Anul III ▪ Nr.

7 septembrie 2017
apare în fiecare lună

Revista de
Jurisprudență
Europeană ›› Director editorial: Adriana PENA ››

Director editorial adj.: Din cuprins

dr. Laura Vlăducă ›› Protecţia consumatorilor – Clauze abuzive în contractele încheiate
cu consumatorii – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor con­
Redactor şef:
trac­tuale – Contract de credit încheiat într o monedă străină – Risc
dr. Carmen Moldovan
de schimb valutar în sarcina exclusivă a consumatorului – Dez­
e­chilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care
decurg din contract – Momentul la care trebuie apreciată exis­ten­
ţa dezechilibrului – Conţinutul noţiunii de clauze «expri­mate în
mod clar şi inteligibil» – Nivelul de informare care trebuie fur­
nizat de bancă (CJUE, Hotărârea din 20 septembrie 2017)
›› 1) Apărare prin asistenţă juridică. Restricţii impuse acuzatului la
divulgarea informaţiilor clasificate către apărătorul său.
2) Accesul la documentele relevante. Restricţii impuse apărării în
ISSN 2457-9599 privinţa informaţiilor clasificate.
ISSN–L 2457-9599 3) Examinarea martorilor. Restricţii pentru accesul la infor­ma­ţiile
confidenţiale pe care a dorit să le folosească apărarea pentru a
examina martorii
›› Respingerea de către Curtea Supremă a unei cereri de revizuire a
unei decizii penale, ca urmare a pronunţării unei hotărâri de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind încălcarea arti­
co­lului 6
›› Respectarea vieţii de familie. Eşecul de a întreprinde paşii adec­
vaţi pentru executarea ordinului de întoarcere a copiilor în baza
Con­venţiei de la Haga
›› Respectarea corespondenţei. Respectarea vieţii private. Monito­ri­
za­rea folosirii internetului de către un angajat la locul său de mun­
că şi utilizarea datelor colectate pentru a justifica concedierea sa
›› Lipsirea de proprietate. Regimul obiectiv al confiscării, cu posi­
bili­tatea proprietarului de bună-credinţă de a obţine repararea
REVISTA DE
pre­ju­diciului de către contravenient, pentru culpă contractuală
Jurisprudență
Europeană
 Cuprins
Dreptul la Viaţă
Recurgerea la forţă. Decesul unui deţinut care suferea de
tulburări psihice după ce i s-a aplicat o tehnică de stran­
gulare de către un agent de penitenciar « Cauza Tekin şi
Arslan c. Belgiei, hotărârea din 5 septembrie 2017............ 4
Interzicerea Torturii
1. Tratament degradant. Lipsa de îngrijire psihiatrică a
unei persoane internate, în una din limbile oficiale ale
statului reclamat. 2.Tratamentul tulburărilor psihice
compromis de barierele lingvistice, fără ca măsura
internării să aibă, în sine, un caracter inadecvat « Cauza
Rooman c. Belgiei, hotărârea din 18 iulie 2017.................. 5
Dreptul la Libertate şi Siguranţă
Controlul legalităţii detenţiei. Respingerea recursului
deţinutului condamnat împotriva detenţiei continuate,
fără a i se oferi posibilitatea de a combate susţinerile
procurorului « Cauza Stollenwerk c. Germaniei, hotărârea
din 7 septembrie 2017....................................................... 6
Dreptul la un Proces Echitabil
1) Apărare prin asistenţă juridică. Restricţii impuse acu­
za­tului la divulgarea informaţiilor clasificate către apă­
rătorul său. 2) Accesul la documentele relevante. Res­
tricţii impuse apărării în privinţa informaţiilor clasi­ficate.
3) Examinarea martorilor. Restricţii pentru accesul la
informaţiile confidenţiale pe care a dorit să le folosească
apărarea pentru a examina martorii « Cauza M. c. Olandei,
hotărârea din 25 iulie 2017................................................. 7
Respingerea de către Curtea Supremă a unei cereri de
revizuire a unei decizii penale, ca urmare a pronunţării
unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului privind încălcarea articolului 6 « Cauza Moreira
Ferreira c. Portugaliei, hotărârea din 11 iulie 2017............ 9
Dreptul la Respectarea Vieţii
Private şi de Familie
Respectarea vieţii de familie. Eşecul de a întreprinde
paşii adecvaţi pentru executarea ordinului de întoarcere
a copiilor în baza Convenţiei de la Haga « Cauza Severe c.
Austriei, hotărârea din 21 septembrie 2017.................... 11
continuarea pe pagina următoare »
2
Index
A
Agent de penitenciar ........................................ 4
Apărare .............................................................. 7
Arestare ............................................................. 6
Asistență juridică .............................................. 7
B
Bună-credință .................................................... 15
C
Clauze abuzive în contractele de credit ........... 17
Concediere ......................................................... 12
Condamnare ...................................................... 16
Confiscare .......................................................... 15
Contravenție ...................................................... 15
Corespondență .................................................. 12
Culpă .................................................................. 15
Custodie ........................................................... 11
D
Deces ................................................................. 4
Detenție ............................................................. 6
Deținut .............................................................. 4
Dezechilibru semnificativ ............................... 17
Documente relevante ....................................... 7
Dreptul la libertate și siguranță ....................... 6
Dreptul la un proces echitabil ......................7, 9
Dreptul la viață ................................................. 4
Dublul grad de jurisdicție ............................... 16
E
Examinarea martorilor ..................................... 7
I
Imagini video .................................................. 14
Informații clasificate ......................................... 7
Internare .....................................................5, 12
Interzicerea torturii .......................................... 5
continuarea pe pagina următoare »

Î Respectarea corespondenţei. Respectarea vieţii private.
Îngrijire psihiatrică ........................................... 5
L hotărârea din 5 septembrie 2017...................................... 12
Libertatea de exprimare ..................................14
Limbă oficială .................................................... 5
M Libertatea de exprimare. Dispunerea interzicerii pu­
Mass-media .....................................................14
Măsuri de securitate ......................................... 4
Minori ..............................................................11
Monedă străină ...............................................17
O
Omor ............................................................... 14
P cu posibilitatea proprietarului de bună-credinţă de a
Posesie de droguri .......................................... 16
Prejudiciu ........................................................ 15
Protecția consumatorilor ............................... 17
Protecția proprietății ..................................... 15
R Jurisdicţie în Materie Penală
Recurgerea la forță ............................................ 4
Redeschiderea procedurilor penale .................. 9
Respectarea vieții private și de familie .... 11, 12
Revizuire ............................................................ 9
Risc de schimb valutar ....................................17
T
Trafic de droguri ................................................ 6
Tratament degradant ........................................ 5
Tulburare psihică ...........................................4, 5
Cuprins (continuare)
Monitorizarea folosirii internetului de către un angajat la
locul său de muncă şi utilizarea datelor colectate pentru
a justifica concedierea sa « Cauza Bărbulescu c. României,
Libertatea de Exprimare
bli­
cării de imagini prin intermediul cărora putea fi
identificat acuzatul dintr-un proces care avea ca obiect
comiterea unui omor « Cauza Axel Springer SE şi RTL
Television GmbH c. Germaniei, hotărârea din 21 septembrie
2017................................................................................ 14
Protecţia Proprietăţii
Lipsirea de proprietate. Regimul obiectiv al confiscării,
obţine repararea prejudiciului de către contravenient,
pentru culpă contractuală « Cauza Service Benz Com
S.R.L. c. României, hotărârea din 4 iulie 2017................. 15
Dreptul la Două Grade de
Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală.
Restituirea cererii de apel împotriva unei condamnări,
dată fiind aplicarea imprevizibilă a regulilor de procedură
penală « Cauza Rostovtsev c. Ucrainei, hotărârea din 25
iulie 2017......................................................................... 16
Protecţia Consumatorilor
Protecţia consumatorilor – Clauze abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii – Aprecierea caracterului abu­
ziv al clauzelor contractuale – Contract de credit încheiat
într o monedă străină – Risc de schimb valutar în sarcina
exclusivă a consumatorului – Dezechilibru semnificativ
între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din
contract – Momentul la care trebuie apreciată existenţa
dezechilibrului – Conţinutul noţiunii de clauze «exprimate
în mod clar şi inteligibil» – Nivelul de informare care
trebuie furnizat de bancă « CJUE, R.P. Andriciuc şi alţii
împotriva Băncii Româneşti SA, Hotărârea din 20 septembrie
2017................................................................................ 17
3
 CEDO
Cauza Tekin şi Arslan c. Belgiei, hotărârea din
5 septembrie 2017
Concluzie: Încălcarea art. 2 § 2 din Convenţie
Satisfacţie echitabilă: 20.000 Euro prejudiciu moral
(cuvinte cheie: dreptul la viaţă, recurgerea la
forţă, deces, deţinut, tulburări psihice, agent de
penitenciar, măsuri de securitate)
Situaţia de fapt:
Reclamanţii sunt părinţii unui deţinut, care prezenta
tulburări psihice şi care fusese plasat într-o celulă indivi-
duală, în cadrul unei secţii obişnuite a unui penitenciar.
Trei agenţi de penitenciar au mers ca să-l vadă în celu-
lă şi să-i aducă la cunoştinţă măsurile speciale de securi-
tate. După o provocare din partea celui din urmă, aceştia
l-au imobilizat de teamă să nu fie atacaţi şi în vederea
plasării sale într-o celulă izolată. Totuşi, deţinutul a de-
cedat ca urmare a unei manevre de control cu braţul,
efectuată de către unul din agenţi, asistat de ceilalţi doi.
Cei trei agenţi au fost urmăriţi penal pentru vătămare
corporală cu intenţie care a condus la decesul victimei. Însă
procedurile cu privire la fond s-au soldat cu achitarea lor.
În drept, art. 2 § 2 din Convenţie:
a) Cadrul juridic şi administrativ pertinent – În timp ce
cadrul juridic intern privind utilizarea tehnicilor de coer-
ciţie de către agenţii de penitenciare împotriva deţinuţi-
lor nu autorizează folosirea forţei decât atunci când nu
există un alt mijloc pentru atingerea aceluiaşi obiectiv şi
cu respectarea principiului proporţionalităţii, acesta este
foarte general şi nu conţine detalii suficiente despre mă-
surile de coerciţie permise şi interzise. În speţă, autorită-
ţile belgiene nu au emis nicio directivă care să interzică
tehnicile de folosire a forţei fizice care pot bloca respi-
raţia şi, în particular, strangularea, aşa cum recomandă
Comitetul european pentru prevenirea torturii sau pe-
depselor inumate sau degradante.
b) Pregătirea agenţilor – Pregătirea personalului din
penitenciarele belgiene de la acea vreme era una lacu-
nară. De la decesul deţinutului, a fost instituit un stagiu
de pregătire de şase zile în privinţa deţinuţilor cu tullbu-
rări mintale.
c) Necesitatea şi proporţionalitatea forţei utilizate –
Nu a fost o intervenţie necesară pentru controlul unei
persoane care constituia un pericol la adresa vieţii sau a
integrităţii fizice a altor persoane sau la adresa sa.
De asemenea, personalul penitenciarul cunoşteau de-
ţinutul şi ştiau despre starea sa de sănătate, iar acesta nu
stătea într-o celulă dintr-o secţie obişnuită a penitencia-
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
4
DREPTUL LA VIAŢĂ
Recurgerea la forţă. Decesul unui deţi­
nut care suferea de tulburări psihi­c e
după ce i s-a aplicat o tehnică de stran­
gulare de către un agent de penitenciar
Convenţie, art. 2 § 2
rului, ci mai degrabă într-o celulă a unei secţii psihiatrice
a penitenciarului, unde funcţiona un personal mai bine
pregătit pentru interacţiunea cu persoanele care prezen-
tau tulburări mintale.
Totuşi, deţinutul era deosebit de vulnerabil, date find
problemele sale psihice şi privarea de libertate. Însă tri-
bunalul corecţional nu a avut în vedere, în analiza necesi-
tăţii şi a proporţionalităţii, forţa utilizată de către agenţii
de penitenciar. Din contra, deţinutul pare să fi fost tratat
ca un deţinut obişnuit în depline facultăţi mintale.
Agenţii de penitenciar nici nu s-au gândit cum să
abordeze deţinutul la notificarea măsurilor în discuţie şi
posibila sa reacţie negativă sau agresivă. În ciuda carac-
terului imprevizibil al comportamentului uman, aceasta
nu a fost o intervenţie întâmplătoare care să conducă la
evoluţii neaşteptate în care agenţii să fie nevoiţi să ac-
ţioneze pe nepregătite. Cei trei agenţi sau superiorii lor
nu au prevăzut nicio altă măsură în afara imobilizării şi a
plasării într-o celulă izolată.
Prin urmare, riscul letal al unei strangulări nu a fost
abordat în cadrul cursurilor de formare urmate de către
R., fiind lipsit de dubii faptul că o asemenea măsură pu-
tea conduce la asfixierea persoanei şi la decesul acesteia.
Mai mult, în ciuda faptului că, fiind imobilizat la sol şi
cu mîinile şi picioarele încătuşate, fiul reclamanţilor nu
mai prezenta un pericol pentru alţii, agenţii de peniten-
ciar, deşi mulţi pentru acea situaţie, nu au efectuat nicio
examinare, fie şi superficială, a stării lui de sănătate.
În aceste circumstanţe, recurgerea la forţă nu a fost
«absolut necesară». Lipsa regulilor clare puteau explica,
de asemenea, de ce R. luat iniţiative care au pus în peri-
col viaţa deţinutului, ceea ce nu ar fi fost cazul dacă ar fi
beneficiar de o pregătire adecvată privind reacţia într-o
situaţie precum cea cu care s-a confruntat.
Din această constatare a răspunderii statului recla-
mat din punctul de vedere al Convenţiei nu rezultă că
Curtea îşi exprimă o opinie cu privire la achitarea celor
trei agenţi de penitenciar, pronunţată de către un tribu-
nal intern, în baza motivelor referitoare la răspunderea
penală individuală a acelor persoane. (Sursa: http://hu-
doc.echr.coe.int)

