În ultima zi a creaţiei, Dumnezeu a spus: “Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră” (Geneza 1:26). Astfel, El Şi-a finalizat lucrarea cu o “atingere
personală”. Dumnezeu a făcut omul din ţărână şi i-a dăruit viaţă suflând peste el din
suflarea Lui (Geneza 2:7). Astfel, omul este unic între toate fiinţele create de
Dumnezeu, fiind format atât din parte materială (trup) cât şi din parte imaterială (suflet
/ spirit).

A fi făcuţi după “chipul” sau “asemănarea” lui Dumnezeu înseamnă, spus în termeni
simpli, că noi am fost făcuţi să Îi semănăm lui Dumnezeu. Adam nu a semănat cu
Dumnezeu în sensul că Dumnezeu ar fi avut trup. Scriptura spune că “Dumnezeu este
duh” (Ioan 4:24) şi astfel El există fără a avea trup. Totuşi, trupul lui Adam a oglindit
cumva viaţa lui Dumnezeu, în sensul că a fost creat având o stare perfectă de sănătate
şi că înaintea căderii în păcat era nemuritor.

Chipul lui Dumnezeu face referire la partea imaterială din oameni. Îl face pe om diferit
de lumea animală, îl aşează pe om ca administrator pentru celelalte creaturi ale lui
Dumnezeu (Geneza 1:28), şi îi permite să comunice cu Creatorul său. Este vorba despre
o asemănare în sens mental, moral şi social.

Mental, omul a fost creat ca o fiinţă raţională, cu voinţă, cu alte cuvinte omul fiind
capabil să gândească şi să aleagă. Aceasta este o reflectare a libertăţii şi inteligenţei lui
Dumnezeu. Ori de câte ori cineva face o invenţie, scrie o carte, pictează un peisaj,
compune o melodie, calculează o sumă sau dă nume unui animal, aceste lucruri arată
faptul că noi am fost făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.

Moral, omul a fost creat perfect inocent şi curat, fiind o reflectare a sfinţeniei lui
Dumnezeu. Dumnezeu a văzut toate cele create de El (inclusiv pe om) şi a spus despre
ele că sunt “foarte bune” (Geneza 1:31). Conştiinţa noastră este o mărturie asupra stării
iniţiale a omului. Oricând cineva scrie o lege, se departează de rău, apreciază
comportamentul bun, sau se simte vinovat, acea persoană confirmă faptul că suntem
făcuţi dupa asemănarea lui Dumnezeu.

Social, omul a fost creat pentru comuniune. Aceasta reflectă natura triplă a lui
Dumnezeu şi dragostea Lui. În Eden, prima relaţie a omului a fost cu Dumnezeu (Geneza
3:8 implică faptul că există o relaţie cu Dumnezeu), iar Dumnezeu a creat prima femeie
pentru că “nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). De fiecare dată când
cineva se căsătoreşte, când îşi face un prieten, când leagănă un copil sau când merge la
o biserică, acea persoană demonstrează faptul că noi suntem făcuţi după asemănarea lui
Dumnezeu.

Unul dintre aspectele faptului că am fost făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu este
faptul că Adam a avut libertatea de a alege. Cu toate că i s-a dat o natură desăvârşită,
Adam a făcut o alegere greşită împotrivindu-se Creatorului său. Făcând astfel, Adam a
deteriorat imaginea lui Dumnezeu în persoana proprie, şi a făcut ca acest lucru să se
transmită tuturor copiilor săi, inclusiv nouă (Romani 5:12). Astăzi, noi păstrăm
asemănarea lui Dumnezeu (Iacov 3:9), dar mai purtăm cu noi şi cicatricile păcatului. Şi
arătăm aceste efecte din punct de vedere mental, moral, social şi fizic.

 În ultima zi a creaţiei, Dumnezeu a spus: “Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră” (Geneza 1:26). Astfel, El Şi-a finalizat lucrarea cu o “atingere
personală”. Dumnezeu a făcut omul din ţărână şi i-a dăruit viaţă suflând peste el din
suflarea Lui (Geneza 2:7). Astfel, omul este unic între toate fiinţele create de
Dumnezeu, fiind format atât din parte materială (trup) cât şi din parte imaterială (suflet
/ spirit).

