Influenţa activatorilor şi a inhibitorilor enzimatici

Activatorii enzimatici determină fenomenul de inducţie enzimatică, iar inhibitorii determină

fenomenul de inhibiţie enzimatică

Inducţia enzimatică
Inducţia enzimatică reprezintă procesul de creştere a activităţii enzimei atunci când este
prezent în mediu activatorul enzimatic. Fenomenul poate fi determinat prin:
- stimularea sintezei enzimei,
- stimularea procesului de transformare a proenzimei (enzimă inactivă) în enzimă,
- reducerea procesului de degradare a enzimei.
Inducţia enzimatică poate determina:
- reducerea sau dispariţia acţiunii medicamentului dacă metaboliţii formaţi nu sunt activi
biologic,
- creşterea ratei de eliminare din organism a substanţei medicamentoase deoarece metaboliţii
sunt hidrofili şi mai uşor de eliminat,
- apariţia toleranţei şi a dependenţei la medicament dacă substanţele medicamentoase
determină autoinducţie enzimatică; în acest caz este necesară creşterea dozei pentru a obţine acelaşi
efect terapeutic,
- creşterea toxicităţii unei substanţe dacă metabolitul este mai toxic decât compusul de bază.
Exemplu de inductori: fenobarbital, carbamazepina, substaneţe din fumul de ţigaretă.

Inhibiţia enzimatică
Inhibiţia enzimatică reprezuntă procesul de reducere a activităţii enzimai sau blocarea
funcţionării acesteia sub acţiunea inhibitorilor.
În funcţie de capacitatea enzimei de a se reface după acţiunea inhibitorului enzimatic,
aceasta poate fi:
- reversibilă - la îndepărtarea inhibitorului enzima îşi reia activitatea;
- ireversibilă - enzima nu-şi reia activitatea la îndepărtarea inhibitorului din mediu.

Inhibiţia reversibilă
Procesul de inhibiţie reversibilă poate fi de tip: competitiv, necompetitiv şi uncompetitiv.

a. Inhibiţia competitivă – apare atunci când substratul şi inhibitorul prezintă afinitate

pentru centrul activ al enzimei şi se fixează pe acesta. Fenomenul se explică prin asemănarea
chimică şi structurală între substrat şi inhibitor.
E+S ES E+P

E+I EI
Fixarea inhibitorului pe centrul activ al enzimei este reversibilă, iar la creşterea concentraţiei
substratului în mediu de reacţie inhibitorul va fi eliminat din centrul activ al enzimei.
Prezenţa unui inhibitor competitiv în mediul de reacţie va determina creşterea valorii
constantei KM caracteristică enzimei cu reducerea afinităţii enzimei pentru substrat.
În mod practic acest tip de inhibiţie este întâlnită în următoarele cazuri:
- terapia cu sulfamide – acestea intră în competiţie cu acidul p-amino-benzoic pentru fixarea
în centrul activ al dihidropteroat sintetazei, enzimă bacterienă necesară pentru sinteza peretelui
bacterian;
- concentraţia mare a unui substrat în cazul reacţiilor care decurg cu mai multe substraturi –
substratul în exces se fixează în centrul activ al enzimei şi blochează accesul celui de-al doilea
substrat către centrul activ al enzimei. De exemplu în cazul reacţiei catalizate de transaminaza
glutam-oxalacetică, excesul de acid aspartic blochează reacţia de transaminare;

1
 - reacţii reversibile în care nu a fost îndepărtat din mediul de reacţie cel puţin unul din
produşii de reacţie şi astfel reacţia este reversată cu inhibarea reacţiei directe – excesul de acid
fosforic în mediu determină reversarea acţiunii fosfatazei alcaline, de aceea reacţia enzimatică se
desfăşoară în mediu alcalin pentru a transforma acidul fosforic în fosfat.

b. Inhibiţia necompetitivă – în acest caz substratul şi inhibitorul se fixează pe zone diferite

din enzimă. Substratul se fixează în centrul activ al enzimei, iar inhibitorul se fixează într-o altă
zonă din enzimă. Creşterea concentraţiei substratului nu va determina reversarea inhibiţiei
enzimatice.
+S +I
ES

