Învăţământul românesc de asistenţă socială – istoric,

standarde şi perspective

Apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, asistenţa socială are un specific

aparte printre profesiile actuale, fiind o ocupaţie cu multe feţe (Sheafor,
Morales, Scott, 2011), cu o identitate unică, evoluând continuu pentru a
răspunde multiplelor provocări ridicate de problemele sociale ale societăţii
postmoderne. Fiind o profesie construită social (Payne, 2011), asistenţa
socială capătă note distincte de la o societate la alta, atât longitudinal, din
punct de vedere istoric, cât şi orizontal, din punct de vedere geografic, social,
economic, politic şi cultural.
În ţara noastră, asistenţa socială în general, precum şi profesia de asistent
social au avut o evoluţie sinuoasă, cu suişuri şi coborâşuri, cu progrese
accelerate şi regrese regretabile, diferită faţă de ceea ce s-a petrecut în
lumea occidentală, fapt datorat exclusiv circumstanţelor istorice. Statutul
profesiei, specificul practicii, caracteristicile formării profesionale iniţiale şi
continue au căpătat în România particularităţi aparte datorită sincopei
provocate de parcugerea unei perioade de aproape o jumătate de secol sub
un regim politic comunist, după o evoluţie impresionantă în perioada
interbelică.

Metodologie

Având scopul explicit de a identifica, pe de o parte, elementele pozitive ale

evoluţiei trecute, iar pe de altă parte, notele de progres care pot optimiza
situaţia actuală, studiul abordează învăţământul românesc de asistenţă
socială din două perspective. Prima parte prezintă o incursiune în istoricul
şcolii româneşti de asistenţă socială, bazată în principal pe literatura de
specialitate şi mărturiile incluse în articole publicate de personalităţi care au
contribuit la înfiinţarea învăţământului superior de asistenţă socială, precum
1
Veturia Manuilă şi Xenia Costa Foru, precum şi o analiză a situaţiei asistenţei
sociale ca profesie în România după 1990 şi a formării profesionale a
asistenţilor sociali, bazată pe studierea planurilor de învăţământ succesive şi
observarea directă ca martor al acestei evoluţii.
Raportarea la trecut este completată de raportarea la standardele
internaţionale în domeniul formării profesionale iniţiale a asistenţilor sociali.
Evidenţierea principalelelor elemente de conţinut ale diferitelor standarde şi,
în special, a recomandărilor legate de curricula formării profesionale iniţiale a
asistenţilor sociali a avut scopul de a arăta în ce măsură învăţământul
superior românesc de asistenţă socială corespunde exigenţelor
internaţionale.

După 1990 – noi începuturi

Anul 1990 a reprezentat un început bun, reînfiinţându-se învăţământul

superior de asistenţă socială, întâi sub forma unui colegiu cu o durată de 3
ani, în cadrul Universităţii din Bucureşti, apoi transformat în 1992, înainte de
absolvirea primei promoţii, în studii universitare de licenţă cu o durată de 4
ani. Este anul în care apare şi dubla specializare Teologie-Asistenţă socială
în cadrul facultăţilor de teologie. Din 2005 formarea profesională iniţială a
asistenţilor sociali durează 3 ani, constând din studii superioare de licenţă,
aceştia putând urma apoi studii de masterat, cu o durată de 2 ani, şi de
doctorat, cu o durată de 3 ani.
Perioada îndelungată de dictatură comunistă a făcut ca întreg edificiul
construit în perioada interbelică să fie dărâmat, iar dezvoltarea asistenţei
sociale ca sistem şi profesie să se confrunte cu aceleaşi obstacole ca în ani
’20-’30 ai secolului trecut, cel mai acut fiind lipsa personalului calificat. În
1990 nu mai existau decât foarte puţini dintre cei care absolviseră studii în
domeniu, iar învăţământul universitar de specialitate proaspăt constituit a

