FRĂŢEASCĂ URARE

PENTRU SURORILE
ROMÂNCE DE LA ELEON
Înainte de a începe vorba despre durerile noastre eu vă zic la toate: „Hristos
A Înviat!”
De aş avea lacrămi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care
o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între
noi!
Cuvioaselor Maici, duhovniceştilor mele surori întru Hristos:
Ştiţi bine că nevrednicul ieromonahul Ioan a murit de multă vreme pentru Biserica românească de la
Iordan şi nu mai stă la nimenea în cale.
Orice aţi zice despre el (fie de bine, fie de rău) el nu vă mai aude şi nici nu vă poate răspunde. Dar oricum
este şi oriunde se află – aşa păcătos cum este – el nu încetează de a vă socoti ca pe nişte surori întru
Hristos. Legătura cea firească a sângelui românesc şi cea duhovnicească a cinului călugăresc ne apropie
sufleteşte, oricât de răsleţi am fi noi. Mă bucur şi eu când aud că sunteţi mulţumite şi împăcate, iar când
sunteţi în tulburare, atunci simţesc şi eu o nelinişte în suflet, ca cel ce sunt de un sânge şi de un cin cu
frăţiile voastre.
Noi toţi ne-am adunat sub acelaşi steag, sub steagul Sfintei Cruci şi ne-am îmbrăcat toţi cu acelaşi
veşmânt negru al pocăinţii. Părăsind patria pământească, noi am pornit pe acelaşi drum, adică drumul cel
strâmt al Crucii, drumul pătimirii pentru Hristos.
Toţi dintre noi năzuim către liman de mântuire şi râvnim la aceeaşi patrie cerească. În calea vieţii noastre,
noi toţi ne luptăm cu acelaşi duşman al mântuirii şi ne folosim de aceleaşi arme duhovniceşti. Acelaşi
blând Mântuitor ne stă la toţi în ajutor şi ne aşteaptă cu braţele deschise în Cămara cea de sus.
Deci nu suntem deloc străini, deşi trăim deosebit unul de altul. Legătura cea duhovnicească dintre noi este
foarte puternică, fără să ne dăm seama.
Eu unul nu vă sunt nici dascăl, nici egumen şi Domnul ştie că nici nu râvnesc la asta, cu toate acestea
starea frăţiilor voastre nu mă lasă nepăsător. Cuviinţa vieţii sfinţiilor voastre este şi pentru mine o cinste,
o pricină de mângâiere. Iar neorânduiala şi sminteala pe care o faceţi în faţa străinilor, mă ruşinează şi pe
mine şi mă amărăşte.
Eu nu mai caut astăzi cinstea mea (căci ea de mult s-a feştelit de cei ce bine mi-au voit), ci caut numai
cinstea neamului meu românesc şi a cinului călugăresc. Valea Hozevei adeseori aduce răsunetul sfezilor şi
a tulburărilor care se stârnesc între sfinţiile voastre, spre ruşinea neamului nostru şi paguba mântuirii..
Sunteţi pe locul acela sfânt unde a răsunat glasul Domnului, atunci când se înălţa la ceruri, zicând: De
Ierusalim să nu vă despărţiţi! Vorbele acestea au fost rostite către Sfinţii Săi Apostoli, dar ele au un înţeles
tainic pentru noi toţi. Numele „Ierusalim” se tâlcuieşte „Sfânta Pace”.
Deci Domnul ne porunceşte la toţi şi mai ales Sfinţiilor Voastre ca să nu vă depărtaţi de Ierusalim, adică
de Sfânta Pace. Glasul Mântuitorului răsună mereu deasupra Eleonului (pentru Sfânta Pace) dar nu mai
este cine să-L asculte. „Căci toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut (cum zice Sf. Prooroc
David) nu este cine să facă bine, nu este până la unul!”.
Amarul vieţii noastre prin străini, noi singuri îl facem mai amar, căci ne mâncăm unul pe altul şi ne
zavistuim de moarte! În loc să fim uniţi şi să ne purtăm neputinţele unul la altul, noi facem cu totul
dimpotrivă. Trăim mereu în dezbinare şi când ne vine bine ne surpăm în groapă unul pe altul şi ne
vindem prin tot felul de intrigi la cei străini. Nu mai zic de boldul clevetirii şi de cornul zavistiei, care
totdeauna are de lucru la româncele noastre. Este viermele neadormit care ne roade toată osteneala şi ne
lipseşte de plată.
În loc să acoperim în faţa străinilor pe cel bicisnic al nostru, noi dimpotrivă mai rău îl vădim, ca să
cunoască străinii toată procopseala noastră şi să se bucure vrăjmaşii noştri!
Gândiţi-vă că trăim în vremurile cele mai grele şi mai primejdioase pentru mântuirea sufletului! Gândiţi-
vă că toţi am rămas ca nişte orfani de părinţi, înstrăinaţi de ţară şi lipsiţi de sufletească hrană! Gândiţi-vă
că vrăjmaşii credinţii noastre s-au înmulţit mai tare ca altă dată şi mântuirea noastră este mai
primejduită: de suntem răniţi la suflet n-are cine să ne vindece, iar de suntem în cădere, nu mai are cine
să ne ridice! Acuma este nevoie de mai multă unire şi de frăţească sprijinire. Chiar dacă nu suntem cu toţii
la un loc, dar cel puţin sufleteşte să fim uniţi şi să ne purtăm neputinţele unul altuia cu îndurare. De este
unul mai neputincios la suflet sau bolnav cu trupul, să nu-l împungem cu vorba şi nici să-l clevetim la cei
străini, ca nu cumva descurajându-l să ne facem cu asta ucigător de frate. Dacă putem să-l sfătuim
duhovniceşte, bine este, iar ca să-i vădim neputinţele la alţii îndoită pagubă pricinuim: pe cel slab nu-l
folosim şi pe noi ne osândim. Vădind pe fratele nostru, noi dăm pricină străinilor ca să ne asuprească mai
rău, cu alte cuvinte noi singuri dăm armele în mână străinilor ca să ne lupte mai tare şi să ne ponegrească
neamul nostru. Cu asta prind îndrăzneală şi vrăjmaşii credinţei (comuniştii şi ereticii) şi ne vânează mai
uşor. Căci smintelile dintre noi, care se fac arătate, sunt armele cele mai puternice, pe care le dăm
vrăjmaşilor ca să ne lupte pe noi. Destul ne este nouă amarul de la străini şi defăimarea, măcar între noi
să nu ne sfâşiem şi să nu ne împungem. „Purtaţi sarcina unul la altul şi aşa pliniţi Legea lui Hristos!”
strigă Sf. Apostol Pavel.
Dacă nu avem dragoste între noi, atunci nici pe Domnul nu-L avem cu noi (aşa grăieşte Sf. Scriptură), căci
Dumnezeu dragoste este şi cea din urmă poruncă dată Sfinţilor Săi Ucenici a fost porunca dragostei.
„Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul, cum v-am iubit Eu aşa să vă iubiţi unul pe altul”.
(Ioan cap. 13-14).