Cauza Rooman c. Belgiei, hotărârea din 18 iulie
2017
Concluzie: Încălcarea art. 3 din Convenţie
Satisfacţie echitabilă: 15.000 Euro prejudiciu moral
(cuvinte cheie: interzicerea torturii, tratament
degradant, îngrijire psihiatrică, internare, limbă
oficială, tulburare psihică)
Situaţia de fapt:
În fapt – Suferind de un grav dezechilibru psihic care îl
face incapabil să-şi controleze acţiunile, reclamantul stă
internat, din 2004, într-o instituţie specializată, căreia îi
lipseşte însă personal medical vorbitor de limbă germa-
nă, de vreme ce reclamantul nu vorbeşte decât germana
(una din cele trei limbi oficiale ale Belgiei).
Comisia de apărare socială (CDS) a semnalat în mod
repetat că dificultatea de comunicare echivalează cu
privarea reclamantului de orice tratament al tulburări-
lor sale psihice (care împiedică punerea sa în libertate),
însă recomandările acesteia au fost puse în aplicare în
mică măsură şi cu întârziere de către administraţie. În
2014, autoritatea judiciară competentă a făcut consta-
tări similare.
În drept, art. 3 din Convenţie:
Teza lipsei legăturii de cauzalitate între absenţa perso-
nalului medical vorbitor de limbă germană şi dificultăţile
de ordin terapeutic trebuie respinsă: toate elementele
dosarului tind să demonstreze că motivul principal al
eşecului tratării stării de sănătate mintale a reclamantu-
lui este imposibilitatea comunicării dintre îngrijitorii me-
dicali şi reclamant.
Demersurile întreprinse de către organele de apărare
socială în vederea identificării unei soluţii în cazul recla-
mantului s-au ciocnit de inerţia administraţiei: abia în
2014 au fost luate măsuri concrete preconizate cu ani în
urmă pentru punerea la dispoziţie a unui psiholog care
vorbeşte germana (măsuri care se pare că au încetat la
sfârşitul lui 2015). Cu privire la celelalte contacte pe care
le-a avut reclamantul cu personalul calificat vorbitor de
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
CEDO
INTERZICEREA TORTURII
1. Tratament degradant. Lipsa de
îngri­jire psihiatrică a unei persoane in­
ter­nate, în una din limbile oficiale ale
sta­tului reclamat.
2. Tratamentul tulburărilor psihice
com­promis de barierele lingvistice,
fără ca măsura internării să aibă, în
sine, un caracter inadecvat
Convenţie, art. 3
germană (experţi, un infirmier sau un asistent social),
acestea nu au avut un scop terapeutic.
Având în vedere faptul că limba germană este una din-
tre cele trei limbi oficiale în Belgia, aceste carenţe pot fi
considerate o lipsă de gestiune adecvată a stării de să-
nătate a reclamantului. Oricare ar fi obstacolele pe care
le putea provoca reclamantul prin comportamentul său,
ele nu scutesc statul de obligaţiile pe care le are.
Menţinerea detenţiei sale fără o supraveghere me-
dicală adecvată timp de treisprezece ani – cu excepţia
celor două perioade pe parcursul cărora i-a fost pus la
dispoziţie un psiholog germanofon (între mai şi noiem-
brie 2010 şi între iulie 2014 şi sfârşitul lui 2015) – în lip-
sa unei aşteptări realiste de schimbare a depăşit nivelul
inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi a constituit un
tratament degradant.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 5 § 1: În ciuda lipsei de îngrijire constatate în
baza articolului 3 şi în ciuda duratei sale (de treisprezece
ani), privarea de libertate a reclamantului a fost una legi-
timă, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudenţa Curţii
în privinţa literei e):
– apărarea socială în cauză fusese adaptată a priori la
starea sa de sănătate psihică, ca şi la periculozitatea sa;
– a existat întotdeauna o legătură între motivul in-
ternării şi boala psihică a reclamantului (lipsa îngrijirii
adecvate a prezentat motive străine de natura detenţiei
stabilite şi nu a rupt această legătură).
Concluzie: nicio încălcare (şase voturi la unu). (Sursa:
http://hudoc.echr.coe.int)
5
 CEDO

DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢĂ

Cauza Stollenwerk c. Germaniei, hotărârea din 7 Controlul legalităţii detenţiei. Respin­

septembrie 2017 gerea recursului deţinutului condamnat
îm­potriva detenţiei continuate, fără a i
Concluzie: Încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie
se oferi posibilitatea de a combate sus­
ţi­nerile procurorului

(cuvinte cheie: dreptul la libertate şi siguranţă,

detenţie, arestare, trafic de droguri)
Convenţie, art. 5 § 4

Situaţia de fapt: damnării pronunţate de către un tribunal competent),

Reclamantul a fost arestat şi a rămas în custodie în le-
gătură cu comiterea unor infracţiuni legate de trafic de
droguri. Decizia de a-l pune sub detenţie a fost controla-
tă cu opt ocazii. Reclamantul a fost condamnat la proce-
sul său şi i s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea. Acesta
a contestat-o. Instanţa care a judecat procesul a mai emis
un ordin separat în vederea continuării detenţiei sale[1].
Recursul reclamantului împotriva acelui ordin şi cererea
sa ulterioară în vederea judecării acesteia au fost respin-
se de către Curtea de Apel.
În procedurile din faţa Curţii, reclamantul s-a plâns că
procedurile din faţa Curţii de Apel au fost incorecte, de
vreme ce acea instanţă a examinat, cu încălcarea prin-
cipiului egalităţii de arme, atât recursul său împotriva
ordinului privind detenţia continuată, cât şi cererea sa
de judecare a acesteia, fără a i se oferi posibilitatea să
combată susţinerile Prim-Procurorului.
În drept, art. 5 § 4 din Convenţie:
Setul de proceduri care au condus la emiterea deciziei
curţii de apel de a nu-l pune în libertate pe reclamant
până la finalul recursului său substanţial au demarat după
pronunţarea hotărârii de condamnare de către instanţa
care a judecat procesul. Prin urmare, articolele 5 § 1 (c)
şi 5 § 3 din Convenţie nu mai erau aplicabile în cazul de-
tenţiei reclamantului.
Deşi articolul 5 § 4 din Convenţie nu intervine, în mod
normal, în privinţa unei detenţii guvernate de articolul
5 § 1 (a) of the Convention (detenţia legală în baza con-
acesta era aplicabil în cazul reclamantului, pentru că
dreptul naţional prevedea că o persoană este deţinută în
stare de arest atât timp cât hotărârea sa nu devine defi-
nitivă, inclusiv în timpul procedurilor de recurs, şi acorda
aceleaşi drepturi procedurale tuturor deţinuţilor aflaţi în
stare de arest. Atunci când un stat contractant stabileş-
te proceduri care depăşesc cerinţele articolului 5 § 4 din
Convenţie, garanţiile acordate de aceste prevederi tre-
buie respectate, totuşi, în aceste proceduri.
Nu s-a contestat faptul că Curtea de Apel a luat de-
ciziile sale cu privire la continuarea detenţiei reclaman-
tului şi la cererea sa pentru o audiere subsecventă fără
a-l informa despre observaţiile scrise ale autorităţilor de
urmărire penală şi fără a-i da oportunitatea să le comen-
teze. Pentru ca procedurile de recurs să aibă un caracter
„cu adevărat în contradictoriu” şi pentru ca egalitatea de
arme să fie asigurată, partea trebuie informată oricând
au fost formulate observaţii de către partea adversă şi
trebuie să i se ofere oportunitatea reală de a le comenta.
Mai mult, de vreme ce era prima dată când Curtea de
Apel şi Procuratura Generală au fost implicaţi în proce-
duri, reclamantul nu putea să ficunoscut poziţiile lor cu
privire la detenţia sa.
Aşadar, procedurile nu au fost unele desfăşurate în
contradictoriu, iar principiul egalităţii armelor a fost
încălcat.
Concluzie: încălcare (patru voturi la trei).
Articolul 41: constatarea unei încălcări a constituit o
satisfacţie echitabilă suficientă în privinţa prejudiciului
moral. (Sursa: http://hudoc.echr.coe.int)

[1]
În baza dreptului german, persoana este deţinută în stare de arest, după o condamnare, atât timp cât condamnarea sa nu devine definitivă, inclusiv în
timpul procedurilor de recurs.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing

