercetarea științifică, studiază lucrările lui Minkowski (care i-a fost
profesor), Michelson, Fizeau.

În urma unor publicații, Einstein se impune ca un remarcabil om de știință. Astfel,

în anul 1901 trimite, la revista de fizică Annalen der Physik, o lucrare având ca
subiect capilaritatea.

"Annus mirabilis"
Anul miraculos al lui Einstein, când se dezvoltă Teoria Relativității, a fost 1905.
În acest an, Einstein își dă doctoratul la Universitatea din Zürich cu o teză
asupra determinării dimensiunilor moleculare. Dar ceea ce face ca acest an să fie
un adevărat annus mirabilis sunt cele cinci scrieri trimise de Einstein la anuarul
de fizică german Annalen der Physik:[50]

17 martie: Einstein trimite spre publicare articolul "Un punct de vedere euristic
privind producerea și transformarea luminii", în care sugerează (din considerente
termodinamice) că lumina poate fi considerată ca fiind compusă din cuante de
energie independente. Articolul avea să apară la sfârșitul lunii mai;
30 aprilie: Einstein trimite al doilea articol, în care arată cum se pot calcula
Numărul lui Avogadro și dimensiunea moleculelor, studiind mișcarea lor într-o
soluție. Acest articol a fost acceptat și ca teza de doctorat, apărând în Annalen
der Physik doar în ianuarie 1906. Este pe locul trei ca celebritate, dar pe unul
din primele locuri privind numărul de citări de care s-a bucurat în acei ani.
Einstein dedică teza de doctorat prietenului său Marcel Grosmann, fost coleg la
ETH.
11 mai: Einstein trimite spre publicare articolul său despre mișcarea browniană –
"Despre mișcarea particulelor mici suspendate în lichide staționare, conform
cerințelor teoriei cinetico-moleculare a căldurii";
30 iunie: Marele articol "Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare"
27 septembrie: Articolul trimis de data aceasta are doar trei pagini și se
intitulează "Depinde inerția unui corp de conținutul său energetic?" (Ist die
Trägheit eines Körpers von seinem Energiegehalt abhängig?). Articolul conține –
conform unui obicei care avea sa se întâlnească frecvent la Einstein - gândurile
sale de după publicarea marelui articol despre relativitatea specială.
În 19 decembrie 1905 scrie al doilea articol dedicat mișcării browniene, dar acest
articol va fi publicat în ianuarie 1906.

Teoria Relativității Restrânse

Fizica modernă
{\displaystyle {\hat {H}}|\psi _{n}(t)\rangle =i\hbar {\frac {\partial }{\partial
t}}|\psi _{n}(t)\rangle }{\displaystyle {\hat {H}}|\psi _{n}(t)\rangle =i\hbar
{\frac {\partial }{\partial t}}|\psi _{n}(t)\rangle }
{\displaystyle {\frac {1}{{c}^{2}}}{\frac {{\partial }^{2}{\phi }_{n}}{{\partial
t}^{2}}}-{{\nabla }^{2}{\phi }_{n}}+{\left({\frac {mc}{\hbar }}\right)}^{2}{\phi }
_{n}=0}{\displaystyle {\frac {1}{{c}^{2}}}{\frac {{\partial }^{2}{\phi }_{n}}
{{\partial t}^{2}}}-{{\nabla }^{2}{\phi }_{n}}+{\left({\frac {mc}
{\hbar }}\right)}^{2}{\phi }_{n}=0}
Ecuația lui Schrödinger și Ecuația Klein–Gordon
Fondatori[arată]
Concepte[arată]
Ramuri[arată]
Oameni de știință[arată]
Categorii[arată]
vdm
Cea de-a patra lucrare importantă publicată de Einstein în 1905, "Asupra
electrodinamicii corpurilor în mișcare", conținea ceea ce avea să fie cunoscută mai
târziu ca Teoria relativității restrânse, una dintre cele mai celebre contribuții
ale sale, în care demonstrează că teoretic nu este posibil să se decidă dacă două
evenimente care se petrec în locuri diferite, au loc în același moment sau nu.
Ideile de bază au fost formulate de Einstein încă de când avea 16 ani (deci cu 10
ani în urmă).