2
trebuit să apeleze la experienţa externă, din păcate însă nu sistematic şi
organizat, ci mai degrabă sporadic şi izolat.
Ca şi în perioada interbelică, iniţiativa a venit din partea unor sociologi, iar
lucrurile s-au pus în mişcare prin oameni cu viziune care au deţinut la
momentul respectiv poziţii în administraţia centrală (Henri H. Stahl, Cătălin
Zamfir, care a fost primul Ministru al Muncii după 1990, Elena Zamfir)
(Buzducea, 2005, 46).
Curricula diferitelor programe universitare de asistenţă socială la acel
moment includea predominant discipline de sociologie, metodologia
cercetării, psihologie, legislaţie şi medicină socială şi prea puţine discipline
fundamentale asistenţei socială: teorii, metode de intervenţie, dar cu
programe analitice destul de sărace în conţinut, departe de nivelul la care
cunoaşterea domeniului ajunsese în universităţile occidentale. Printre cadrele
didactice se numărau sociologi, psihologi, jurişti, medici, dar nici un asistent
social. Extrem de rar facultăţile au putut beneficia de experienţa unor foste
absolvente de asistenţă socială de dinainte de 1969, cel puţin în îndrumarea
practicii de specialitate. Lipsa literaturii de specialitate, a traducerilor şi
manualelor, a cadrelor didactice specializate a constituit un obstacol care,
treptat, a fost depăşit prin formarea unor cadre didactice dintre absolvenţii de
asistenţă socială, care au urmat programe doctorale şi specializări în
străinătate.
În momentul actual, conform HG 580/2014, în România există 25 de
programe de studiu de Asistenţă Socială, domeniul Asistenţă Socială, dintre
care unul în limba maghiară. Un număr de 15 programe funcţionează în
universităţi de stat şi sunt acreditate, iar 8 în universităţi particulare, dintre
care 6 acreditate şi 2 autorizate provizoriu. La acestea se adaugă 18
programe de studiu Teologie Asistenţă Socială, domeniul Teologie, dintre
care 17 acreditate, 16 în universităţi de stat şi unul într-o universitate
particulară, iar un alt program desfăşurându-şi cursurile în limba germană

3
(Sibiu). La universităţile din Bucureşti, Alba Iulia, Cluj-Napoca şi Timişoara
există şi forma de învăţământ la distanţă, inclusiv pentru programul de studiu
în limba maghiară, la Cluj-Napoca.

– Asistenţa Socială, profesie reglementată ------din 2004

În anul 2004 apare Legea nr. 466 privind statutul profesiei de asistent social
şi se înfiinţează Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali. Din păcate, această
lege nu este nici astăzi aplicată în toate structurile sistemului de asistenţă
socială. Conform acestei legi, precum şi Legii nr. 200/2004 privind
recunoaşterea diplomelor şi calificărilor, profesia de asistent social este una
reglementată. Accesul la o profesie reglementată şi exercitarea acesteia sunt
condiţionate de deţinerea unei diplome care atestă formarea profesională
iniţială obligatorie prevăzută de lege (Legea nr. 200/2004, art. 2). În cazul
asistenţilor sociali, în România, această formare iniţială presupune minim 3
ani de studii universitare absolvite cu diplomă de licenţă în domeniul
asistenţei sociale.
Îndeplinirea condiţiilor de exercitare a profesiei sunt certificate de
autoritatea competentă prevăzută de lege pentru profesia respectivă, Colegiul
Naţional al Asistenţilor Sociali fiind autoritatea română competentă pentru
profesia de asistent social, după cum prevede Legea nr. 466/2004. De
asemenea, asistentul social poate practica în regim independent, fiind o
profesie liberală. Titlul profesional de asistent social, ca şi în cazul celorlate
profesii reglementate conform convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care
România este parte, reprezintă un bun intelectual colectiv şi reprezintă o
licenţă de exploatare profesională pe proprie răspundere. Acest tip de licenţe
de exploatare nu se acordă de angajatori prin nici un tip de act sau document,
ci sunt permise, suspendate sau retrase de corpurile profesionale din care
aceştia fac parte, după cum precizează Uniunea Colegiilor Consilierilor
Juridici din România. Pentru a fi asistent social în România, conform legii,
formarea profesională iniţială de nivel universitar reprezintă o condiţie sine
4
qua non pentru obţinerea dreptului de exercitare a profesiei, drept certificat
doar de Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali prin eliberarea avizului de
exercitare a profesiei.
Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali reprezintă interesele profesiei de
asistent social, apără şi promovează drepturile şi interesele membrilor la nivel
local, naţional şi internaţional, apără onoarea, libertatea şi independenţa
profesională a asistentului social în exercitarea profesiei, asigură respectarea
de către asistenţii sociali a obligaţiilor care le revin faţă de beneficiari, instituţii
şi societate, în concordanţă cu normele deontologice ale profesiei
(http://www.cnasr.ro/cnasr-74-0-ro-Competente).
Înfiinţând Asociaţia pentru Progresul Asistenţei Sociale, Dimitrie Gusti
identificase nevoia existenţei unui promotor al profesiei, protector al
intereselor profesioniştilor şi control al corpului profesional. Organizaţii
similare există în mediul anglo-american (Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, Canada, Australia) şi au un cuvânt cu greutate în elaborarea nu
numai a standardelor profesionale şi criteriilor de acces în profesie, ci şi a
standardelor de formare profesională iniţială, pe care se bazează acreditarea
programelor universitare de asistenţă socială. Din păcate, la noi în ţară, din
momentul înfiinţării Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali, a apărut o
scindare între mediul academic şi corpul profesional al asistenţilor sociali, iar
astăzi încă se fac eforturi pentru depăşirea efectelor acestei disocieri.
Un alt obstacol încă nedepăşit este acela al rezistenţei din teritoriu la
angajarea asistenţilor sociali, mare parte dintre posturile de asistent social
fiind ocupate de neprofesionişti. Acest fapt se datorează , pe de o parte, lipsei
unei doxe a profesiei de asistent social la noi în ţară (în sensul definit de
Pierre Bordieau), precum şi a insuficientei informări a publicului larg, şi nu
numai, cu privire la rolul asistentului social, iar pe de altă parte, ocupării pe
criterii politice a funcţiilor de conducere a direcţiilor de asistenţă socială,
blocării posturilor de asistent social disponibile la nivelul autorităţilor publice,

