CURAJUL CREDINŢEI

În Ţara Mucenicilor de azi, o femeie ruşinează

pe organele întunericului de la Miazănoapte
În vremea revoluţiei din Rusia, când vrăjmaşii credinţei erau mai sălbatici decât fiarele împotriva celor
sfinte, atunci când era oprit cu pedeapsă de moarte ca nimeni să nu poarte sfânta Cruce la gât, a avut loc
următoarea întâmplare, pe care mi-a povestit-o un preot care a fost de faţă.
În zilele acelea de groază şi de sălbăticie nemaipomenită mergea cu trenul spre oraşul Tiraspol o femeie
evlavioasă.
Cu toată ameninţarea bolşevicilor şi cu toată grozăvia pedepselor care aştepta pe cei nesupuşi ordinelor,
evlavioasa femeie nu s-a sfiit nicidecum de legea stăpânirii, ci purta totdeauna o Cruce mare de aur, la gât.
Aceasta era arma şi acoperământul şi mângâierea ei. Era mai bucuroasă să moară, decât să lepede semnul
cel de mântuire. Dar săraca fiind obosită din cauza grozăveniilor din vremea nopţii, a adormit în tren.
În vremea asta un mare pungaş, care sta aproape, i-a scos încetişor Crucea care se zărea de sub haină, fără
să simtă femeia.
Când s-a trezit ea din somn, prima ei grijă a fost să caute Crucea la gât.
Văzând că lipseşte, a început să plângă şi să întrebe cine i-a luat Crucea. Neaflându-se hoţul, ea a tras
semnalul de alarmă.
Numaidecât a venit conductorul întrebând cine a tras alarma şi ce s-a întâmplat?
Atunci femeia, fără cea mai mică sfială a declarat că i s-a furat Crucea de aur pe care o purta la gâţ.
Conductorul a rămas uimit şi nu ştia ce să creadă. În vremea aceea nu mai îndrăznea cineva să poarte la el
lucruri sfinte şi mai ales să reclame că a pierdut o Cruce.
După puţină gândire funcţionarul a zis către femeie, în auzul tuturor:
„Dacă tu, în vremea asta de groază îndrăzneşti să porţi cruce la gât şi nu te sfieşti ca să reclami pierderea
ei, pentru curajul tău se cuvine să opresc trenul şi, făcând percheziţie, să-ţi caut Crucea pe care o cinsteşti
atât de mult”.
Şi în adevăr a oprit trenul şi făcându-se cercetare a aflat şi i-a dat înapoi femeii cinstita ei Cruce.
Iată o pildă de bărbăţie care ne învaţă cât poate curajul credinţei. Ruşine să le fie celor care în vremuri de
pace nu îndrăznesc a-şi face semnul Crucii în faţa boierilor şi nu mărturisesc credinţa lor la vreme de
întrebare.
O femeie a uimit prin curajul ei pe cei mai înverşunaţi duşmani ai credinţei, cari au rămas ruşinaţi şi
numai de ruşine au defăimat legea lor şi i-au făcut dreptate.
Eu cred că în clipa când a reclamat femeia pierderea Crucii, au prins curaj cei credincioşi cari erau de faţă
şi îngerii din cer i-au împletit cununa mărturisirii credinţei, iar demonii cari şedeau după grumazul
funcţionarilor comunişti s-au ascuns atunci în fumoarul maşinii, neputând suferi ruşinea. În adevăr
reclamaţia femeii este şi ea ca o mărturisire a credinţei în faţa tiranilor comunişti, iar curajul ei este curaj
mucenicesc, pe câtă vreme era ştiut, că cine poartă lucruri sfinte sau vorbeşte despre credinţă este
pedepsit cu moartea.
Curajul credinţei a înspăimântat de multe ori şi pe cei mai sălbatici prigonitori din Rusia.
De 40 de ani încoace şiragul mucenicilor şi al mărturisitorilor din Rusia, nu s-a curmat de loc. Şi în ziua
de astăzi, în părţile îngheţate din Siberia, unde sunt duşi la muncă silnică cei binecredincioşi, chinurile
muceniceşti urmează regulat.
Sunt unii dintre credincioşii condamnaţi, cari nu voiesc să lucreze în zile de sărbători şi Dumineci. Pentru
asta li se opreşte hrana şi sunt bătuţi fără milă, dar ei rabdă toate cu mulţumire, pentru porunca lui
Dumnezeu.
Alţii dintre condamnaţi nu vor să lucreze de loc pentru stăpânire (socotind că este stăpânirea lui
Antihrist), pentru asta sunt chinuiţi până la moarte cu bătăi, cu foame şi cu frig, fiind lipsiţi de adăpost şi
de hrană.
Toţi aceştia intră în rândul noilor mucenici, cari udă mereu pomul Sfintei Credinţe şi îmblânzesc mânia
lui Dumnezeu, care cu dreptate este pornită asupra lumii necredincioase de astăzi.
Mai sunt apoi o mulţime de râvnitori ai credinţei, cari trăiesc ascunşi prin pădurile cele nestrăbătute din
Siberia şi Caucaz.
Ei duc o viaţă aspră ca şi Sfinţii Părinţi din vechime, iar Milostivul Dumnezeu îi acoperă ca să nu fie
descoperiţi de Stăpânire. Apoi clericii şi mirenii cari nu ascultă de Biserica lui Alexie, se adună în locuri
ascunse sub pământ (în catacombe) şi fac slujbe. Aceştia fac parte din Biserică liberă a „Catacombelor” şi
au astăzi 10 arhierei şi mulţime de preoţi, cari se poartă mireneşte la arătare. Prin rugăciunile lor ne
miluieşte Dumnezeu şi pe noi nevrednicii, care nu avem nici o silă şi totuşi ne poticnim spre cele deşarte şi
nu purtăm grijă de mântuire.