DESPRE SUFLETELE CARE

IES DIN TRUP
Rugându-se odată Sfântul Nifon, a văzut porţile cerului deschise şi Îngerii
lui Dumnezeu se îngămădeau întocmai ca albinele la ştiubei, unii ieşiau,
iar alţii intrau, aducând sufletele oamenilor.
Şi erau oarecare în văzduh, cari se sileau să răpească sufletele omeneşti şi
să le arunce jos, iar Îngerii se împotriveau cu tărie, lovind pe aceştia şi
scăpând sufletele.
Altădată Cuviosul Nifon a căzut întru uimire şi i s-a descoperit cum
duceau Îngerii sufletul unui cleric păcătos şi auzea cum se făleau demonii
că au făcut mare ispravă, încât şi din Slujitorii Nazireului Iisus au Părintele Ioan Ieroschimonahul
doborât. (cel mai înalt) cu vechiul său locuitor
la pustie, Monahul Pavel
Atunci unul dintre demoni a început să-i ticăloşească dovedindu-le că
sunt în schimb atâţia clerici de cari ei nu se pot apropia de loc. Iar ceilalţi
au răspuns că de n-ar unelti semnul Sfintei Cruci, atunci s-ar vedea că pot ei. Însă demonul cel care le sta
împotrivă a zis:
„Dacă ne temem de lemnul pe care s-a răstignit Iisus, atunci înseamnă că suntem de nimica. Dar nu este
lemnul care ne sperie, ci puterea care iese din el, care întocmai ca un fulger ne arde. Şi nu numai fulgerul
care iese din lemn ne arde, ci oricare lucru pe care îl pecetluiesc, (adică îl însemnează creştinii cu senul
lor), este foc arzător care iese şi ne arde”.
Fiind întrebat Fericitul Nifon de către un frate despre faptele cari înarmează sufletul spre mântuire,
cuviosul a răspuns:
„Postul este puternică armă a sufletului, însă este nevoie şi de neîncetată rugăciune, de linişte şi de
tăcere”.
Dar pe lângă toate acestea este nevoie de citirea Sfintelor Scripturi, după cum zice David:
„Că de n-ar fi Legea ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea” (catisma 17).