5
dar şi menţinerii pe aceste posturi a personalului necalificat, din motive
bănuite, dar nerecunoscute oficial. Faptul că în primii ani după 1989 în
sistemul de asistenţă socială s-au angajat masiv persoane fără studii de
specialitate a fost o soluţie de moment. Faptul că aceste persoane nu şi-au
completat formarea profesională şi că în continuare se distribuie atribuţii de
asistenţă socială personalului necalificat denotă o gravă ignoranţă a factorilor
de decizie, a personalului de conducere din administraţia publică centrală şi
locală, dacă nu chiar rea-voinţă, în condiţiile în care în ultimii 25 de ani
problemele sociale s-au acutizat, suntem în plină criză economică, iar
asistenţii sociali sunt mai necesari ca oricând.

Standarde de calitate privind formarea profesională iniţială a

asistenţilor sociali

Profesia de asistent social este una de înaltă calificare, solicitând

practicienilor cunoştinţe extinse din multiple domenii, un ansamblu vast de
abilităţi intelectuale, precum şi aderarea la valorile şi principiile etice specifice,
toate acestea fiind grefate pe un set complex de abilităţi practice şi pe un
profil atitudinal specific.
Pregătirea profesioniştilor din orice domeniu se corelează direct cu statutul
profesiei în ţara respectivă, cu nivelul de evoluţie al domeniului respectiv, iar
în cazul asistenţei sociale, şi cu realităţile socio-economice, politice, culturale,
etnice, geografice indigene. Deşi fenomenul globalizării îşi spune cuvântul şi
în aria asistenţei sociale, ea însăşi factor de globalizare, nu putem vorbi de o
uniformitate în ceea ce priveşte formarea iniţială a profesioniştilor: durata
studiilor, standardele şi curricula diferă de la o ţară la alta. Statutul de
membră a Uniunii Europene al României a determinat aderarea la anumite
reglementări şi standarde, însă în domeniul asistenţei sociale, la nivel
european, nu se poate vorbi nici pe departe de uniformitate.

6
 Standardele internaţionale privind formarea profesională a asistenţilor
sociali (Global Standards for the Education and Training of Social Workers)
au fost elaborate de un comitet desemnat de The International Association of
Schools of Social Work (IASSW) şi The International Federation of Social
Workers (IFSW), reunite la Conferinţa de la Montreal din iulie 2000,
standardele fiind aprobate de ambele asociaţii la Adelaide (Australia), în
2004. Documentul formulează douăsprezece scopuri fundamentale ale
asistenţei sociale şi detaliază nouă seturi de standarde cu privire la scopul
fundamental sau declaraţia de misiune a şcolii, obiectivele şi rezultatele
programului, curricula programului incluzând instruirea practică, curricula de
bază, personalul de specialitate, studenţii, structura, administrarea,
conducerea şi resursele, diversitatea culturală, valorile şi codurile etice ale
asistenţei sociale (Sewpaul, Jones, 2004; Sewpaul, Sakaguki, 2011, 192).
Având un rol orientativ, aceste standarde reprezintă un punct de plecare şi o
invitaţie la dialog cu privire la profesia de asistent social la nivel local, naţional
şi internaţional.

