Acum, ori niciodată Cu dragoste curată,

Treziţi-vă, Români! Ca fraţii petrecând,
Având credinţă-n suflet Să nu ştirbim onoarea
Şi arma sfântă-n mâini. Şi graiul nostru sfânt!
În rodul născocirii Trezindu-ne simţirea
Să nu nădăjduiţi, Din suflet creştinesc
Ci „arma mântuirii” Să punem Semnul Crucii
Mereu s-o mânuiţi! Pe steagul românesc!
Uniţi-vă în cuget Pe tronul cel din sufler
Prin simţuri creştineşti S-avem necontenit
La sânul „Maicii Voastre” Icoana prea cinstită
Cele duhovniceşti! A Regelui mărit!
În pavăza credinţei De vom păzi unirea
Fiind adăpostiţi, Şi „Crezul din Strămoşi”,
La vremuri de războaie Vom fi şi jos, în lume
Veţi fi nebiruiţi. Şi-n ceruri glorioşi!
Tot neamul de pe lume În scumpa noastră ţară
Şi „cel de sub pământ” Atunci vor creşte iar
De s-ar scula-mpotrivă Virtuţile străbune,
Va fi de voi înfrânt. Cu nume secular.
Plecaţi-vă la Domnul Din groapa stricăciunii
Grumazul umilit, Săpată de tiran
Să vă înalţe fruntea Se va scula cu slavă
În „plaiul cel dorit”. „Răsadul lui Traian”.
De somnul nesimţirii Deci, azi, ca niciodată,
Să nu mai dormitaţi Să ne vădim „Creştini”
Că „zorii mântuirii” Păstrând neprihănită
S-arată la Carpaţi. Credinţa, prin străini!