6

Cauza M. c. Olandei, hotărârea din 25 iulie 2017
Concluzie: Încălcarea art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie;
Neîncălcarea art. 6 § 3 lit. b) şi d)
(cuvinte cheie: dreptul la un proces echitabil,
asistenţă juridică, informaţii clasificate, documente
relevante, examinarea martorilor, informaţii
confidenţiale, apărare)
Situaţia de fapt:
În fapt – Reclamantul, un fost editor audio şi interpret
pentru Serviciul general de informaţii şi securitate al
Olandei (AIVD), fusese condamnat pentru divulgarea de
informaţii secrete de stat. Contestaţiile sale nu au avut
succes.
Reclamantul a susţinut în faţa Curţii Europene, în spe-
cial, că procedurile penale împotriva sa au încălcat ar-
ticolul 6 § 1 şi 3 (b), (c) şi (d), prin faptul că AIVD exer-
citase controlul decisiv asupra probelor, restricţionând
astfel accesul său, dar şi accesul instanţelor naţionale la
informaţiile conţinute în documente şi controlul folosirii
acestora, şi îl împiedicase să-şi informeze apărătorul şi să
prezinte proba cu martori în mod efectiv.
În drept, art. 6 § 1 şi 3 lit. b), c), d) din Convenţie:
Articolul 6 § 1 şi 3 (b): Reclamantul a urmărit să i se
prezinte raportul unei investigaţii interne a AIVD şi păr-
ţi redactate din documentele AIVD conţinute în dosarul
cauzei.
(a) Investigaţia internă a AIVD – Instanţele interne nu
au constatat existenţa vreunui raport. Curtea a acceptat
că un asemenea document nu s-a aflat în mâinile acu-
zării şi că, prin urmare, acesta nu putea să facă obiectul
cauzei. Sugestia reclamantului potrivit căreia investigaţia
putea furniza informaţii care îl disculpau a fost respinsă
de Curte ca fiind total ipotetică.
(b) Aducerea la cunoştinţă a documentelor în forma
redactată – Informaţiile secretizate puteau să nu fie de
ajutor pentru apărare. De vreme ce reclamantul a fost
acuzat de furnizarea de informaţii secrete de stat către
persoane care nu erau îndreptăţite să le cunoască, sin-
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
CEDO
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
1) Apărare prin asistenţă juridică.
Res­tricţii impuse acuzatului la divul­g a­
rea informaţiilor clasificate către apă­
ră­torul său.
2) Accesul la documentele relevante.
Restricţii impuse apărării în privinţa
in­for­maţiilor clasificate.
3) Examinarea martorilor. Restricţii
pen­tru accesul la informaţiile confi­
den­ţiale pe care a dorit să le folosească
apă­rarea pentru a examina martorii
Convenţie, art. 6 § 1 şi 3 lit. b), c), d)
gura întrebare în legătură cu aceste documente era dacă
ele constituiau sau nu secret de stat. Probele în baza
cărora a fost condamnat reclamantul au inclus afirma-
ţii ale AIVD care confirmau că documentele în discuţie
erau clasificate ca secret de stat şi care explicau nevoia
de a ţine în secret informaţiile conţinute în documente.
Procuratura naţională pentru lupta împotriva teroris-
mului a confirmat că documentele conţinute în dosarul
cauzei penale erau, de fapt, copii ale documentelor pe
care aceasta urmărea să le prezinte, iar reclamantul nu a
contestat acest fapt. Celelalte informaţii disponibile erau
suficiente pentru apărare şi pentru autorităţile naţionale
în vederea efectuării unei analize serioase privind natura
informaţiilor din documente.
Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).
Articolul 6 § 1 şi 3 (c): Curtea a tolerat anumite restric-
ţii impuse contactelor dintre avocat şi client, în cazuri
de terorism şi crimă organizată. Totuşi, se poate deroga
de la regula fundamentală a respectării confidenţialită-
ţii avocat-client doar în circumstanţe excepţionale şi cu
condiţia existenţei unor garanţii adecvate şi suficiente
împotriva abuzului. O procedură prin care acuzarea în-
săşi încearcă să stabilească importanţa informaţiei secre-
te pentru apărare şi să o cântărească comparând-o cu
interesul public al ţinerii în secret a acestei informaţii nu
este conformă cu cerinţele articolului 6 § 1.
Reclamantului nu i s-a interzis accesul la probele
acuzării: acestuia i s-a ordonat să nu dezvăluie informa-
ţia factuală către apărătorul său, pentru a fi utilizată în
apărarea sa. Nu a existat nicio ingerinţă în confidenţia-
litatea dintre reclamant şi avocatul său. Nu a existat o
monitorizare independentă a informaţiei transmise de la
reclamant către apărătorul său; mai curând, reclamantul
7
 CEDO

a fost ameninţat cu urmărirea în cazul în care i-ar fi oferit Concluzie: încălcare (unanimitate).
apărătorului informaţiile secrete. Ceea ce a contat a fost
Articolul 6 § 1 şi 3 (d): Apărării nu i s-a interzis să exa-
faptul că comunicarea dintre reclamant şi apărătorul său
mineze martorii acuzării în vederea testării veridicităţii
nu a fost una liberă şi lipsită de restricţii în privinţa con-
afirmaţiilor făcute de aceştia anterior, în cadrul procedu-
ţinutului ei, aşa cum o cereau, în mod normal, cerinţele
rilor. Mai curând, reclamantul a fost cel căruia i s-a inter-
unui proces echitabil.
zis accesul la informaţiile despre care membrii AIVD ştiau
Curtea a acceptat că regulile de confidenţialitate se că puteau ridica dubii în privinţa vinovăţiei sale.
aplicau în mod general şi că nu exista un motiv de prin-
Să creezi dubii privind autorul unei infracţiuni demon-
cipiu pentru care acestea nu erau aplicabile atunci când
strând că infracţiunea putea fi comisă la fel de bine de
membri ai personalului serviciului secret erau urmăriţi
altcineva era o strategie de apărare perfect legitimă în
pentru comiterea unor infracţiuni legate de munca aces-
cazurile penale. Însă aceasta nu-l îndreptăţea pe suspect
tora. Problema pentru Curte a fost modul în care a afec-
să ceară în mod înşelător informaţii, în speranţa că s-ar
tat interdicţia divulgării secrete a informaţiilor drepturile
putea prezenta o explicaţie alternativă. Probele pe care
suspectului la apărare, atât în legătură cu comunicările
instanţele naţionale şi-au bazat convingerile au inclus
sale cu avocaţii lui, cât şi cu privire la procedurile din
mai multe elemente care demonstrau legătura direc-
faţa instanţei. Avocatul General s-a angajat să nu urmă-
tă dintre reclamant şi documentele dezvăluite, precum
rească reclamantul pentru încălcarea obligaţiei sale de
şi legătura dintre reclamant şi persoanele neautorizate
confidenţialitate dacă această încălcare era justificată de
care au intrat în posesia lor. În aceste circumstanţe, nu se
drepturile sale la apărare, aşa cum sunt garantate ele de
putea susţine că instanţele naţionale au acţionat în mod
articolul 6 din Convenţie. Acest fapt a plasat sarcina de-
nerezonabil sau arbitrar când nu i-au permis audierea tu-
ciziei la reclamant, fără ca el să beneficieze de sfatul apă-
turor martorilor indicaţi sau când au reţinut că apărarea
rătorului, cu privire la dezvăluirea faptelor care nu erau
sa nu a fost obstrucţionată, din punct de vedere material,
prezentate în dosarul cauzei, riscând, dacă făcea asta, să
de condiţiile în baza cărora au fost audiaţi martorii a că-
fie urmărit ulterior, Avocatul General păstrându-şi discre-
ror audiere nu a fost refuzată.
ţia deplină în această privinţă. Curtea a considerat că nu
se putea presupune în cazul unei persoane acuzate de Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).
comiterea unei infracţiuni grave că este aptă să cântă- Articolul 41: un nou proces sau redeschiderea proce-
rească, fără consultanţă din partea unui specialist, bene- durilor naţionale la cererea reclamantului constituie o
ficiile dezvăluirii complete a elementelor cazului ei către redresare adecvată; constatarea existenţei unei încălcări
avocat, riscând, în acest sens, urmărirea penală. a reprezentat, în sine, o satisfacţie echitabilă suficientă
În aceste circumstanţe, echitatea procedurilor a fost în privinţa prejudiciului moral. (Sursa: http://hudoc.echr.
compromisă în mod iremediabil de ingerinţa în comuni- coe.int)
carea dintre reclamant şi apărătorul său.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing

8

Cauza Moreira Ferreira c. Portugaliei, hotărârea
din 11 iulie 2017
Concluzie: Neîncălcarea art. 6 din Convenţie
(cuvinte cheie: dreptul la un proces echitabil,
redeschiderea procedurilor penale, revizuire)
Situaţia de fapt:
Printr-o decizie din 21 martie 2012, Curtea Supremă a
respins cererea de revizuire a unei hotărâri penale depu-
să de către reclamantă, ca urmare a pronunţării unei ho-
tărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului („Curtea”),
prin care s-a constatat existenţa unei încălcări a artico-
lului 6 § 1 (Moreira Ferreira v. Portugalia, 19808/08, 5
iulie 2011). Cu referire la articolul 41, Curtea a conchis că
un proces nou sau redeschiderea procedurii la cererea
reclamantei reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat
pentru redresarea încălcării constatate. În această pri-
vinţă, ea a notat că articolul 449 din Codul de procedură
penală portughez permite revizuirea unui proces pe plan
naţional, în situaţia în care Curtea constată încălcarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale reclamantei.
Curtea Supremă a considerat că hotărârea Curţii nu
era incompatibilă cu condamnarea pronunţată în privin-
ţa reclamantei şi nu a ridicat dubii serioase privind fondul
acesteia, aşa cum o cere articolul 449 § 1 g) din Codul de
procedură penală.
Reclamanta s-a plâns de interpretarea eronată a hotă-
rârii Curţii de către Curtea Supremă, susţinând că au fost
încălcate articolele 6 § 1 şi 46 § 1 din Convenţie.
În drept, art. 6 § 1 din Convenţie:
a) Admisibilitate:
i) Dacă articolul 46 din Convenţie reprezintă un ob-
stacol pentru examinarea de către Curte a unei cereri în
baza articolului 6 din Convenţie: Presupusul caracter ine-
chitabil al procedurii din cadrul cererii de revizuire, mai
exact erorile care, potrivit reclamantei, au afectat moti-
varea Curţii Supreme, au constituit elemente noi, rapor-
tat la hotărârea precedentă a Curţii.
Mai mult, procedura de supraveghere a executării ho-
tărârii, în prezent pendinte în faţa Comitetului Miniştrilor,
nu împiedică Curtea să examineze o cerere nouă, dacă
aceasta conţine elemente noi care nu au fost judecate în
hotărârea iniţială.
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
CEDO
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
Respingerea de către Curtea Supremă
a unei cereri de revizuire a unei decizii
penale, ca urmare a pronunţării unei
hotărâri de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului privind încălcarea
articolului 6
Convenţie, art. 6
Prin urmare, articolul 46 din Convenţie nu constituie
un obstacol pentru examinarea de către Curte a unei ce-
reri noi în baza articolului 6 din Convenţie.
ii) Dacă cererea nouă a reclamantei este compatibilă,
ratione materiae, cu articolul 6 § 1 din Convenţie: Curtea
Supremă trebuia să compare condamnarea în discuţie cu
motivele reţinute de Curte pentru a constata încălcarea
Convenţiei. Sesizată pentru a se pronunţa cu privire la o
cerere de autorizare a revizuirii, Curtea Supremă a reexa-
minat fondul unui număr de elemente ale problemei liti-
gioase privind lipsa reclamantei de la procesul din recurs
şi consecinţele acestei absenţe pentru caracterul înte-
meiat al condamnării sale şi al stabilirii pedepsei. Având
în vedere întinderea controlului efectuat de către înalta
curte, acesta trebuie considerat o prelungire a procedurii
închise prin decizia din 19 decembrie 2007 care confirmă
condamnarea reclamantei. Acest control se referă din
nou, aşadar, la caracterul întemeiat, în sensul articolu-
lui 6 § 1 din Convenţie, al acuzaţiei penale împotriva re-
clamantei. În consecinţă, garanţiile articolului 6 § 1 erau
aplicabile în procedura din faţa Curţii Supreme.
Prin urmare, excepţia Guvernului privind incompeten-
ţa ratione materiae a Curţii privind fondul cererii înain-
tate de către reclamantă sub aspectul articolului 6 din
Convenţie trebuie respinsă.
Concluzie: admisibilă (majoritate).
b) În fond: Potrivit interpretării date de către Curtea
Supremă articolului 449 § 1 g) din Codul de procedură
penală, neregulile procedurale de tipul celei constatate
în speţă nu presupun în mod automat redeschiderea
procedurii.
Această interpretare, care conduce la limitarea cazuri-
lor de redeschidere a procedurilor penale închise în mod
definitiv sau cel puţin la supunerea lor la criteriile care
fac obiectul aprecierii instanţelor interne, nu pare una
arbitrară şi este sprijinită de jurisprudenţa constantă a
Curţii potrivit căreia Convenţia nu garantează dreptul de
a redeschide o procedură sau alte forme de recurs care
permit anularea sau revizuirea deciziilor judiciare defi-
9
 CEDO
nitive şi mai este sprijinită de lipsa unei abordări unifor-
me din partea statelor membre privind modalităţile de
operare ale mecanimelor de redeschidere existente. Mai
mult, constatarea existenţei unei încălcări a articolului 6
din Convenţie nu creează, în general, o situaţie continuă
şi nu-i impune statului reclamat o obligaţie procedurală
continuă.
În hotărârea sa din 5 iulie 2011, Camera a menţionat
că un proces nou sau o redeschidere a procedurii la cere-
rea reclamantei reprezintă, „în principiu, un mijloc adec-
vat de redresare a încălcării constatate”. Procesul nou
sau redeschiderea procedurii au fost calificate, de ase-
menea, mijloace adecvate, nu şi necesare sau unice. În
plus, utilizarea expresiei „în principiu” a relativizat câm-
pul de aplicare al recomandării, fapt care sugerează că în
anumite situaţii, un proces nou sau redeschiderea proce-
durii nu constituie mijloace adecvate. Astfel, Curtea s-a
abţinut să ofere indicaţii cu caracter obligatoriu privind
modalităţile de executare a hotărârii sale şi a ales să-i
lase statului o marjă largă de manevră în acest domeniu.
Mai mult, Curtea nu poate anticipa rezultatul controlului
instanţelor naţionale privind oportunitatea autorizării,
având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, ale
reexaminării sau ale redeschiderii.
În consecinţă, revizuirea procesului nu pare singurul
mod de executare a hotărârii Curţii din 5 iulie 2011; ea
reprezintă cel mult opţiunea cea mai dezirabilă, a cărei
oportunitate în acest caz trebuia examinată de către in-
stanţele interne, în baza dreptului naţional şi a circum-
stanţelor particulare ale cauzei.
În motivarea deciziei sale din 21 martie 2012, Curtea
Supremă a analizat conţinutul hotărârii Curţii din 5 iulie
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
10
2011 şi a oferit o interpretare proprie. Având în vedere
marja de apreciere de care se bucură autorităţile naţi-
onale în interpretarea hotărârilor Curţii, în lumina prin-
cipiilor privind executarea, Curtea consideră că nu este
necesar să se pronunţe cu referire la validitatea acestei
interpretări. În schimb, îi este suficient să se asigure că
decizia din 21 martie 2012 nu este arbitrară prin faptul
că reprezintă o deformare sau o denaturare a hotărârii
Curţii de către judecătorii Curţii Supreme.
Curtea nu poate conchide că lectura hotărârii Curţii
din 2011 de către Curtea Supremă a fost, în totalitatea ei,
rezultatul unei erori manifeste de fapt sau de drept care
a condus la o „denegare de dreptate”. Cu privire la princi-
piul subsidiarităţii şi la formulele utilizate de către Curte
în hotărârea sa din 2011, refuzul Curţii Supreme de a da
curs cererii reclamantei privind redeschiderea procedu-
rii nu a fost unul arbitrar. Decizia acestei instanţe indică
suficient motivele pe care se bazează. Aceste motive se
încadrează în marja de apreciere a autorităţilor naţionale
şi nu denaturează constatările Curţii.
Considerentele de mai sus nu urmăresc să nege im-
portanţa pe care o are asigurarea unor proceduri inter-
ne care permit reexaminarea unei cauze în lumina con-
statării unei încălcări a articolului 6 din Convenţie. Din
contra, asemenea proceduri pot fi considerate un aspect
important al executării hotărârilor, iar existenţa lor de-
monstrează angajamentul unui stat contractant în res-
pectarea Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii.
Concluzie: lipsa unei încălcări (nouă voturi la opt).
(Sursa: http://hudoc.echr.coe.int)