A fi făcuţi după “chipul” sau “asemănarea” lui Dumnezeu înseamnă, spus în termeni
simpli, că noi am fost făcuţi să Îi semănăm lui Dumnezeu. Adam nu a semănat cu
Dumnezeu în sensul că Dumnezeu ar fi avut trup. Scriptura spune că “Dumnezeu este
duh” (Ioan 4:24) şi astfel El există fără a avea trup. Totuşi, trupul lui Adam a oglindit
cumva viaţa lui Dumnezeu, în sensul că a fost creat având o stare perfectă de sănătate
şi că înaintea căderii în păcat era nemuritor.

Chipul lui Dumnezeu face referire la partea imaterială din oameni. Îl face pe om diferit
de lumea animală, îl aşează pe om ca administrator pentru celelalte creaturi ale lui
Dumnezeu (Geneza 1:28), şi îi permite să comunice cu Creatorul său. Este vorba despre
o asemănare în sens mental, moral şi social.

Mental, omul a fost creat ca o fiinţă raţională, cu voinţă, cu alte cuvinte omul fiind
capabil să gândească şi să aleagă. Aceasta este o reflectare a libertăţii şi inteligenţei lui
Dumnezeu. Ori de câte ori cineva face o invenţie, scrie o carte, pictează un peisaj,
compune o melodie, calculează o sumă sau dă nume unui animal, aceste lucruri arată
faptul că noi am fost făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.

Moral, omul a fost creat perfect inocent şi curat, fiind o reflectare a sfinţeniei lui
Dumnezeu. Dumnezeu a văzut toate cele create de El (inclusiv pe om) şi a spus despre
ele că sunt “foarte bune” (Geneza 1:31). Conştiinţa noastră este o mărturie asupra stării
iniţiale a omului. Oricând cineva scrie o lege, se departează de rău, apreciază
comportamentul bun, sau se simte vinovat, acea persoană confirmă faptul că suntem
făcuţi dupa asemănarea lui Dumnezeu.

Social, omul a fost creat pentru comuniune. Aceasta reflectă natura triplă a lui
Dumnezeu şi dragostea Lui. În Eden, prima relaţie a omului a fost cu Dumnezeu (Geneza
3:8 implică faptul că există o relaţie cu Dumnezeu), iar Dumnezeu a creat prima femeie
pentru că “nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). De fiecare dată când
cineva se căsătoreşte, când îşi face un prieten, când leagănă un copil sau când merge la
o biserică, acea persoană demonstrează faptul că noi suntem făcuţi după asemănarea lui
Dumnezeu.

Unul dintre aspectele faptului că am fost făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu este
faptul că Adam a avut libertatea de a alege. Cu toate că i s-a dat o natură desăvârşită,
Adam a făcut o alegere greşită împotrivindu-se Creatorului său. Făcând astfel, Adam a
deteriorat imaginea lui Dumnezeu în persoana proprie, şi a făcut ca acest lucru să se
transmită tuturor copiilor săi, inclusiv nouă (Romani 5:12). Astăzi, noi păstrăm
asemănarea lui Dumnezeu (Iacov 3:9), dar mai purtăm cu noi şi cicatricile păcatului. Şi
arătăm aceste efecte din punct de vedere mental, moral, social şi fizic.

Vestea bună este aceea că, atunci când Dumnezeu răscumpără o persoană, El începe să
restaureze asemănarea iniţială cu Dumnezeu în acea persoană, creând “omul cel nou,
făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24;
vezi şi Coloseni 3:10).
În temeiul libertăţii, oamenii pot chiar să-şi imagineze că lumea este
autonomă, că a apărut de la sine, şi că poate să se organizeze în mod liber
după legi pe care poate să le creeze ea însăşi. Se vede că Dumnezeu le-a
dat oamenilor libertatea să meargă şi pe calea care duce şi spre altceva, spre
ce vor ei, dar i-a pus în gardă, i-a avertizat că pe orice altă cale vor merge, îşi
vor pierde viaţa. Sfatul din Raiul cel din Eden a fost prima atenţionare : « În
ziua în care veţi mânca din el, negreşit cu moarte veţi muri ! » (Facere 2 : 17).
Când Josua Navi aşează seminţiile lui Israel în Ţara Făgăduniţei le cere : «
Alegeţi-vă acum cui veţi sluji » (Josua 24 : 15 ). Înţeleptul rege Solomon arată
că : « Cine părăseşte calea (Domnului) este aspru pedepsit, ba chiar va muri
» (Pilde 15 : 10). Astfel de texte nu limitează libertatea, nu constrâng, ci
cultivă conştiinţa libertăţii . Ele arată că Dumnezeu a acordat libertatea în
forma ideală ca omenirea să se simtă demnă şi independentă.