E ESI
E+P
+I +S
EI
Deoarece inhibitorul nu se fixează în centrul activ al enzimei, nu este afectată afinitatea
enzimei faţă de substrat şi nu este modificată valoarea constantei KM.
Inhibiţia necompetitivă este întlnită în următoarele cazuri:
- reacţia metalelor cu grupele tiol (-SH) ale tioaminoacizilor din structura enzimei cu afectarea
structurii terţiare a enzimei;
- reacţia unor chelatanţi cu metalele din centrul activ al enzimei şi care au rol de cofactori –
chelatarea cu EDTANa2 a ionilor de magneziu din centrul activ al enzimei.
c. Inhibiţia uncompetitivă (acompetitivă) – în acest caz inhibitorul se fixează doar pe
complexul enzimă substrat.
+I
E+S ES ESI
Inhibitorii determină în acest caz reducerea valorii KM şi a vitezei maxime de reacţie.
Acest tip de inhibiţie este întâlnită în cazul reacţiilor cu două substraturi.

Inhibiţia ireversibilă
Inhibitorul se fixează pe enzimă şi determină afectarea ireversibilă a acesteia cu blocarea
definitivă a reacţiei enzimatice.
Inhibitorul se fixează pe enzimă prin legături covalente care sunt stabile chimic şi de cele
mai multe ori nu pot fi desfăcute în condiţii fiziologice. Enzima devine inactivă şi va fi distrusă prin
proteoliză.
E+I EI
Acest tip de inhibiţie este întâlnită în următoarele cazuri:
- utilizarea agenţilor alchilanţi în terapia cancerului

- compuşi organofosforici

- agenţi anticoagulanţi

2
 Utilizarea inhibitorilor enzimatici în farmacie şi medicină
Unii inhibitori enzimatici sunt substanţe medicamentoase utilizate în terapia diferitelor
afecţiuni:

 antiinflamatoare nesteroidiene

 antibiotice -lactamice

 antimicotice

 antivirale

 anticanceroase

 antihipertensive

 hipocolesterolemiante

 antiulceroase

3
 REGLAREA ACTIVITĂŢII ENZIMATICE
Enzimele care catalizează reacţii din organismele vii sunt de două tipuri:
- enzime constitutive –prezintă activitate constantă indiferent de cantitatea de substrat aflată
în mediul de reacţie,
- enzime inductibile –concentraţia şi activitatea acestora cresc la creşterea concentraţiei
substratului.
Reglarea activităţii enzimatice se realizează prin:
- sinteza de proenzime,
- legare covalentă,
- enzime alosterice.

Sinteza de proenzime
În organism sunt sintetizate proenzime, forme inactive ale enzimelor şi care sunt activate
prin hidroliză parţială. Procesele de activare sunt ireversibile şi se desfăşoară în aşa fel încât
structura de bază a enzimei să se păstreze şi să nu fie afectată acţiunea sa biologică.
Transformarea proenzimei în enzimă are loc atunci când în organism pătrunde substratul.
Sinteza de proenzime are rolul de a proteja locul de sinteză de acţiunea nocivă a enzimei
active sau de a evita acumularea substratului atunci când acesta pătrunde în organism (în cazul
enzimelor care se sintetizează mai încet).
Activarea se realizează pe cale:
- chimică – în mediu acid (pH 1,5-2 specific sucului gastric) pepsinogenul este hidrolizat la
pepsină,
- catalitică – constă în transformarea proenzimei în enzimă activă sub acţiunea unei enzime
- în intestinul subţire tripsinogenul este transformat în tripsină sub acţiunea
enterokinazei,
- activarea în cascadă a factorilor coagulării,
- autocatalitică – o enzimă îşi induce propria activare - tripsinogenul este transformat în tripsină
sub acţiunea tripsinei.