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE
Cauza Severe c. Austriei, hotărârea din
21 septembrie 2017
Concluzie: Încălcarea art. 8 din Convenţie
Satisfacţie echitabilă: 20.000 Euro prejudiciu moral
(cuvinte cheie: respectarea vieţii private şi
de familie, custodie, minori)
Situaţia de fapt:
Reclamantul era tatăl a doi gemeni născuţi în 2006 şi
locuise cu mama lor, care deţinea cetăţenia franceză şi
cetăţenia austriacă, în casa familiei din Franţa. În baza
dreptului francez, cuplul împărţeau custodia asupra co-
piilor. Totuşi, în decembrie 2008, ca urmare a unei dispu-
te, mama a părăsit Franţa cu copiii şi i-a dus în Austria.
În februarie 2009, reclamantul a intentat proceduri în
Austria în baza Convenţiei de la Haga şi a Regulamentului
Bruxelles IIa, urmărind întoarcerea copiilor. Tribunalele
austriece au hotărât în favoarea sa, după ce au respins
susţinerile mamei potrivit cărora copiii ar risca abuzuri
din partea reclamantului dacă ar fi întorşi. În decembrie
2009, autorităţile austriece au făcut o primă încercare de
a pune în executare ordinul de întoarcere, însă nu au pu-
tut să dea de urma mamei şi a copiilor.
Ulterior, după efectuarea unei expertize psihologice
şi după o serie de cereri şi de contestaţii care au durat
mai mulţi ani, tribunalele austriece au refuzat, în final, să
pună în executare ordinul de întoarcere, date fiind îngri-
jorările că, copiii riscau să fie separaţi de mama lor, la o
eventuală întoarcere în Franţa (de vreme ce pe aceasta o
aştepta executarea unui an de închisoare pentru luarea
ilegală a copiilor) şi că exista un risc sporit ca o asemenea
separaţie să-i traumatizeze în mod grav şi să-i prejudicie-
ze din punct de vedere psihic pe copii, în înţelesul artico-
lului 13 (b) din Convenţia de la Haga[1].
În drept, art. 8 din Convenţie:
Curtea a acceptat că o schimbare a circumstanţelor
relevante putea justifica lipsa punerii în aplicare a unui
ordin de întoarcere definitiv. Totuşi, având în vedere obli-
gaţiile pozitive ale statului în baza articolului 8 şi cerinţa
generală a respectării preeminenţei dreptului, Curtea a
trebuit să fie satisfăcută că schimbarea nu a fost provo-
[1]
Articolul 13 (b) din Convenţia de la Haga prevede că statele nu sunt obligate să dispună întoarcerea dacă există un risc grav ca copilul să fie expus sufe-
rinţelor psihice sau psihologice.
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
CEDO
Respectarea vieţii de familie. Eşecul
de a întreprinde paşii adecvaţi pentru
executarea ordinului de întoarcere a
copiilor în baza Convenţiei de la Haga
Convenţie, art. 8
cată de eşecul statului de a întreprinde toate măsurile
despre care se putea crede, în mod rezonabil, că facili-
tează punerea în executare a ordinului de întoarcere.
Tribunalele austriece au emis ordinul de întoarcere
relativ repede şi au oferit motive detaliate şi compre-
hensive despre lipsa de credibilitate a afirmaţiilor ma-
mei privind abuzarea sexuală a copiilor de către recla-
mant. După ce ordinul de întoarcere a devenit definitiv
şi mama a refuzat să-l respecte, acestea au reacţionat în
mod prompt, ordonând punerea în executare a ordinului
şi încercând să-l execute prin căutarea mamei şi a copii-
lor la adresa cunoscută. Totuşi, după prima încercare ne-
reuşită, nu au mai fost întreprinse alte măsuri în vederea
punerii în executare a ordinului. Guvernul austriac nu a
prezentat vreun motiv convingător despre lipsa unei ana-
lize privind alte măsuri coercitive care ar fi putut convin-
ge mama de necesitatea juridică a respectării ordinului
privind întoarcerea. Odată cu trecerea timpului, atenţia
tribunalelor a trecut tot mai mult şi mai mult de la susţi-
nerile nedovedite ale abuzării sexuale la posibilitatea ca
copiii să fie traumatizaţi, dacă ar fi fost întorşi în Franţa.
La aproape cinci ani şi jumătate după încercarea iniţială
de punere în executare, ele au hotărât, în final, împotriva
punerii în executare a ordinului de întoarcere, dat fiind
că copiii s-ar fi adaptat traiului în Austria şi ar fi riscat
traumatizarea la întoarcere, din cauza separării iminente
de mama lor. Schimbarea circumstanţelor a fost stabilită
în primul rând de trecerea timpului şi – având în vedere
eşecul de a adopta orice altă măsură coercitivă ulterioa-
ră, inclusiv vreo măsură de localizare a familiei – aceasta
era imputabilă conduitei autorităţilor austriece. În con-
cluzie, reclamantul nu a avut parte de o protecţie efecti-
vă a dreptului său la respectarea vieţii de familie.
Concluzie: încălcare (unanimitate). (Sursa: http://hu-
doc.echr.coe.int)
11
 CEDO
DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE
Cauza Bărbulescu c. României, hotărârea din 5
septembrie 2017
Concluzie: Încălcarea art. 8 § 1 din Convenţie
(cuvinte cheie: respectarea vieţii private şi de
familie, corespondenţă, internet, concediere)
Situaţia de fapt:
Reclamantul a fost concediat de către angajatorul său,
o societate privată, pentru că a utilizat reţeaua de inter-
net a companiei la care era angajat în timpul orelor de
serviciu, cu încălcarea regulamentului interior, care in-
terzicea utilizarea calculatoarelor companiei în scopuri
personale. Angajatorul i-a monitorizat o perioadă cores-
pondenţa purtată de pe un cont de Yahoo Messenger,
cu privire la care reclamantul fusese rugat să-l deschidă
pentru a răspunde la întrebările clienţilor. Înregistrările
efectuate în timpul procedurilor interne au demonstrat
că acesta a făcut schimb de mesaje cu un caracter strict
privat cu terţe persoane.
În procedurile din faţa Curţii, reclamantul a susţinut
faptul că rezilierea contractului său s-a bazat pe o încăl-
care a dreptului la respectarea vieţii private şi a cores-
pondenţei şi că tribunalele naţionale au eşuat să-i prote-
jeze acest drept.
Într-o hotărâre din 12 ianuarie 2015, o cameră a Curţii
a conchis, cu şase voturi la unu, lipsa vreunei încălcări a
articolului 8. Potrivit Camerei, nu a existat vreun indiciu
că autorităţile naţionale au eşuat să asigure un echilibru
corect, în limitele marjei lor de apreciere, între dreptul
reclamantului la respectarea vieţii sale private, protejat
de articolul 8, şi interesele angajatorului său.
Pe 6 iunie 2016, cauza a fost trimisă în faţa Marii
Camere, la cererea reclamantului.
În drept, art. 8 § 1 din Convenţie:
a) Cu privire la aplicabilitatea art. 8 din Convenţie –
Tipul de mesagerie instantă pe internet în discuţie repre-
zintă o formă de comunicare care face parte din exer-
ciţiul unei vieţi private sociale. Mai mult, noţiunea de
„corespondenţă” se aplică în cazul trimiterii şi al primirii
de mesaje, chiar dacă calculatorul este al angajatorului.
Reclamantul a fost informat despre interdicţia de a
utiliza internetul în scopuri personale existentă în regu-
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
12
Respectarea corespondenţei. Respec­
ta­rea vieţii private. Monitoriza­rea folo­
sirii internetului de către un anga­jat la
locul său de muncă şi utilizarea date­lor
colectate pentru a justifica conce­d ie­
rea sa
Convenţie, art. 8 § 1
lamentul interior al angajatorului său. Totuşi, el n-a fost
informat în prealabil despre întinderea şi natura contro-
lului efectuat de către angajatorul său, nici despre posi-
bilitatea ca acesta să aibă acces la conţinutul corespon-
denţei sale.
Nu este clar dacă regulile restrictive ale angajatorului
îi ofereau reclamantului o aşteptare rezonabilă în mate-
rie de viaţă privată. Totuşi, instrucţiunile angajatorului nu
puteau reduce la zero exerciţiul vieţii private sociale la
locul de muncă. Respectarea vieţii private şi a confiden-
ţialităţii corespondenţei continuă să se aplice, deşi pot fi
limitate în caz de necesitate.
Aşadar, corespondenţa purtată de către reclamant la
locul de muncă era acoperită de conceptele de „viaţă pri-
vată” şi de „corespondenţă”. De aici rezultă că articolul 8
este aplicabil în acest caz.
b) Cu privire la fond – Având în vedere circumstanţele
particulare ale cazului, în lumina concluziei referitoare la
aplicabilitatea articolului 8 şi ţinând cont de faptul că in-
gerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale
private şi a corespondenţei i-a aparţinut unui angajator
privat, cererea trebuie analizată în termeni de obligaţii
pozitive ale statului.
Puţine state membre au reglementat de o manieră
explicită problema exercitării de către angajaţi a drep-
tului lor la respectarea vieţii private şi a corespondenţei
la locul de muncă. Din acest motiv, statelor contractan-
te trebuie să li se acorde o marjă de apreciere extinsă
pentru a stabili nevoia unui cadru legal care să guverneze
condiţiile în baza cărora un angajator poate adopta o po-
litică ce guvernează corespondenţa din afara serviciului,
electronică sau de alt tip, la locul de muncă.
Totuşi, proporţionalitatea şi garanţiile procedurale
împotriva arbitrariului sunt esenţiale. În acest context,
autorităţile naţionale ar trebui să ţină cont de următorii
factori: Dacă angajatul a fost informat despre posibilita-
tea ca angajatorul să-i monitorizeze corespondenţa şi ce-
lelalte comunicări ale sale şi despre implementarea unor