În România, singurele standarde privind formarea profesională iniţială a

asistenţilor sociali sunt standardele specifice domeniului Asistenţă Socială
elaborate de Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul
Superior (ARACIS). A fost elaborată şi grila de competenţe profesionale şi
transversale pentru descrierea calificării de asistent social (în cadrul unui
proiect cu finanţare europeană DOCIS), însă nu se precizează nicăieri nimic
despre misiunea profesiei, iar exprimările sunt pe cât de abstracte, pe atât de
generale. Între normele privind treptele de competenţă elaborate de Colegiul
Naţional al Asistenţilor Sociali şi aceste standarde nu este nici o legătură, aşa
cum nu se conturează nici între grila de competenţe şi disciplinele studiate.
Standardele ARACIS constituie o enumerare de discipline fundamentale,
de domeniu şi de specialitate, unele obligatorii, altele recomandate a fi

7
incluse în planul de învăţământ al programului de studii de Asistenţă Socială.
Principalele neajunsuri ale acestor standarde îl constituie, pe lângă faptul că
nu precizează competenţele care trebuie formate viitorilor absolvenţi, acela
că lista disciplinelor fundamentale nu include nici una dintre materiile care, la
nivel internaţional, sunt considerate de bază pentru formarea asistenţilor
sociali şi nu include nici o referire cu privire la conţinutul programelor analitice
al disciplinelor respective.
Dacă în momentul actual procesul de acreditare academică este centrat pe
intrările în sistem, controlate de ARACIS, fundamentarea procesului de
formare a asistenţilor sociali pe standardele profesiei ar muta accentul pe
rezultate, respectiv pe competenţele, abilităţile, valorile însuşite de studenţi,
fapt pe care îl considerăm esenţial la momentul actual pentru crearea unui
salt calitativ în pregătirea asistenţilor sociali.

Concluzii şi propuneri

Faptul că după Revoluţia din Decembrie prima măsură de reconstrucţie a

sistemului de asistenţă socială a fost de a pregăti resursele umane necesare,
asistenţii sociali, nu a însemnat însă şi reuşita iniţiativei în maniera în care au
făcut-o înaintaşii. Lipsa de susţinere a intereselor profesiei şi profesioniştilor,
precum şi insuficienta informare a opiniei publice cu privire la rolul asistentului
social în societate, la specificul acestei profesii şi importanţa, locul central pe
care trebuie să îl ocupe în sistemul de asistenţă socială au făcut ca trecutul
să fie o lecţie ignorată, iar contemporaneitatea să ne ofere paradoxul unei
asistenţe sociale fără asistenţi sociali.
Elită competentă, implicată şi devotată misiunii sale, sprijin politic şi
centrare pe formarea practică a profesioniştilor par să fie atu-urile reuşitei
şcolii româneşti de asistenţă socială interbelică în dezvoltarea unei profesii şi
organizarea unei reţele de asistenţă socială, iar această experienţă încă nu
este valorificată.

8
 Din experienţa statelor occidentale în organizarea formării profesionale
iniţiale pe baza unor standarde clare, detaliate, agreate între autorităţile
competente în domeniul educaţiei şi al celor care gestionează exercitarea
profesiei de asistent social, putem identifica soluţii pentru ameliorarea
aspectelor insuficient dezvoltate, mai puţin eficiente sau profesioniste de la
nivelul ţării noastre. În prim plan ne apare, astfel, necesitatea colaborării
interinstituţionale dintre Ministerul Educaţiei – ca furnizor de formare
profesională iniţială a asistenţilor sociali –, Ministerul Muncii – ca autoritate
care elaborează politicile în domeniu şi administrează sistemul de asistenţă
socială – şi Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali – comunitate profesională
a asistenţilor sociali din România, care avizează accesul în profesie,
elaborează normele privind exercitarea profesiei, standardele de exercitare a
profesiei şi codul etic al acesteia. Fără sincronizarea demersurilor acestor
instituţii, fiecare pe aria sa de competenţă, nu poate fi realizat nici un progres.
Elaborarea standardelor profesionale şi de formare profesională iniţială şi
continuă trebuie să pornească de la Standardele Globale, care pot fi
percepute ca un minim necesar. La fel de imperativă este şi cerinţa de a fi
fundamentate pe o concepţie clară privind profesia de asistent social
(definiţie, scop, valori şi principii etice, cunoştinţe şi competenţe
fundamentale). Din momentul în care avem elaborate într-o manieră
profesionistă standarde realiste, clare, detaliate, supuse consensului factorilor
de decizie respectând cerinţele menţionate, putem ţinti spre o optimizare a
pregătirii asistenţilor sociali.
Aceasta reprezintă doar o parte din ecuaţie, însă în combinaţie cu
promovarea profesiei de asistent social la nivel naţional şi sprijinirea angajării
de profesionişti bine pregătiţi în posturi cheie ale sistemului, la fel cum s-a
procedat în perioada interbelică, ar oferi soluţia completă.