Legare covalentă
Activitatea unei enzime este reglată prin fixarea sau îndepărtarea din centrul activ a unei
grupări chimice, ceea ce va determina activarea sau inhibarea enzimei respective.
În funcţie de natura grupelor care participă la procesul de reglare a activităţii enzimei prin
legare covelentă, aceasta poate fi de tipul:
a. fosforilare-defosforilare – procesul de fosforilare are loc la nivelul grupării OH a serinei din
centrul activ al enzimei, mai rar la nivelul grupării OH din treonină sau tirozină. Forma activă a
enzimei este cea fosforilată sau cea defosforilată în funcţie de tipul enzimei. Fosforilarea este
catalizată de o kinază, iar defosforilarea de o fosfatază,
b. acetilare-deacetilare – controlul activităţii enzimei se realizează prin acetilarea restului de
lizină din structura centrului activ al enzimei, sau deacetilarea resturilor de lizină acetilate,
c. metilare-demetilare – prin metilare activitatea enzimei este blocată, iar acest proces are
importanţă în terapia anticanceroasă,
d. adenilare-deadenilare – este procesul prin care în centrul activ al enzimei se fixează, sau din
centrul activ al enzimei se îndepărtează un rest de adenină.

Enzime alosterice
Enzimele alosterice sunt enzime cu structură cuaternară care pot fixa atât substratul cât şi un
alt compus cu rol activator sau inhibitor, denumit modulator alosteric. Zona în care se fixează
modulatorul alosteric se numeşte centru alosteric.

4
 Enzimă activă Enzimă inactivă

Aceste enzime catalizează reacţii dintr-o cale metabolică şi conţin doi centri alosterici unul
cu rol activator şi celălalat cu rol inhibitor.
Enzimele alosterice nu respectă ecuaţia Michaelis-Menten.
Enzimele alosterice sunt alcătuite din mai mulţi monomeri, fiecare prezentând centri
alosterici şi centrul activ.
În funcţie de structura şi proprietăţile substratului şi ale ligandului alosteric interacţiunile
dintre enzimă şi liganzi pot fi:
- homotrope – ligandul alosteric are structură identică cu a substratului care se fixează în centrul
activ;
- heterotrope – liganzii alosterici au structură diferită de a substratului.
Enzimele alosterice se prezintă sub două forme în funcţie de modul lor de funcţionare:
- forma R sau relaxată – este forma activă a enzimei, care poate fixa şi determina transformarea
substratului,
- forma T sau tensionată – este forma inactivă a enzimei şi nu permite fixarea substratului.
Modificarea formei enzimei din R în T sau din T în R este controlată de liganzii alosterici
activatori sau inhibitori.

APLICAŢIILE ENZIMELOR

Utilizarea enzimelor ca reactivi analitici

- dozarea compuşilor endogeni:
- glucoza –glucozo-oxidază,
- uree - urează,
- acid uric - uricază,
- anticorpi,
- dozarea unor compuşi exogeni:
- alcool - alcool dehidrogenază,
- medicamente - tehnica ELISA,
- antigene bacteriene.
Metoda ELISA se bazează pe reacţia antigen-anticorp.

Utilizarea enzimelor ca agenţi terapeutici

- streptokinaza - enzima este separată din mediul de cultură al tulpinilor de streptococ beta-
hemolitic. Enzima catalizează transformarea plasminogenului în plasmină, iar aceasta va
prezenta acţiune trombolitică prin transformarea fibrinei insolubile în fibrină solubilă cu
dizolvarea trombusului şi revascularizarea zonei de infarct miocardic,
- urokinaza

- reptilaza - este izolată din veninul şerpilor Bothrops atrax, Bothrops jararaca şi determină
transformarea fibrinogenului în fibrină insolubilă,
- hialuronidaza - catalizează hidroliza acidului hialuronic din structura ţesutului conjunctiv
crescând permeabilitatea acestui ţesut. Se utilizează în preparate farmaceutice administrate local
sau subcutanat pentru a facilita absorbţia antiinflamatoarelor nesteroidiene şi a anestezicelor
locale

5
- asparaginaza - catalizează hidroliza asparaginei necesară celulelor canceroase pentru diviziune;
celulele canceroase nu pot sintetiza asparagina şi depind de aportul de la celulele normale. Este
utilă în terapia leucemiei limfoblastice,
- bromelaina - este reprezentată de un amestec de enzime extrase din ananas şi este utilizată ca
supliment alimentar la pacienţii cu afecţiuni inflamatorii articulare,
- enzime proteolitice - tripsina şi chimotripsina - se utilizează în preparate pentru facilitarea
digestiei, sau în preparate pentru fluidificarea secreţiilor bronşice,
- colagenaza –