asemenea măsuri? Până unde poate monitoriza angaja-
torul şi care este gradul de intruziune în viaţa privată a
angajatului? Dacă angajatorul i-a furnizat motive pentru
monitorizarea corespondenţei angajatului? Dacă a fost
posibilă instalarea unui sistem de monitorizare bazat pe
mijloace şi măsuri mai puţin intruzive decât accesul di-
rect la conţinutul comunicărilor angajatului? Care au fost
consecinţele monitorizării angajatului ce este subiect al
acesteia? Dacă angajatului i s-au asigurat garanţii adec-
vate, în special atunci când măsurile de supraveghere ale
angajatorului au fost unele intruzive? În fine, autorităţile
naţionale trebuie să se asigure că angajaţii ale căror co-
municări au fost monitorizate au putut beneficia de un
remediu în faţa unei autorităţi jurisdicţionale care să aibă
competenţa stabilirii, cel puţin în substanţă, a respectă-
rii criteriilor enunţate mai sus şi a legalităţii măsurilor
contestate.
Tribunalele naţionale au identificat în mod corect inte-
resele în discuţie, făcând o referire explicită la dreptul re-
clamantului la respectarea vieţii sale private, ca şi la prin-
cipiile juridice ale necesităţii, finalităţii, transparenţei,
legitimităţii, proporţionalităţii şi securităţii, principii apli-
cabile şi enunţate de Directiva 95/46/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995, referi-
toare la protecţia persoanelor fizice cu privire la prelu-
crarea datelor cu caracter personal şi la libera circulaţie a
acestor date. Tribunalele naţionale au mai analizat dacă
procedura disciplinară a respectat principiul contradicto-
rialităţii şi dacă reclamantului i s-a oferit posibilitatea de
a-şi prezenta argumentele.
Nu pare că reclamantul fost informat în prealabil des-
pre întinderea şi natura monitorizării operate de către
companie, nici despre posibilitatea acesteia de a acce-
sa conţinutul actual al comunicărilor sale. Tribunalele
naţionale au omis să cerceteze dacă reclamantul fusese
avertizat în prealabil despre posibilitatea ca angajatorul
să implementeze măsuri de monitorizare, precum şi des-
pre întinderea şi natura acestor măsuri. Pentru a fi consi-
derat prealabil, avertismentul angajatorului trebuia făcut
înainte ca angajatorul să-şi înceapă activitatea de moni-
torizare, în special atunci când monitorizarea implică şi
accesul la conţinutul comunicărilor angajaţilor.
Problema întinderii monitorizării şi a gradului de intru-
ziune în viaţa privată a reclamantului nu a fost examinată
de vreo instanţă naţională, deşi se pare că angajatorul a
înregistrat în timp real toate comunicările în timpul pe-
rioadei de monitorizare, pe care le-a accesat şi al căror
conţinut l-a imprimat.
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
CEDO
Instanţele naţionale nu au verificat în mod suficient
existenţa motivelor legitime care să justifice monitori-
zarea comunicărilor reclamantului. Nici tribunalul, nici
curtea de apel nu au examinat de o manieră suficientă
dacă scopul urmărit de către angajator putea fi atins prin
metode mai puţin intruzive decât accesul la conţinutul în
sine al comunicărilor reclamantului.
În plus, nicio instanţă nu a examinat gravitatea conse-
cinţelor măsurii de supraveghere şi a procedurilor disci-
plinare care au urmat. În această privinţă, reclamantul a
fost supus celei mai severe măsuri disciplinare posibile,
şi anume concedierea.
Judecătorii naţionali nu au verificat dacă, atunci când
l-a convocat pe reclamant să explice de ce a utilizat re-
sursele companiei, în special internetul, angajatorul
acce­sase deja conţinutul comunicărilor în discuţie. Un
acces la conţinutul comunicărilor care poate avea loc in-
diferent de etapa procedurii disciplinare contravine prin-
cipiului transparenţei (Recomandarea CM/Rec(2015)5 a
Comitetului Miniştrilor statelor membre privind prelucra-
rea datelor cu caracter personal în contextul angajării).
În aceste condiţii, instanţele naţionale au eşuat, pe
de o parte, să verifice în special dacă reclamantul fusese
avertizat în prealabil de către angajatorul său despre po-
sibilitatea ca comunicările sale purtate prin intermediul
Yahoo Messenger sunt monitorizate şi, pe de altă parte,
să ţină cont de faptul că acesta nu a fost informat cu pri-
vire la natura şi întinderea monitorizării al cărei subiect
era, cât şi despre gradul ingerinţei în viaţa sa privată şi co-
respondenţa sa. Mai mult, ele au eşuat să stabilească, în
primul rând, ce motive speciale au justificat introducerea
măsurilor de monitorizare, în al doilea rând, dacă angaja-
torul a putut pune în aplicare măsuri mai puţin intruzive
pentru viaţa privată şi corespondenţa reclamantului şi, în
al treilea rând, dacă accesul la conţinutul comunicărilor
era posibil fără ştirea reclamantului.
Aşadar, în ciuda marjei largi de apreciere a statului
reclamat, autorităţile naţionale nu au protejat în mod
adecvat dreptul reclamantului la respectarea vieţii priva-
te şi a corespondenţei sale şi, prin urmare, nu au asigurat
un echilibru corect între interesele în discuţie.
Concluzie: încălcare (unsprezece voturi la şase).
Articolul 41: capătul de cerere privind acoperirea pre-
judiciului material – respins; constatarea existenţei unei
încălcări este suficientă pentru acoperirea prejudiciului
moral. (Sursa: http://hudoc.echr.coe.int)
13
 CEDO
Cauza Axel Springer SE şi RTL Television GmbH
c. Germaniei, hotărârea din 21 septembrie 2017
Concluzie: Neîncălcarea art. 10 din Convenţie
(cuvinte cheie: libertatea de exprimare, omor,
mass-media, imagini video)
Situaţia de fapt:
Fotografii care lucrau pentru companiile media recla-
mante au participat la şedinţele unui proces care avea
ca obiect comiterea unui omor, pentru a face fotografii
şi pentru a înregistra imagini video în vederea populari-
zării acestui eveniment. În timpul procesului, judecătorul
care prezida şedinţa a emis un ordin care interzicea pu-
blicarea de imagini prin care putea fi identificat acuzatul.
În faţa Curţii Europene, reclamanţii s-au plâns că acest
ordin a condus la încălcarea articolului 10.
În drept, art. 10 din Convenţie:
Problema din faţa Curţii fusese caracterul necesar în-
tr-o societate democratică al ordinul judiciar. Acolo unde
trebuia pus în balanţă dreptul la libertatea de exprimare
cu dreptul la respectarea vieţii private, trebuiau avute în
vedere criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii. Criteriile
nu erau unele exhaustive şi trebuiau transpuse şi adap-
tate în lumina circumstanţelor particulare ale cazului.
Acestea erau aplicabile în special în cazurile în care era
incidentă prezumţia de nevinovăţie, în baza articolului 6
§ 2 din Convenţie. În cazul în discuţie, criteriile includeau:
contribuţia la o dezbatere de interes public, măsura în
care era cunoscută persoana afectată, influenţa asupra
procedurilor penale, circumstanţele în care erau făcute
fotografiile, contextul, forma şi consecinţele publicării,
precum şi gravitatea sancţiunii aplicate.
Infracţiunea în discuţie era una oripilantă, însă fusese
comisă într-un cadru familial, ca urmare a unei dispute
în locuinţa familiei. Nu existaseră indicii potrivit cărora
acest caz ar fi căpătat o notorietate deosebită. Persoana
afectată nu era o figură publică, ci o persoană obişnui-
tă, care era subiectul unor proceduri penale. De vreme
ce acuzatul a recunoscut că a comis infracţiunea, confe-
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
14
LIBERTATEA DE EXPRIMARE
Libertatea de exprimare. Dispunerea
interzicerii publicării de imagini prin
intermediul cărora putea fi identificat
acuzatul dintr-un proces care avea ca
obiect comiterea unui omor
Convenţie, art. 10
siunea în sine nu înlătura protecţia prezumţiei de nevi-
novăţie. O confesiune poate să aibă, în anumite circum-
stanţe, un impact asupra punerii în balanţă a drepturilor
concurente. Judecătorul care prezidase şedinţa a avut în
vedere faptul că confesiunile şi credibilitatea lor trebuiau
analizate la finalul şedinţei principale, potrivit dreptului
naţional, şi nu înainte de începerea ei. Acest fapt era apli-
cabil cu atât mai mult cu cât acuzatul suferea de o tul-
burare de personalitate schizoidă. Acuzatul nu a urmărit
niciodată să contacteze media şi nici să facă comentarii
publice, însă a cerut în mod expres să fie protejat de co-
municarea de reportaje care îl identificau. Ordinul a in-
terzis doar publicarea imaginilor prin care putea fi iden-
tificat acuzatul. Orice alt reportaj referitor la proceduri
nu era interzis. Cu privire la consecinţele unei încălcări a
unui ordin al curţii, o posibilă interdicţie de a face ulte-
rior reportaje cu privire la caz se aplica în egală măsură
în privinţa procedurilor împotriva acuzatului. Ordinul nu
avea un efect inhibitor asupra companiilor media recla-
mante, contrar drepturilor lor în baza articolului 10.
Judecătorul care a prezidat şedinţa a efectuat un act
atent de punere în balanţă. Judecătorul a analizat în
mod clar conflictul dintre interesele opuse şi a aplicat
prevederile legale naţionale, cântărind cu atenţie aspec-
tele relevante ale cazului. În lumina marjei de aprecie-
re disponibile pentru autorităţile naţionale în contextul
restricţiilor privind comnicarea de informaţii despre
procesele penale, judecătorul care a prezidat şedinţa a
ales cea mai puţin restrictivă măsură din cele posibile. În
consecinţă, ingerinţa în dreptul companiilor reclamante
la libertatea de exprimare fusese necesară într-o societa-
te democratică.
Concluzie: nicio încălcare (unanimitate). (Sursa:
http://hudoc.echr.coe.int)