9
Referinţe

Australian Association of Social Workers (2008). Australian Social Work

Accreditation Standards. Published March 2008, Updated June 2009,
January 2010, June 2012 to include addendums, Canberra ACT.
Buzducea, D. (2005). Aspecte contemporane în asistenţa socială
[Contemporary aspects in social work]. Iaşi: Polirom.
Canadian Association of Schools of Social Work (2007). CASSW Educational
Policy Statement. Ottawa: CASSW.
Canadian Association of Schools of Social Work (2007). CASSW Standards
for Accreditation. Ottawa: CASSW.
Costa-Foru Andreescu, X. (1980). Dimitrie Gusti şi concepţia asistenţei
sociale ca ramură de sociologie concretă [Dimitrie Gusti and the social
work conception as a concrete sociology branch]. În H.H. Stahl (coord.),
Dimitrie Gusti – Studii critice [Dimitrie Gusti – Critical Studies]. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Department of Health (DH) (2002). Requirements for Social Work Training.
Londra: DoH.
General
for regulated professions from Romania]. Monitorul Oficial, nr. 500 din 3 iunie
2004.
Parlamentul României (2004). Social Care Council (GSCC) (2005). Post-
Qualifying Framework for Social Work Education and Training. Londra:
GSCC.
Guvernul României (2014). Hotărârea nr. 580/2014 privind aprobarea
Nomenclatorului domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii
universitare şi a structurii instituţiilor de învăţământ superior pentru anul
universitar 2014-2015, precum şi aprobarea titlurilor conferite absolvenţilor
învăţământului universitar de licenţă înmatriculaţi în anul I în anii
universitari 2011-2012, 2012-2013 şi 2013-2014 [Decision no. 580/2014
10
 regarding the approval of the Nomenclature of the fields and the
specialization/study programs and of the structure of higher education
institutions for the academic year 2014-2015 and regarding the approval of
titles conferred to the undergraduate education graduates enrolled in the
first year in the academic years 2011-2012, 2012-2013 and 2013-2014].
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 527 din 16.07.2014.
Manuilă, V. (1938). Evoluţia profesiunii de asistenţă socială [The evolution of
the social work profession]. Asistenţa socială. Buletinul Asociaţiei pentru
Progresul Asistenţei Sociale [Social work. The Review of the Association
for the Social Work Progress], VII, 2.
Parlamentul României (1930). Lege nr. 236 din 14 iulie 1930, Legea sanitară
şi de ocrotire. [Law no. 236 from 14th July 1930, The health and social
protection law]. Monitorul Oficial, nr. 154 din 14 iulie 1930.
Parlamentul României (2004). Legea nr. 200 din 2004 actualizată. Legea
privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru
profesiile reglementate din România [Law no. 200 from 2004. The Law
about the recognition of the diplomas and qualifications Legea nr. 466 din
23 noiembrie 2004 privind Statutul asistentului social [Law no. 466 from
23th November 2004 about the Social worker statute]. Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 316 din 9 mai 2011.
Payne, M. (2011). Teoria modernă a asistenţei sociale [The modern theory of
social work]. Iaşi: Polirom.
Quality Assurance Agency (QAA) (2000). Social Policy and Administration
and Social Work: Subject Benchmark Statements. Gloucester: Quality
Assurance Agency for Higher Education.
Quality Assurance Agency (QAA) (2001). Descriptor for a Qualification at
Masters (M) Level.
Available at: http://www.qaa.ac.uk/crntwork/nqf/ewni2001/annex1.htm#4
(accesat 6 octombrie 2013).

11
Sakaguch, H., Sewpaul, V. (2011). A comparison of social work education
across South Africa and Japan in relation to the Global Standards for
Social Work Education and Training. Journal of social welfare, 20, 192-202.
Sewpaul, V. (IASSW Chair), Jones, D. (IFSW Co-Chair) (2004). Global
Standards for Education and Training of the Social Work Profession.
Adopted at the General Assemblies of IASSW and IFSW, Adelaide,
Australia in 2004.
Sheafor, B.W., Morales, A.T., Scott, M. (2010). Social Work: A Profession of
Many Faces (Updated Edition). Boston: Pearson Education.
Training Organisation for the Personal Social Services (TOPSS) (2002).
National Occupational Standards for Social Work. Londra: TOPSS.
Tsang, N. M. (2013). Knowledge, Professional and Practice Integration in
Social Work Education. British Journal of Social Work, 43, 11, 1-18.
Vulcănescu, M. (1998). Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti [The
Sociological School of Dimitrie Gusti]. Bucureşti: Editura Eminescu.
http://www.cnasr.ro/cnasr-74-0-ro-Competente

12