Această libertate a aşezat-o Dumnezeu ca fond al planului Său creator.

Această libertate dă voie oamenilor să aleagă să fie cu Dumnezeu, fără de El
sau împotriva Lui. Cine îşi asumă răspunderea de a nu fi cu Dumnezeu, e
treaba lui. E liber să decidă, să aleagă. Oricum, Dumnezeu tuturor oamenilor
le-a pus la îndemână pe lângă libertate şi mijloacele care să-i orienteze în
sfera libertăţii.

În acest înţeles rosteşte şi Mântuitorul Iisus Hristos cuvintele: « Oricine

voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie » (Marcu 8, 34) şi, prin ele, Hristos oferă omenirii opţiunea
urmării Sale, oferă libertatea de a-L urma sau nu, oferă criteriile opţiunii pe
care El o consideră a fi optimă, în perspectiva scopului şi destinului ultim al
creaţiei, dar Hristos nu sileşte pe nimeni, pentru că pe oameni El îi creează
spiritual liberi şi prin libertatea lor ei pot lua singuri decizii favorabile sau
nefavorabile .

Hristos arată că oamenii sunt liberi, dar şi responsabili pentru integrala lor
manifestare, bună sau rea, că nu-i corect să se arunce vina cum au aruncat-o
primii oameni Adam şi Eva : « Zis-a Adam : Femeia pe care mi-ai dat-o să fie
cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Şi a zis Domnul Dumnezeu
către femeie : Pentru ce ai făcut aceasta? Iar femeia a zis : Şarpele m-a
amăgit şi eu am mâncat » (Facere 3, 12-13).

Tocmai pentru că are acest conţinut pozitiv, libertatea constitue o valoare

etică, un bun spiritual, un corolar al superiorităţii omului faţă de celelalte
făpturi, o condiţie esenţială pentru împlinirea menirii şi manifestarea
demnităţii fiinţei umane. Cu toate acestea, libertatea este una din aspiraţiile
permanente şi majore ale tuturor oamenilor şi a popoarelor şi ea reprezintă
prima condiţie a progresului uman şi drept fundamental al oamenirii care
trebuie păstrat şi apărat .

Libertatea este caracteristica omului, darul lui Dumnezeu pentru om şi

răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu: „căci Dumnezeu, preaînţeleptul
Orânduitor al tuturor, a socotit că e drept să-i încredinţeze omului însuşi
frânele propriilor voiri şi să îngăduie pornirilor lui libere să facă ceea ce le
place”, cum arată şi Sfântul Chiril al Alexandriei. Aşadar am fost concepuţi şi
creaţi ca fiinţe libere, capabile să alegem.

Suntem, cum spune Sartre, „condamnaţi la libertate“ . Prin urmare suntem

condamnaţi să alegem. Morala însăşi, în accepţiune practică, înseamnă
alegere între mai multe posibilităţi , alegere stând sub condiţia libertăţii. Însă
oricât de vastă, libertatea nu este niciodată nelimitată. Alegem nu între un
număr infinit de posibilităţi ci între posibilităţi determinate. Suntem plasaţi nu
pe o linie dreaptă, mergând de la infinit la infinit, ci pe un interval întotdeauna
delimitat. Charles Louis de Montesquieu, în opera sa intitulată: „Spiritul
legilor“, scrie: „libertatea politică ( ca de altfel toate genurile de libertate), nu
constă defel în a face ceea ce vrei. Într-un stat, adică într-o societate în care
există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie
să vrei şi în a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei. Libertatea
este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar
putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi
ceilalţi ar putea să facă la fel .”