- imigluceraza -

Utilizarea enzimelor ca indicatori paraclinici

Unele enzime se găsesc în cantităţi foarte mici în plasmă şi prezintă astfel o activitate
redusă, dar aceasta va creşte foarte mult în stări patologice în care este afectată structura celulei sau
a organitelor celulare.
Activitatea enzimelor plasmatice poate creşte şi în condiţii de efort fizic intens datorită
creşterii permeabilităţii membranei celulare.
- Determinarea activităţii transaminazelor este utlizată pentru aprecierea funcţionalităţii ficatului
sau a miocardului. Cele două enzime, transaminaza glutam-oxalacetică (TGO, AST) şi
transaminaza glutam-piruvică (TGP, ALT), cresc de aproximativ 100 de ori în infecţii virale
hepatice cu maximul la 12 zile de la producerea atacului viral şi vor scădea gradual în 3-5
săptămâni. Dintre cele două enzime, valoarea TGO revine spre normal mai rapid în timp ce
valoarea crescută a TGP persistă mai mult timp. În afecţiunile hepatice cronice valoarea TGO
creşte mai mult decât valoarea TGP.
Valoarea TGO poate creşte în mod fiziologic în efortul muscular intens mai ales în cazul
unui organism fără antrenament fizic.
- Creatin fosfokinaza (CPK) sau creatin kinaza (CK) creşte în mod fiziologic la copii, iar
patologic creşte în afecţiuni musculare. Valorile izoenzimelor CPK-MM şi CPK-MB sunt
crescute în afecţiuni miocardice, transplant de organ, intervenţii de tip by-pass, injecţii
intramusculare, convulsii. Forma CK-BB creşte în afecţiunile cerebrale,
- Fosfataza alcalină creşte în obstrucţia căilor biliare intra- şi extrahepatice, afecţiuni ale oaselor
(creşte foarte mult în cancerul osos), sarcină (datorită dezvoltării placentei), rahitism şi
osteomalacie.
Prezenţa în plasmă a fosfatazei alcaline similare cu cea placentară, în absenţa sarcinii, indică
de cele mai multe ori prezenţa unui proces tumoral.

6
 COFACTORI ENZIMATICI ORGANICI
Pot fi de natură vitaminică (sunt derivaţi de vitamine) sau nevitaminică.

Cofactori enzimatici nevitaminici

HEMUL
În organism au fost identificate mai multe tipuri de hem: A, B, C, L, M, O.
OH
CH3 CH-CH2
(CH2-CH=C-CH2)3-H
CH3 CH=CH2
CH3
N
OHC CH3 N
N Fe2+ N H3C CH3
CH2 CH=CH2 N Fe2+ N
CH2 N CH2 CH=CH2
CH2 N
COOH
COOH
CH2 CH3
CH2 CH3
CH2
CH2
COOH
COOH
hem A hem B
CH3-CH-SH CH3

N
H3C CH3
N Fe2+ N
CH3-CH CH2
SH N CH2
COOH

CH3 CH2
CH2
COOH
hem C

Datorită ionului de fier care poate fi în stare de oxidare 2+ sau 3+, hemul acceptă sau
cedează electroni şi este coenzimă pentru oxidoreductaze.
Hemul este menţinut în interiorul hemoproteinelor în structuri asemănătoare unor buzunare.
Eliberarea hemului din aceste structuri explică efectele negative ale fierului din hem.
Hemul este sintetizat pornind de la glicină şi succinil-CoA şi este degradat la bilirubină.