Încă de la Newton, filozofii naturali (denumirea sub care erau cunoscuți fizicienii
și chimiștii) încercaseră să înțeleagă natura materiei și a radiației, precum și
felul în care interacționau într-o imagine unificata a lumii. Ideea că legile
mecanicii sunt fundamentale era cunoscută drept concepția mecanicistă asupra lumii,
în timp ce ideea că legile electricității sunt fundamentale era cunoscută drept
concepția electromagnetică asupra lumii. Totuși, niciuna dintre idei nu era
capabilă să ofere o explicație coerentă asupra felului cum radiația (de exemplu
lumina) și materia interactionează atunci când sunt văzute din sisteme de referință
inerțiale diferite, adică interacțiile sunt urmărite simultan de un observator în
repaus și un observator care se mișcă cu o viteză constantă.

În primăvara anului 1905, după ce a reflectat la aceste probleme timp de 10 ani,

Einstein și-a dat seama ca esența
într-o teorie a măsurării. Esența
constatarea că toate măsurătorile
simultaneității a două evenimente
teorii bazate pe două postulate:
problemei constă nu într-o teorie a materiei, ci
acestei teorii speciale a relativității era
timpului și spațiului depind de judecăți asupra
diferite. Aceasta l-a condus la dezvoltarea unei
Principiul relativității, care afirmă că legile fizicii sunt aceleași în toate
sistemele de referință inerțiale
Principiul invariabilității vitezei luminii, care arată că viteza luminii în vid
este o constantă universală.
Numai viteza luminii este constantă în orice sistem de referință, lucru preconizat
și de teoria lui Maxwell. Tot aici apare pentru prima data celebra sa formulă:

{\displaystyle E=mc^{2}\,}{\displaystyle E=mc^{2}\,}. ("Echivalența masă-energie")

Această ecuație exprimă cantitate imensă de energie ascunsă într-un corp și care
poate fi eliberată atât în procesul de fisiune cât și în cel de fuziune nucleară,
procese care stau la baza funcționării bombei atomice.

Iată câteva din consecințele relativității restrânse:[51]

"Contracția Lorentz" sau "contracția lungimilor" însoțită de "dilatarea timpului":

Micșorarea aparentă a dimensiunilor obiectelor care se deplasează față de
observator cu viteze relativiste.
"Efectul Doppler": În astronomie, constă în micșorarea frecvenței ("deplasarea spre
roșu") radiației emise de corpurile cerești îndepărtate ca urmare a expansiunii
Universului.
"Aberația luminii": Imaginea unui obiect în mișcare (cu viteză apropiată de cea a
luminii) apare comprimată asemeni unui con cu vârful indicând sensul deplasării
Masa nu mai este constantă și nici timpul nu se mai scurge cu aceeași viteză, mai
ales la viteze foarte mari.
Teoria relativității restrânse aduce o explicație clară celebrului experiment
Michelson-Morley (1887) putând fi considerat chiar o generalizare a rezultatelor
acestuia.

Einstein a fost primul care a unit mecanica clasică cu electrodinamica lui Maxwell.
Elaborând teoria relativității restrânse, Einstein a spart tiparele unor concepții
geniale, clădite cu peste două secole în urmă, de către Isaac Newton în a sa
Philosophiae naturalis principia mathematica (1686), dovedind o intuiție și un
curaj exemplar. Prin aceasta a fost capabil să ofere o descriere consistentă și
corectă a evenimentelor fizice din diverse sisteme de referință inerțiale fără a
face presupuneri speciale cu privire la natura materiei sau a radiației, sau a
felului cum ele interacționează.

Teoria relativității generalizate

Teoria relativității restrânse explică fenomenele ondulatorii, eliminând acțiunea
instantanee de la distanță. Electrodinamica lui Faraday și Maxwell este compatibilă
cu viteza finită de propagare a luminii. Prin generalizarea legilor mecanicii
newtoniene și a unor legi ale fizicii, electrodinamica devine relativistă. Dar
pentru a pune gravitația in concordanță cu relativitatea a fost nevoie de
modificări mult mai profunde ceea ce l-a condus pe Einstein la Teoria relativității
generalizate. În această teorie, orice viteză de propagare, inclusiv a gravitației,
este finită. Teoria Relativității Generalizate, asociază timpului spațiul legând
coordonatele evenimentelor de timp și sudându-le în mod unitar, iar gravitația
devine o proprietate a acestui reper spațiu-timp, devenind de fapt o deformare a
spațiului și a timpului.

Einstein nu desființează concepția newtoniană, ci o înlocuiește cu una mai extinsă,

valabilă pentru viteze apropiate de cea a luminii.