Cauza Service Benz Com S.R.L. c. României,
hotărârea din 4 iulie 2017
Concluzie: Neîncălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie
(cuvinte cheie: protecţia proprietăţii, confiscare,
bună-credinţă, prejudiciu, contravenţie, culpă)
Situaţia de fapt:
În 2010, două camioane-cisterne care îi aparţineau so-
cietăţii reclamante au fost confiscate în cadrul unei pro-
ceduri contravenţionale derulate împotriva unuia dintre
clienţii ei (care a declarat greşit natura mărfii, pentru a
evita plata accizelor la combustibil). Ignoranţa susţinută
de către reclamantă a fost considerată inoperantă; tribu-
nalul a mai reţinut că, în calitate de transportator, aceas-
ta avea o obligaţie de diligenţă.
În 2006, Curtea Constituţională a confirmat procedura
confiscării automate, având în vedere posibilitatea propri-
etarului de a se întoarce împotriva co-contractantului său.
În drept, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie:
a) Natura, legalitatea şi scopul legitim al ingerinţei – În
cazul unei măsuri definitive fără posibilitatea restituirii,
confiscarea camioanelor-cisterne ale reclamantei a echi-
valat cu o lipsire de proprietate. Baza sa legală era artico-
lul 220 §§ 1 k şi 2 b din Codul de procedură fiscală (CPF),
care urmărea realizarea unui obiectiv de interes general
(combaterea evaziunii fiscale).
b) Proporţionalitatea – Având în vedere substanţa
contravenţiei (transportarea unor produse nedeclarate,
supuse accizării), obiectul confiscării (camioanele-cister-
ne) nu a părut lipsit de legătură cu obiectivul combaterii
evaziunii fiscale urmărit de prevederile în discuţie.
Cu siguranţă, în baza dispoziţiilor menţionate, confis-
carea mijloacelor de transport utilizate era obigatorie.
Într-adevăr, instanţa de recurs a considerat că nu era ne-
voie să: se distingă dacă mijloacele de transport îi apar-
ţineau contravenientului sau unui terţ; nici, în cel de-al
doilea caz, să aibă în vedere atitudinea personală a terţu-
lui sau natura legăturii sale cu contravenientul.
Prin urmare, este necesar să se verifice dacă recla-
mantul a avut la dispoziţie un remediu care să-i permită
să-şi valorifice în mod efectiv teza bunei sale credinţe.
Totuşi, Curtea Constituţională a fost chemată de mai
multe ori să examineze susţinerile împotriva dispoziţii-
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
CEDO
PROTECŢIA PROPRIETĂŢII
Lipsirea de proprietate. Regimul obiec­
tiv al confiscării, cu posibilitatea pro­
prie­tarului de bună-credinţă de a obţi­
ne repararea prejudiciului de către con­
tra­venient, pentru culpă contrac­tuală
Protocolul nr. 1, art. 1
lor contestate care autorizau confiscarea bunurilor ce nu
aparţin contravenientului. În decizia sa nr. 685 din 2006,
aceasta a reţinut caracterul nefondat al criticii, conside-
rând că: 1o prin încredinţarea vehiculului co-contractan-
tului său, proprietarul şi-a asumat riscul că acesta îl va
folosi în mod greşit; 2o rămânea deschisă calea proprie-
tarului de a iniţia o acţiune în justiţie, în baza contractului
lor; 3o o interpretare diferită ar permite eludarea legii
fără probleme.
Aşadar, cu mult înainte de a se întâmpla faptele de-
scrise în prezenta cerere, Curtea Constituţioală a confir-
mat existenţa unui remediu pe care îl putea folosi propri-
etarul unui mijloc de transport confiscat împotriva con-
travenientului, în baza regulilor generale ale răspunderii
civile contractuale.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care conţiea o
interpretare de autoritate a dreptului naţional, este sufi-
cientă pentru a se putea constata efectivitatea recursului
în discuţie. Mai mult, această abordare a avut parte de o
consacrare legislativă explicită în materie de transport,
prin articolul 1961 § 3 din noul cod civil (care, deşi a in-
trat în vigoare la câteva luni după încheierea proceduri-
lor judiciare iniţiate de către reclamantă, fusese publicat
înainte de iulie 2009).
În cazurile în care Curtea Europeană a considerat lip-
site de efectivitate remediile de acest gen, acest fapt
s-a datorat motivelor cazului concret (de exemplu, de
falimentul sau de dizolvarea societăţii comerciale respo-
sabile, de riscul serios al falimentului, având în vedere
gravitatea amenzilor aplicate autorilor evaziunii, de de-
cesul autorului contravenţiei sau de llipsa de practică a
tribunalelor naţionale în materie).
Reclamanta nu a invocat nicio circumstanţă specială
de această natură şi nu a existat niciun motiv de îndoială
în privinţa efectivităţii remediului judiciar de care dispu-
nea, în vederea reparării prejudiciului suferit. Aşadar, a
fost asigurat echilibrul corect între respectarea dreptu-
rilor sale şi interesul general. (Sursa: http://hudoc.echr.
coe.int)
15
 CEDO
DREPTUL LA DOUĂ GRADE DE JURISDICŢIE ÎN MATERIE PENALĂ
Cauza Rostovtsev c. Ucrainei, hotărârea din
25 iulie 2017
Concluzie: Încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 7 la
Convenţie
(cuvinte cheie: dublul grad de jurisdicţie,
condamnare, posesie de droguri)
Situaţia de fapt:
Reclamantul, care nu fusese reprezentat pe parcursul
procesului său, a fost condamnat pentru dobândirea şi
posesia ilegale de droguri, o infracţiune incriminată de
articolul 309 § 2 din Codul penal, şi pedepsit cu pedeap-
sa închisorii. Acesta a introdus un apel, invocând faptul
că trebuia condamnat pentru comiterea unei infracţiuni
mai puţin grave, referitoare la dobândirea şi traficul de
droguri şi de substanţe asemănătoare, în baza articolu-
lui 320 din Codul Penal. Totuşi, i s-a restituit cererea de
apel, după ce instanţa de apel a notat că, dat fiind faptul
că acesta a admis circumstanţele comiterii infracţiunii în
cadrul procesului său din primă instanţă, el nu putea in-
troduce un apel, având în vedere dispoziţiile articolului
394 § 2 din Codul de procedură penală.
În procedurile din faţa Curţii, reclamantul s-a plâns în
baza articolului 2 din Protocolul nr. 7 de faptul că a fost
privat de dreptul său la apel şi, în special, de dreptul de
a contesta calificarea actelor pe care acesta a admis că
le-a comis.
În drept, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie:
Articolul 2 din Protocolul nr. 7: Nu s-a contestat fap-
tul că, în principiu, reclamantul avea dreptul de a-i fi fost
examinat cazul în apel şi faptul că nu a putut să benefici-
eze de acesta, pentru că a admis circumstanţele pe care
se baza condamnarea sa, acceptând aşadar incidenţa
unei proceduri simplificate. Totuşi, deşi acceptul recla-
mantului ar fi putut echivala cu o renunţare la anumite
drepturi procedurale, nu s-a contestat, de asemenea, că
această renunţare nu viza dreptul la apel din motive de
calificare juridică a actelor sale. Cu siguranţă că acestea
au fost motivele care au stat la baza cererii sale de apel.
Prin urmare, nu se putea susţine faptul că reclamantul a
renunţat la dreptul său la apel.
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
16
Dreptul la două grade de jurisdicţie în
materie penală. Restituirea cererii de
apel împotriva unei condamnări, dată
fiind aplicarea imprevizibilă a regulilor
de procedură penală
Protocolul nr. 7, art. 2
Instanţa de apel s-a referit în mod explicit la calificarea
juridică a actelor reclamantului ca la unul din motivele
pentru care decizia nu putea fi supusă apelului, iar con-
cluziile sale au fost confirmate de Curtea Supremă pri-
vind Cauzele Civile şi Penale (HSC). Totuşi, această poziţie
venea în contradicţie directă cu interpretarea Guvernului
referitoare la prevederile naţionale relevante şi cu ju-
risprudenţa HSC citată de către Guvern, potrivit cărora
noţiunea de „circumstanţe” utilizată în procedurile naţi-
onale relevante se referea doar la circumstanţele de fapt
ale cazului şi nu includea calificarea lor în baza legii pena-
le. Mai mult, HSC reiterase chiar ea într-o circulară adre-
sată instanţelor inferioare, cu trimitere la această cerere
pendinte pe rolul Curţii, că acceptarea circumstanţelor
de fapt în cadrul procesului din prima instanţă nu-l îm-
piedica pe reclamant să introducă un apel, atunci când
dreptul penal substanţial fusese aplicat incorect. Aşadar,
nu se putea susţine că reclamantul trebuia să prevadă
că, prin acceptarea situaţiei de fapt, aşa cum a fost stabi-
lită aceasta de către instanţă în cursul procesului său, el
renunţa la posibilitatea de a introduce un apel împotriva
condamnării sale, în cazul în care considera că calificarea
juridică a actelor sale era incorectă.
Prin urmare, interpretarea prevederilor legale naţi-
onale relevante făcută de către instanţele naţionale în
cazul reclamantului nu fusese una „previzibilă” şi, prin
adoptarea acesteia, instanţele naţionale au interferat cu
însăşi esenţa dreptului său la apel.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 41: constatarea existenţei unei încălcări a
reprezentat o satisfacţie echitabilă suficientă în privinţa
oricărui prejudiciu moral, redeschiderea procedurilor
fiind, în principiu, cea mai potrivită formă de redresare
disponibilă în dreptul ucrainean. (Sursa: http://hudoc.
echr.coe.int)
 CJUE

PROTECŢIA CONSUMATORILOR

CJUE, R.P. Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Protecţia consumatorilor – Clauze

Româneşti SA, Hotărârea din 20 septembrie
2017
(cuvinte cheie: protecţia consumatorilor,
clauze abuzive în contractele de credit,
monedă străină, risc de schimb valutar,
dezechilibru semnificativ)
abu­zive în contractele încheiate cu
con­su­matorii – Aprecierea caracterului
abu­ziv al clauzelor contractuale – Con­
tract de credit încheiat într o monedă
stră­ină – Risc de schimb valutar în sar­
cina exclusivă a consumatorului – Dez­
echi­libru semnificativ între drep­turile
şi obligaţiile părţilor care decurg din
con­tract – Momentul la care tre­buie
apre­ciată existenţa dezechi­li­bru­lui –
Con­ţinutul noţiunii de clauze «expri­
mate în mod clar şi inteligibil» – Nive­
lul de informare care trebuie furni­z at
de bancă

Directiva 93/13/CEE, art. 3 alin. (1),

art. 4 alin. (2)

În cauza de faţă, Curtea a stabilit următoarele:

1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că noţiunea „obiectul principal al contractului”,
în sensul acestei dispoziţii, include o clauză contractuală, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într
un contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale şi potrivit
căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat, având în vedere că această
clauză stabileşte o prestaţie esenţială care caracterizează acest contract. În consecinţă, această clauză nu poate fi
considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil.
2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză
contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituţiile
financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente
şi în cunoştinţă de cauză. În această privinţă, această cerinţă presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul tre-
buie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat să fie înţeleasă de consumator atât pe plan formal
şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal
informat şi suficient de atent şi de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii
monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnifica-
tive, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare. Este de competenţa instanţei naţionale să efectueze
verificările necesare în această privinţă.
3) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al
unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama
de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de
natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Revine instanţei de trimitere sarcina să eva-
lueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi
de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb
valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru, în
sensul dispoziţiei menţionate.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing

17
 CJUE
1) Cererea de decizie preliminară priveşte interpreta-
rea articolului 3 alineatul (1) şi a articolului 4 alineatul (2)
din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993
privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu con-
sumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2,
p. 273).
2) Această cerere a fost formulată în cadrul unui liti-
giu între doamna Ruxandra Paula Andriciuc şi alte 68 de
persoane, pe de o parte, şi Banca Românească SA (denu-
mită în continuare „banca”), pe de altă parte, în legătură
cu caracterul pretins abuziv al clauzelor inserate în con-
tracte de credit care prevăd, printre altele, rambursarea
creditelor în aceeaşi monedă străină în care acestea au
fost acordate.
Litigiul principal şi întrebările preliminare
Din decizia de trimitere reiese că, în perioada 2007-
2008, reclamanţii din litigiul principal, care, în această
perioadă, îşi primeau veniturile în lei româneşti (RON),
au încheiat cu banca contracte de credit în franci elveţieni
(CHF) în vederea achiziţionării unor imobile, a refinanţă-
rii altor credite sau a satisfacerii unor nevoi personale.
Potrivit articolului 1 alineatul (2) din fiecare dintre
aceste contracte, reclamanţii din litigiul principal erau
obligaţi să ramburseze ratele lunare ale creditelor în ace-
eaşi valută în care acestea au fost acordate, şi anume în
franci elveţieni, cu consecinţa că riscul de schimb valutar,
care implică o majorare a ratelor lunare în cazul scăderii
cursului de schimb al leului românesc în raport cu francul
elveţian, rămânea exclusiv în sarcina acestora. În plus,
aceste contracte conţineau, la articolul 9 alineatul (1) şi,
respectiv, la articolul 10 alineatul (3) punctul 9, două cla-
uze care autorizau banca, după ajungerea la scadenţă a
ratelor lunare sau în cazul nerespectării de către împru-
mutat a obligaţiilor rezultate din contractele menţionate,
să debiteze contul împrumutatului şi, dacă era necesar,
să efectueze conversia lichidităţilor disponibile în con-
tul acestuia în moneda contractului, la cursul de schimb
practicat de bancă în ziua operaţiunii menţionate. În apli-
carea acestor clauze, orice diferenţă a cursului de schimb
valutar era în sarcina exclusivă a împrumutatului.
Potrivit reclamanţilor din litigiul principal, banca era
în măsură să prevadă evoluţia şi fluctuaţiile cursului de
schimb al francului elveţian. În această privinţă, riscul de
schimb valutar ar fi fost prezentat în mod incomplet în
măsura în care, spre deosebire de celelalte monede stră-
ine care serveau drept valută de referinţă pentru împru-
muturi, banca nu ar fi explicat că acesta fluctua în mod
semnificativ în raport cu leul românesc.
În mod mai general, prezentarea ar fi fost efectuată
în mod părtinitor evidenţiindu se beneficiile acestui tip
de produs şi ale valutei utilizate, neglijându se însă să se
menţioneze riscurile potenţiale ale acestora, precum şi
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
18
probabilitatea realizării lor. În acest context, reclaman-
ţii din litigiul principal susţin că, neinformându i în mod
transparent cu privire la aceste fluctuaţii, banca şi a încăl-
cat obligaţiile de informare, de avertizare şi de consiliere,
precum şi obligaţia de redactare a clauzelor contractuale
în mod clar şi inteligibil, pentru ca fiecare împrumutat să
poată evalua întinderea obligaţiilor rezultate din contrac-
tul pe care l a încheiat.
Apreciind că clauzele care prevedeau rambursarea
creditelor în franci elveţieni constituiau clauze abuzive,
întrucât impuneau riscul de schimb valutar în sarcina îm-
prumutaţilor, reclamanţii din litigiul principal au sesizat
Tribunalul Bihor (România) cu o acţiune prin care solici-
tau declararea nulităţii acestor clauze, precum şi emite-
rea de către bancă a unui nou grafic de plăţi care să pre-
vadă conversia împrumuturilor în lei româneşti, la cursul
de schimb în vigoare la momentul încheierii contractelor
de credit în discuţie în litigiul principal.
Prin sentinţa din 30 aprilie 2015, Tribunalul Bihor a
respins acţiunea. Această instanţă a considerat că, chiar
dacă nu a fost negociată cu împrumutaţii, clauza care
prevedea rambursarea creditelor în aceeaşi monedă în
care acestea fuseseră contractate nu era abuzivă.
Reclamanţii din litigiul principal au formulat apel îm-
potriva acestei sentinţe la instanţa de trimitere. Aceştia
susţin că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor a fost cauzat de deprecierea leului
românesc în raport cu francul elveţian, survenită după
încheierea contractelor, şi că Curtea nu s a pronunţat ni-
ciodată asupra unui aspect de această natură în hotărâ-
rile sale referitoare la interpretarea articolului 3 alineatul
(1) din Directiva 93/13 privind noţiunea „dezechilibru
semnificativ”.
Instanţa de trimitere observă că, în speţă, cursul
francului elveţian s a valorizat în mod semnificativ de la
acordarea împrumuturilor în discuţie în litigiul principal,
reclamanţii din litigiul principal având de suferit de pe
urma acestei aprecieri, astfel că, în opinia acestei instan-
ţe, se impune a se stabili dacă, în cadrul obligaţiei de
informare pe care o avea banca, la momentul încheie-
rii contractelor de credit, aceasta trebuia să informeze
clienţii şi asupra posibilităţii aprecierii sau a deprecierii
francului elveţian în viitor şi dacă, pentru ca respectiva
clauză să poată fi considerată ca fiind exprimată în mod
clar şi inteligibil în sensul articolului 4 alineatul (2) din
Directiva 93/13, aceasta trebuia să prevadă şi toate con-
secinţele sale posibile în funcţie de care preţul plătit de
consumator poate varia, cum ar fi riscul de curs valutar.
Instanţa de trimitere consideră, aşadar, că se impune
o clarificare în ceea ce priveşte interpretarea articolului 4
alineatul (2) din Directiva 93/13, care prevede o excepţie
de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abu-
zive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie
a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă.

În aceste condiţii, Curtea de Apel Oradea (România)
a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze
Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie
interpretat în sensul că dezechilibrul semnificativ dintre
drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract
trebuie analizat prin raportare strict la momentul înche-
ierii contractului sau include şi situaţia în care, pe parcur-
sul derulării unui contract cu executare succesivă, presta-
ţia consumatorului devine excesiv de oneroasă compa-
rativ cu momentul încheierii contractului din cauza unor
schimbări semnificative ale cursului de schimb valutar?
2) În accepţiunea articolului 4 alineatul (2) din
Directiva 93/13, prin caracterul clar şi inteligibil al unei
clauze contractuale trebuie să se înţeleagă că respecti-
va clauză contractuală trebuie să prevadă doar motivele
care au stat la baza includerii acestei clauze în contract şi
mecanismul său de funcţionare sau trebuie să prevadă
şi toate consecinţele sale posibile în funcţie de care pre-
ţul plătit de consumator poate varia, cum ar fi riscul de
curs valutar, şi, din perspectiva Directivei 93/13, se poate
considera că obligaţia băncii de informare a clientului la
momentul acordării creditului vizează exclusiv condiţiile
de creditare, respectiv dobânzile, comisioanele, garanţii-
le puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea aprecierii
sau a deprecierii unei monede străine neputând fi inclu-
să în această obligaţie?
3) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebu-
ie interpretat în sensul că termenii «obiectul principal al
contractului» şi «caracterul adecvat al preţului sau remu-
neraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile fur-
nizate în schimbul acestora, pe de altă parte», acoperă
o clauză cuprinsă într un contract de credit încheiat în
monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un
consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri in-
dividuale, potrivit căreia creditul va fi restituit în aceeaşi
valută?”
Cu privire la întrebările preliminare:
Cu privire la a treia întrebare:
Prin intermediul celei de a treia întrebări, la care tre-
buie să se răspundă în primul rând, instanţa de trimitere
solicită să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din
Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunile
„obiectul principal al contractului” sau „caracterul adec-
vat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de
serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora,
pe de altă parte”, în sensul dispoziţiei menţionate, includ
o clauză inserată într un contract de credit încheiat în
monedă străină între un profesionist şi un consumator
fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, pre-
cum cea în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia cre-
ditul trebuie restituit în aceeaşi valută.
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
CJUE
Cu titlu introductiv, trebuie amintit că împrejurarea
că, pe plan formal, o instanţă naţională a formulat între-
barea preliminară făcând trimitere la anumite dispoziţii
ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze
acestei instanţe toate elementele de interpretare care
pot fi utile pentru soluţionarea cauzei cu care este se-
sizată, indiferent dacă respectiva instanţă s a referit
sau nu s a referit la acestea în enunţul întrebărilor sale
(Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C 34/13,
EU:C:2014:2189, punctul 71, precum şi Hotărârea din 15
februarie 2017, W şi V, C 499/15, EU:C:2017:118, punctul
45).
În speţă, în observaţiile lor scrise, guvernul român şi
banca au invocat posibilitatea ca clauza în discuţie în liti-
giul principal să nu facă altceva decât să reflecte princi-
piul nominalismului monetar consacrat la articolul 1578
din Codul civil român, astfel încât, în temeiul articolului 1
alineatul (2) din Directiva 93/13, clauza menţionată nu ar
intra în domeniul de aplicare al acesteia.
În această privinţă, trebuie amintit că articolul 1 ali-
neatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din
domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele
care reflectă actele cu putere de lege sau normele admi-
nistrative obligatorii (Hotărârea din 10 septembrie 2014,
Kušionová, C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 76, pre-
cum şi, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE
Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 25).
Curtea a statuat deja că această excludere presupune
îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contrac-
tuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o
normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau nor-
ma respectivă trebuie să fie obligatorie (Hotărârea din 10
septembrie 2014, Kušionová, C 34/13, EU:C:2014:2189,
punctul 78).
Astfel, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este
exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, re-
vine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această
clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se
aplică între părţile contractante independent de alege-
rea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin
urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui
acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în
acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb,
C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10
septembrie 2014, Kušionová, C 34/13, EU:C:2014:2189,
punctul 79).
În speţă, după cum a subliniat avocatul general la
punctul 59 din concluzii, revine instanţei de trimitere sar-
cina de a aprecia, ţinând seama de natura, de economia
generală şi de prevederile contractelor de împrumut în
discuţie, precum şi de contextul juridic şi factual în care
se înscriu acestea din urmă, dacă clauza în discuţie în li-
tigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie rambursat
în aceeaşi monedă în care a fost acordat, reflectă actele
19
 CJUE
sau normele obligatorii ale dreptului naţional în sensul
articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Procedând la verificările menţionate necesare, instan-
ţa naţională trebuie să ţină seama de faptul că, având
în vedere în special obiectivul directivei respective, mai
precis protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abu-
zive inserate în contractele încheiate de profesionişti cu
consumatorii, excepţia instituită la articolul 1 alineatul
(2) din aceeaşi directivă este de strictă interpretare (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2014,
Kušionová, C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 77).
În cazul în care instanţa de trimitere ar constata că cla-
uza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excep-
ţia menţionată, i ar reveni atunci sarcina de a examina
dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii „obiectul prin-
cipal al contractului” sau în noţiunea „caracterul adec-
vat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de
serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora,
pe de altă parte”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din
Directiva 93/13.
Deşi este adevărat că această examinare, după cum
s a amintit la punctul 22 din prezenta hotărâre, este de
competenţa exclusivă a instanţei de trimitere, revine to-
tuşi Curţii sarcina de a deduce din dispoziţia menţionată
criteriile aplicabile în cadrul unei astfel de examinări.
În această privinţă, Curtea a statuat că articolul 4 ali-
neatul (2) din Directiva 93/13 prevede o excepţie de la
mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive ast-
fel cum este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a
consumatorilor pus în aplicare prin această directivă şi
că, prin urmare, acestei dispoziţii trebuie să i se dea o
interpretare strictă (a se vedea în acest sens Hotărârea
din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C 26/13,
EU:C:2014:282, punctul 42, precum şi Hotărârea din 23
aprilie 2015, Van Hove, C 96/14, EU:C:2015:262, punctul
31). Totodată, termenii „obiect principal al contractului”
şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de
o parte, şi serviciile sau bunurile furnizate în schimbul
acestora, pe de altă parte” care figurează la articolul 4
alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie, în mod normal,
să primească în întreaga Uniune Europeană o interpre-
tare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând
seama de contextul acestei prevederi şi de obiectivul ur-
mărit de reglementarea în cauză (Hotărârea din 26 fe-
bruarie 2015, Matei, C 143/13, EU:C:2015:127, punctul
50).
În ceea ce priveşte categoria clauzelor contractu-
ale care se circumscriu noţiunii „obiectul principal al
contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din
Directiva 93/13, Curtea a considerat că aceste clauze tre-
buie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţi-
ale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează
(Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte
de Piedad de Madrid, C 484/08, EU:C:2010:309, punctul
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
20
34, şi Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove, C 96/14,
EU:C:2015:262, punctul 33).
În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în ra-
port cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului con-
tractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal
al contractului”, în sensul acestei dispoziţii (Hotărârea
din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C 26/13,
EU:C:2014:282, punctul 50, şi Hotărârea din 23 aprilie
2015, Van Hove, C 96/14, EU:C:2015:262, punctul 33).
În speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispo-
ziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în dis-
cuţie în litigiul principal, inserată într un contract de cre-
dit încheiat într o monedă străină între un profesionist
şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri
individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în
aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii „obiectul
principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul
(2) din Directiva 93/13.
În această privinţă, trebuie să se observe că, printr
un contract de credit, împrumutătorul se angajează, în
principal, să pună la dispoziţia împrumutatului o anumi-
tă sumă, acesta din urmă angajându se, la rândul său, în
principal să ramburseze, în general cu dobândă, aceas-
tă sumă potrivit termenelor de scadenţă prevăzute.
Principalele prestaţii ale unui astfel de contract se rapor-
tează, aşadar, la o sumă care trebuie definită în raport
cu moneda de plată şi de rambursare stipulată. În con-
secinţă, după cum a arătat avocatul general la punctul
46 şi următoarele din concluzii, faptul că un credit trebu-
ie să fie rambursat într o anumită monedă nu priveşte,
în principiu, o modalitate accesorie de plată, ci natura
însăşi a obligaţiei debitorului, constituind astfel un ele-
ment esenţial al unui contract de împrumut.
Este adevărat că la punctul 59 din Hotărârea din
30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai (C 26/13,
EU:C:2014:282), Curtea a statuat că termenii „obiectul
principal al contractului” nu acoperă o clauză, inserată
într un contract de împrumut încheiat în monedă stră-
ină între un profesionist şi un consumator şi care nu a
făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul că-
reia, pentru calcularea ratelor împrumutului, se aplică
cursul de schimb la vânzare al acestei valute numai în
cazul în care se constată, ceea ce revine în sarcina instan-
ţei naţionale să verifice, că respectiva clauză stabileşte
o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl
caracterizează.
Cu toate acestea, după cum a amintit de altfel instanţa
de trimitere, în timp ce, în cauza în care s a pronunţat
Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai
(C 26/13, EU:C:2014:282), împrumuturile, deşi încheiate
în monedă străină, trebuiau să fie rambursate în mone-
da naţională în funcţie de cursul de schimb la vânzare al
monedei străine practicat de instituţia bancară, în cauza
principală, împrumuturile trebuie rambursate în aceeaşi