Efecte biologice
În funcţie de tipul său, hemul intră în structura enzimelor sau a unor cromoproteine:
- hem A – în structura citocromilor a şi a3 din complexul IV al lanţului respirator mitocondrial –
este implicat în transferul protonilor şi al electronilor către oxigen cu sinteza apei;
- hem B – se găseşte în structura citocromilor b, hemoglobinei, mioglobinei, ciclooxigenazelor 1
şi 2 (COX1, COX2);
- hem C – în structura citocromului c din structura complexului III al lanţului respirator
mitocondrial;
- hem L – în structura tiroid peroxidazei care transformă iodura în iod molecular, utilizat pentru
sinteza hormonilor tiroidieni;

7
- hem M – în structura mieloperoxidazei (din neutrofile) implicată în reacţiile de apărare faţă de
bacterii şi virusuri.

COENZIMA Q10
Sinonime: ubiquinona
O
H3CO CH3

H3CO (CH2-CH=C-CH2)10-H
O CH3
Surse
- endogenă – este sintetizată în organismul uman din tirozină şi acetil-CoA;
- exogene – alimente de origine animală (inima animalelor, ficat, peşte oceanic) şi vegetală (soia).
Prelucrarea termică a alimentelor prin prăjire determină reducerea conţinutului în CoQ10, cel mai
bine fiind păstrată prin fierbere.
Absorbţie şi metabolism
CoQ10 este absorbită la nivelul intestinului subţire în prezenţa sărurilor biliare şi a sucului
pancreatic printr-un mecanism comun lipidelor şi vitaminelor liposolubile. Sub acţiunea sărurilor
biliare CoQ10 este emulsionată şi încorporată în micelii care sunt absorbite şi ajung în enterocit unde
componentele lipidice intră în compoziţia chilomicronilor. Aceştia trec din enterocit în limfă şi apoi
în sânge şi sunt vehiculaţi către ficat.
Sinteza endogenă este comună parţial cu calea de sinteză a colesterolului, astfel
administrarea de statine hipocolesterolemiante care blochează hidroxi-metil-glutaril-coenzima A
reductaza va determina blocarea sintezei de coenzimă Q10.
În condiţii fiziologice, sinteza coenzimei Q10 este stimulată de expunerea la frig şi de
activitatea fizică, dar scade cu înaintarea în vârstă.
Coenzima Q10 este localizată la nivelul membranei mitocondriale, a reticulului
endoplasmatic, a peroxizomilor şi a lizozomilor.
Efecte biologice
Coenzima Q10 are capacitatea de a prelua echivalenţi reducători (H+ şi electroni) de la
diferite substraturi şi de ai ceda în cadrul reacţiilor de oxido-reducere, de aceea este coenzimă
pentru oxidoreductaze.
Intră în structura complexelor enzimatice I şi II din lanţul respirator mitocondrial preluând
echivalenţii reducători de la NADH în cadrul complexului I şi de la FADH2 în cadrul complexului
II. Echivalenţii reducători preluaţi, sunt ulterior cedaţi către complexul III şi în final vor fi utilizaţi
pentru reducerea oxigenului şi sinteza apei cu eliberare de energie care este utilizată pentru sinteza
ATP-ului.
La nivelul organismului coenzima Q10 prezintă:
- acţiune antioxidantă – este utilă în prevenirea cancerului şi a bolilor neurodegenerative,
- acţiune antiinflamatorie prin influenţarea activităţii limfocitelor şi monocitelor,
- acţiune antiaterosclerotică prin protejarea oxidării particulelor lipoproteice LDL.
Deficitul de coenzimă Q10
Deficitul de coenzimă Q10 determină:
 - afectarea membranei interne mitocondriale şi a proceselor din cadrul lanţului respirator cu
afectarea sintezei ATP-ului.

8
 Acidul lipoic

COOH COOH

S S S S
acid R-(+)-lipoic acid S-(-)-lipoic
Izomerul R-(+) este forma activă biologic, iar izomerul S-(-) nu are acţiune biologică în
condiţii normale, dar devine toxic la pacienţii cu deficit de tiamină (vitamina B1).

Surse
- exogene – alimente de origine animală (organe de animale) sau vegetală şi suplimente nutritive;
- endogenă – poate fi sintetizat în organismul uman, iar cu înaintarea în vârstă această sinteză
scade.