Desigur Montesquieu se referă in mod explicit la libertatea politică, dar

aprecierile lui sunt valabile în cazul oricărei forme de libertate. Întotdeauna
excesul de libertate distruge libertatea. Ceea ce Montesquieu accentuează în
opera sa, contemporanii zilelor noastre acţionează în mod contrar la ceea ce
se vrea a fi libertate. Aceasta se realizează prin promovarea unei tehnologii
care are drept scop îngradirea libertăţii umane, astfel încât persoana umană
să nu mai aibă consimţământ asupra derulării unei vieţi fireşti, fiind în
permanenţă monitorizată prin ceea ce ei numesc progresul în tehnologie.

Ansamblul acestui termen cuprinde tot ceea ce presupune a fi tehnologie:

telefon, PC, internet, televizor, cip-uri biometrice, etc. Toate cele enumerate,
au un rol atât pozitiv cât şi negativ în viaţa fiecăruia dintre noi. Pe de o parte,
ele ne sunt folositoare îndeplinirii obligaţiilor de zi cu zi, însă totodată devin
unelte manipulatoare în viaţa noastră influenţând mecanismul nostru de a
gândi. Spre exemplu, multe dintre cele oferite de către mass-media populaţiei
prin intermediul televizorului, sunt de natură distructivă, deoarece prezintă o
latură negativă a tot ceea ce înseamnă educaţie, cultură, religie, toate
acestea având drept îndrumare spre violenţă, depresie, pornografie, etc.

omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Toţi Părinţii
Bisericii, atât cei din Răsărit, cât şi cei din Apus, sunt de acord să vadă în
actul creaţiei omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu o oarecare
orânduire, un acord primordial între fiinţa omenească şi Fiinţa dumnezeiască.
Totuşi, punerea în valoare teologică a acestui adevăr revelat va fi deseori
diferită în tradiţiile răsăriteană şi apuseană, deşi deloc contradictorie.

Gândirea Sfântului Augustin, plecând de la chipul lui Dumnezeu din noi, va

căuta să formeze o noţiune despre Dumnezeu încercând să descopere în El
ceea ce se găseşte în sufletul făcut după chipul Său. Va fi o metodă de
analogii psihologice aplicată cunoaşterii lui Dumnezeu, teologiei.

Sfântul Grigorie de Nyssa, dimpotrivă, va alege ca punct de plecare ceea ce

Revelaţia ne spune despre Dumnezeu, pentru a regăsi în om ceea ce
corespunde în el chipului dumnezeiesc. Aceasta va fi o metodă teologică
aplicată cunoaşterii omului, antropologiei.

Prima cale va căuta să cunoască pe Dumnezeu pornind de la omul făcut

după chipul Său; a doua cale va vrea să definească adevărata fire a omului
pornind de la noţiunea de Dumnezeu după chipul căruia a fost creat. Când
vrem să găsim în scrierile Părinţilor o definiţie limpede a ceea ce corespunde
în noi chipului dumnezeiesc, riscăm să ne pierdem printre afirmaţii diverse,
care, fără a fi potrivnice unele altora, nu pot reduce chipul la o oarecare parte
a fiinţei

Câteodată chipul lui Dumnezeu este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu

simplitatea lui, cu nemurirea lui sau cu facultatea de a-L cunoaşte pe
Dumnezeu, de a trăi în legătură cu El, cu posibilitatea de participare la
Dumnezeu, cu sălăşluirea Duhului Sfânt în suflet. În alte cazuri, ca în Omiliile
duhovniceşti atribuite Sfântului Macarie Egipteanul, chipul lui Dumnezeu se
prezintă sub un dublu aspect: este, mai întâi, libertatea formală a omului,
liberul arbitru sau facultatea de a alege, care nu poate fi distrusă prin păcat;
pe de altă parte, este „chipul ceresc“, conţinutul pozitiv al chipului, care este
comuniunea cu Dumnezeu în virtutea căreia natura omenească înainte de
păcat era îmbrăcată în Cuvântul şi în Duhul Sfânt.

În sfârşit, ca la Sfântul Irineu, şi la Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul

Grigorie Palama, nu numai sufletul, dar şi trupul omenesc ar fi părtaş la
calitatea de chip, ar fi creat după chipul lui Dumnezeu. „Numele de om, zice
Sfântul Grigorie Palama, nu este dat sufletului sau trupului luate în mod
separat, ci amândurora împreună, căci împreună ele au fost create după
chipul lui Dumnezeu”.