Teoria Relativității Generalizate a revoluționat gândirea științifică prin negarea

existenței unui timp absolut, stârnind un ecou uriaș în toată lumea, fiind
discutată în contradictoriu în cele mai prestigioase centre științifice ca și în
cercuri mondene sau în săli de conferințe pentru marele public. A fost combătută cu
vehemență de unii, dându-se dovadă de cunoaștere superficială. Epoca ce a urmat a
fost marcată de interesul pentru această teorie, considerată ca răsturnătoare a
tuturor legilor mișcărilor și fenomenelor fizice admise ca fundamentale.

Mecanica statistică
Unul din subiectele tratate în Annus Mirabilis 1905 se referă la mecanica
statistică. Aceasta, spre deosebire de mecanica clasică, se ocupă de sisteme cu un
număr foarte mare de particule, studiind comportamentul mediu al acestora și
reprezintă un domeniu care abia fusese studiat de Ludwig Boltzmann și Josiah
Willard Gibbs.

Teoria gravitației

O fotografie din 1919 a eclipsei de Soare, realizată în cadrul expediției lui

Arthur Eddington și care demonstrează teoria lui Albert Einstein privind curbarea
spațiului în prezența unui câmp gravitațional
Una din consecințele teoriei relativității generalizate o constituie "Curbarea
spațiului".

Sesizând asemănarea dintre curbarea traiectoriei unui obiect aflat într-un sistem
de referință care se mișcă uniform accelerat și curbarea traiectoriei unui obiect
lansat în câmpul gravitațional, Einstein trage concluzia că fasciculele luminoase
se curbează când se propagă în vecinătatea unui corp ceresc cu masă foarte mare, de
unde reprezentarea mai greu de înțeles, cum că spațiul însuși ar fi curb. Pentru a-
și susține teoria relativității generalizate, Einstein a atras atenția că există
fenomene care o confirmă. Astfel, el a afirmat că frecvența undelor luminoase se
modifică atunci când acestea parcurg un câmp gravitațional, pentru că orbitele
planetelor și sateliților suferă o rotire suplimentară și că razele de lumină sunt
deviate de la linia dreaptă în vecinătatea Soarelui.

Astronomie
Teoria relativității generalizate a fost confirmată prin diverse observații
astronomice. Cea mai importantă dintre ele a fost studierea eclipsei totale de
Soare din 29 mai 1919, la care a participat o echipă condusă de astronomul Sir
Arthur Stanley Eddington (care avea să devină unul din susținătorii acestei teorii)
și care confirmă devierea unghiulară a razelor de lumină în câmpul gravitațional al
Soarelui. Aceasta a confirmat, cu o precizie de 10 % efectul Einstein și, o dată cu
aceasta, a dovedit experimental justețea teoriei lui Einstein.

O altă confirmare o constiuie deplasarea spre roșu (către frecvențe mai joase) a
liniilor spectrale emise de atomi într-un câmp gravitațional intens: "efectul
Einstein", similar efectului Doppler.

Universul configurat de teoriile lui Einstein nu mai este unul cu o metrică

euclidiană. Semnificația devierii razelor de lumină în câmpuri gravitaționale
intense constă în acel nou model al Universului înzestrat cu un spațiu
cvadridimensional.

Contribuțiile lui Einstein determină transformarea rapidă cosmologiei (mai ales în

perioada 1920 - 1970) într-o ramură a fizicii.[52]

Astronomii Alexander Friedmann și Georges Lemaître au demonstrat, prin anii 1920,

că ecuațiile lui Einstein conduc la ideea unui Univers aflat în plină expansiune.
Încercând să obțină modelul unui Univers staționar, Einstein introdusese, în cadrul
celebrelor sale ecuații de câmp, o constantă cosmologică. Ulterior, observațiile
lui Edwin Hubble au dovedit contrariul. Einstein recunoaște că a săvârșit o mare
eroare și acceptă modelul cosmologic al Universului în expansiune, pe care tot el
îl preconizase.[53]
Ulterior, pe la jumătatea secolului al XX-lea, se va admite teoria Big Bang ca
explicație a formării Universului.

Teoria unitară a câmpului

Totuși teoria relativității nu este acea teorie fizică universală la care visa
autorul ei. Einstein a încercat să creeze o teorie fizică capabilă să lege toate
câmpurile fizice care există în realitate (gravitațional, electromagnetic ș.a.) și
să furnizeze o explicație cât mai completă și detaliată a imaginii fizice a lumii.
El n-a reușit însă să creeze o astfel de teorie.