Absorbţie şi metabolism
Acidul lipoic din alimente este absorbit la nivelul intestinului subţire. În alimente este fixat
prin legătură amidică de resturile de lizină din structura proteinelor şi este necesară eliberarea
acestuia prin hidroliză.
Efecte biologice
Acidul lipoic este fixat de partea proteică a enzimei prin legătură covalentă de tip amidă.
Intră în structura:
- transcetolazelor – enzime care catalizează transferul unui rest cetonic de la donor la acceptor în
procesul de metabolizare a monozaharidelor,
- α-cetoacid dehidrogenaze – de exemplu sistemul piruvat-dehidrogenaza care catalizează
transformarea acidului piruvic în acetil-CoA.
CoA
SH
CH3-C-COO- TPP Lip
S~CO-CH3
O
piruvat dihidrolipoil CH3-CO-S-CoA
dehidrogenaza transacetilaza SH
S Lip
CO2 SH
CH3-CH-TPP Lip dihidrolipoil
S dehidrogenaza
OH

FADH2 FAD

NAD+ NADH + H+

Este utilizat ca supliment nutritiv la pacienţii cu diabet zaharat.

Tetrahidrobiopterina

O H OH OH
N
HN CH-CH-CH3
CH3
H2N N N
H

Absorbţie şi metabolism
Absorbţia tetrahidrobiopterinei necesită prezenţa sărurilor biliare şi este favorizată de
alimente.
Organismul uman poate sintetiza tetrahidrobiopterină la nivelul ficatului.

9
 Efecte biologice
Tetrahidrobiopterina este coenzimă pentru enzimele implicate în hidroxilarea aminoacizilor
aromatici:
- fenilalanin-4-hidroxilaza - catalizează transformarea fenilalaninei în tirozină,
- triptofan-5-hidroxilaza - catalizează transformarea triptofanului în 5-hidroxi-triptofan.

O O
H OH OH tirozina OH H OH OH
N fenilalanina N
N CH-CH-CH3 N CH-CH-CH3
CH3 CH3
H2N N fenilalanin-4- H N
N N N
H O2 hidroxilaza H O 2 H
2
tetrahidrobiopterina tetrahidrobiopterin-4a-
carbinolamina
NADP+
H2O
NADPH + H+
dihidropterin O pterin-4a-carbinolamin
reductaza OH OH dehidraza
N
N CH-CH-CH3

CH3
H2N N N
H

Deficitul de tetrahidrobiopterină
Deficitul de tertahidrobiopterină este determinat de:
- afectarea enzimelor care catalizează sinteza tetrahidrobiopterinei,
- afectarea dihidropterin reductazei, enzimă care catalizează reducerea dihidrobiopterinei la
tetrahidrobiopterină (în procesul de refacere a acesteia).
Deficitul de tetrahidrobiopterină determină:
- afectarea transformării fenilalaninei în tirozină cu apariţia fenilcetonuriei caracterizată prin:
tulburări neurologice, mişcări necontrolate, retard mintal şi tulburări de comportament. Dacă
afecţiunea este diagnosticată la naştere se poate tetrahidrobiopterină exogenă;
- depresie – prin deficit de serotonină şi dopamină.

S-ADENOZIL METIONINA

NH2
CH3
N N
HOOC-CH-CH2-CH2-S-CH2
N
NH2 O N

OH OH

Absorbţie şi metabolism
Este sintetizată în ficat din ATP şi metionină sub acţiunea metionin-adenozil transferazei.
Tot la nivelul ficatului are loc regenerarea acesteia în cadrul ciclului S-adenozil metioninei.
Efecte biologice
S-adenozil metionina este coenzimă pentru enzimele care catalizează reacţii de transfer a
grupărilor metil, fiind astfel implicată în:
- metilarea aminelor cu sinteza poliaminelor (spermina şi spermidina) importante pentru
diviziunea şi creşterea celulelor,
- sinteza adrenalinei din noradrenalină.

10
 Efectele sale depind de nivelul vitaminelor B6, B9 şi B12 din organism, dacă aceste vitamine
sunt în cantitate mică va creşte concentraţia homocisteinei, cu risc de ateroscleroză.
Este utilizată ca supliment nutritiv pentru tratamentul depresiei, dar în exces poate determina
insomnie şi prezintă risc cancerigen.

11