 În ultima zi a creaţiei, Dumnezeu a spus: “Să facem om după chipul Nostru,
după asemănarea Noastră” (Geneza 1:26). Astfel, El Şi-a finalizat lucrarea cu
o “atingere personală”. Dumnezeu a făcut omul din ţărână şi i-a dăruit viaţă
suflând peste el din suflarea Lui (Geneza 2:7). Astfel, omul este unic între
toate fiinţele create de Dumnezeu, fiind format atât din parte materială (trup)
cât şi din parte imaterială (suflet / spirit).

A fi făcuţi după “chipul” sau “asemănarea” lui Dumnezeu înseamnă, spus în

termeni simpli, că noi am fost făcuţi să Îi semănăm lui Dumnezeu. Adam nu a
semănat cu Dumnezeu în sensul că Dumnezeu ar fi avut trup. Scriptura
spune că “Dumnezeu este duh” (Ioan 4:24) şi astfel El există fără a avea trup.
Totuşi, trupul lui Adam a oglindit cumva viaţa lui Dumnezeu, în sensul că a
fost creat având o stare perfectă de sănătate şi că înaintea căderii în păcat
era nemuritor.

Chipul lui Dumnezeu face referire la partea imaterială din oameni. Îl face pe
om diferit de lumea animală, îl aşează pe om ca administrator pentru celelalte
creaturi ale lui Dumnezeu (Geneza 1:28), şi îi permite să comunice cu
Creatorul său. Este vorba despre o asemănare în sens mental, moral şi
social.

Mental, omul a fost creat ca o fiinţă raţională, cu voinţă, cu alte cuvinte omul
fiind capabil să gândească şi să aleagă. Aceasta este o reflectare a libertăţii
şi inteligenţei lui Dumnezeu. Ori de câte ori cineva face o invenţie, scrie o
carte, pictează un peisaj, compune o melodie, calculează o sumă sau dă
nume unui animal, aceste lucruri arată faptul că noi am fost făcuţi după
asemănarea lui Dumnezeu.

Moral, omul a fost creat perfect inocent şi curat, fiind o reflectare a sfinţeniei
lui Dumnezeu. Dumnezeu a văzut toate cele create de El (inclusiv pe om) şi a
spus despre ele că sunt “foarte bune” (Geneza 1:31). Conştiinţa noastră este
o mărturie asupra stării iniţiale a omului. Oricând cineva scrie o lege, se
departează de rău, apreciază comportamentul bun, sau se simte vinovat,
acea persoană confirmă faptul că suntem făcuţi dupa asemănarea lui
Dumnezeu.

Social, omul a fost creat pentru comuniune. Aceasta reflectă natura triplă a lui
Dumnezeu şi dragostea Lui. În Eden, prima relaţie a omului a fost cu
Dumnezeu (Geneza 3:8 implică faptul că există o relaţie cu Dumnezeu), iar
Dumnezeu a creat prima femeie pentru că “nu este bine ca omul să fie
singur” (Geneza 2:18). De fiecare dată când cineva se căsătoreşte, când îşi
face un prieten, când leagănă un copil sau când merge la o biserică, acea
persoană demonstrează faptul că noi suntem făcuţi după asemănarea lui
Dumnezeu.

Unul dintre aspectele faptului că am fost făcuţi după asemănarea lui

Dumnezeu este faptul că Adam a avut libertatea de a alege. Cu toate că i s-a
dat o natură desăvârşită, Adam a făcut o alegere greşită împotrivindu-se
Creatorului său. Făcând astfel, Adam a deteriorat imaginea lui Dumnezeu în
persoana proprie, şi a făcut ca acest lucru să se transmită tuturor copiilor săi,
inclusiv nouă (Romani 5:12). Astăzi, noi păstrăm asemănarea lui Dumnezeu
(Iacov 3:9), dar mai purtăm cu noi şi cicatricile păcatului. Şi arătăm aceste
efecte din punct de vedere mental, moral, social şi fizic.

Vestea bună este aceea că, atunci când Dumnezeu răscumpără o persoană,
El începe să restaureze asemănarea iniţială cu Dumnezeu în acea persoană,
creând “omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptate şi în
sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24; vezi şi Coloseni 3:10).