monedă străină în care au fost acordate. Or, astfel cum a
arătat avocatul general la punctul 51 din concluzii, con-
tractele de credit indexate în funcţie de monede străine
nu pot fi asimilate contractelor de credit în monede stră-
ine, precum cele în discuţie în litigiul principal.
Având în vedere ansamblul acestor consideraţii, tre-
buie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 4
alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în
sensul că noţiunea „obiectul principal al contractului”,
în sensul acestei dispoziţii, include o clauză contractu-
ală, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată
într un contract de împrumut încheiat în monedă stră-
ină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale
şi potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi
monedă străină în care a fost contractat, având în vedere
că această clauză stabileşte o prestaţie esenţială care ca-
racterizează acest contract. În consecinţă, această clauză
nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care
este exprimată în mod clar şi inteligibil.
Cu privire la a doua întrebare:
Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa de
trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 4 alinea-
tul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că
cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie ex-
primată în mod clar şi inteligibil implică faptul că clauza
unui contract de credit, în temeiul căreia creditul trebuie
restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contrac-
tat, trebuie să prevadă doar motivele care au stat la baza
includerii acestei clauze în contract şi mecanismul său
de punere în aplicare sau dacă trebuie să menţioneze şi
toate consecinţele sale posibile în funcţie de care preţul
plătit de consumator poate varia, cum ar fi riscul de curs
valutar, şi dacă, din perspectiva directivei menţionate,
obligaţia instituţiei bancare de informare a împrumuta-
tului la momentul acordării creditului vizează exclusiv
condiţiile de creditare, respectiv dobânzile, comisioa-
nele, garanţiile puse în sarcina împrumutatului, posibi-
litatea aprecierii sau a deprecierii unei monede străine
neputând fi inclusă în această obligaţie.
Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Curtea a statuat
deja că cerinţa unei redactări clare şi inteligibile se aplică
chiar şi în cazul în care o clauză intră sub incidenţa no-
ţiunii „obiectul principal al contractului” sau a noţiunii
„caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe
de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în
schimbul acestora, pe de altă parte”, în sensul articolului
4 alineatul (2) din Directiva 93/13 (a se vedea în acest
sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné
Rábai, C 26/13, EU:C:2014:282, punctul 68). Astfel, clau-
zele vizate în această dispoziţie sunt exceptate totuşi de
la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în
care instanţa naţională competentă consideră, în urma
unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redac-
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
CJUE
tate de profesionist în mod clar şi inteligibil (Hotărârea
din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de
Madrid, C 484/08, EU:C:2010:309, punctul 32).
În ceea ce priveşte cerinţa privind transparenţa clau-
zelor contractuale, astfel cum rezultă aceasta din artico-
lul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a subliniat
că această cerinţă, amintită şi la articolul 5 din această
directivă, nu poate fi redusă numai la caracterul inteli-
gibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci că, dim-
potrivă, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de
directiva menţionată se întemeiază pe ideea că, în ceea
ce priveşte, printre altele, nivelul de informare, consu-
matorul se află într o situaţie de inferioritate faţă de
profesionist, această cerinţă privind redactarea clară şi
inteligibilă a clauzelor contractuale şi, prin urmare, pri-
vind transparenţa, impusă de aceeaşi directivă, trebu-
ie înţeleasă în mod extensiv (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai,
C 26/13, EU:C:2014:282, punctele 71 şi 72, precum şi
Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C 348/14, nepublica-
tă, EU:C:2015:447, punctul 52).
Prin urmare, cerinţa potrivit căreia o clauză contrac-
tuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebu-
ie înţeleasă ca impunând şi ca contractul să expună în
mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului
la care se referă clauza respectivă, precum şi, dacă este
cazul, relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin
alte clauze, astfel încât acest consumator să fie în măsură
să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile,
consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea
ce îl priveşte (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi
Káslerné Rábai, C 26/13, EU:C:2014:282, punctul 75, pre-
cum şi Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove, C 96/14,
EU:C:2015:262, punctul 50).
Această chestiune trebuie examinată de instanţa de
trimitere având în vedere ansamblul elementelor de
fapt pertinente, printre care se numără publicitatea şi
informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul nego-
cierii unui contract de împrumut (a se vedea în acest
sens Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C 143/13,
EU:C:2015:127, punctul 75).
Mai precis, revine instanţei naţionale, atunci când ţine
seama de toate circumstanţele care însoţesc încheierea
contractului, obligaţia să verifice că, în cauza respectivă,
au fost comunicate consumatorului toate elementele
care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi
care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul
total al împrumutului său. Joacă un rol decisiv în această
apreciere, pe de o parte, aspectul dacă clauzele sunt re-
dactate în mod clar şi inteligibil astfel încât să îi permită
unui consumator mediu, şi anume un consumator nor-
mal informat şi suficient de atent şi de avizat, să evalueze
un astfel de cost şi, pe de altă parte, împrejurarea legată
de lipsa menţionării în contractul de credit a informaţii-
21
 CJUE
lor considerate, având în vedere natura bunurilor sau a
serviciilor pentru care s a încheiat contractul, drept esen-
ţiale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2015,
Bucura, C 348/14, nepublicată, EU:C:2015:447, punctul
66).
În final, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii,
pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii
unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la
consecinţele respectivei încheieri este de o importan-
ţă fundamentală. Acesta decide, în special pe baza re-
spectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit
condiţiilor redactate în prealabil de către profesionist
(Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11,
EU:C:2013:180, punctul 44, precum şi Hotărârea din 21
decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo şi alţii, C 154/15, C
307/15 şi C 308/15, EU:C:2016:980, punctul 50).
În speţă, în ceea ce priveşte împrumuturile în monedă
străină, precum cele în discuţie în litigiul principal, trebuie
să se sublinieze, astfel cum a amintit Comitetul european
pentru risc sistemic în recomandarea sa CERS/2011/1 din
21 septembrie 2011 privind acordarea de împrumuturi
în monedă străină (JO 2011, C 342, p. 1), că instituţiile
financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii
suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente
şi în cunoştinţă de cauză, acestea trebuind să includă cel
puţin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor
legale de plată ale statului membru în care îşi au domici-
liul sau sediul împrumutaţii şi majorarea ratelor dobân-
zilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ra-
telor împrumutului (Recomandarea A – Conştientizarea
riscurilor de către împrumutaţi, punctul 1).
Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctele
66 şi 67 din concluzii, pe de o parte, împrumutatul trebu-
ie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheie-
rea unui contract de împrumut într o monedă străină, se
expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, even-
tual, dificil din punct de vedere economic să şi l asume
în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veni-
turile. Pe de altă parte, profesionistul, în speţă instituţia
bancară, trebuie să prezinte posibilele variaţii ale cursu-
rilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării
unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza
în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte venitu-
rile în respectiva monedă. În consecinţă, revine instanţei
naţionale obligaţia de a verifica faptul că profesionistul
a comunicat consumatorilor respectivi orice informaţie
pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele
economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în liti-
giul principal, asupra obligaţiilor lor financiare.
Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răs-
pundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din
Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa
potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în
mod clar şi inteligibil presupune că, în cazul contracte-
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
22
lor de credit, instituţiile financiare trebuie să furnizeze
împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite
să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. În
această privinţă, această cerinţă presupune ca o clauză
potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi
monedă străină în care a fost contractat să fie înţeleasă
de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în
ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia, în sensul
ca un consumator mediu, normal informat şi suficient de
atent şi de avizat să poată nu numai să cunoască posibili-
tatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care
a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecin-
ţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel
de clauze asupra obligaţiilor sale financiare. Este de com-
petenţa instanţei naţionale să efectueze verificările ne-
cesare în această privinţă.
Cu privire la prima întrebare:
Prin intermediul primei întrebări, la care trebuie să se
răspundă în ultimul rând, instanţa de trimitere solicită, în
esenţă, să se stabilească dacă dezechilibrul semnificativ
pe care o clauză abuzivă îl provoacă între drepturile şi
obligaţiile părţilor care decurg din contract, în sensul ar-
ticolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, trebuie anali-
zat numai la momentul încheierii contractului.
În această privinţă, Curtea a statuat deja că, pentru
a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale,
instanţa naţională trebuie să ia în considerare, astfel cum
menţionează articolul 4 din Directiva 93/13, natura bu-
nurilor sau a serviciilor pentru care s a încheiat contractul
şi raportându se, „în momentul încheierii contractului”,
la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contrac-
tului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2015,
Bucura, C 348/14, nepublicată, EU:C:2015:447, punctul
48 şi jurisprudenţa citată).
Reiese, astfel cum a arătat avocatul general la punc-
tele 78, 80 şi 82 din concluzii, că aprecierea caracteru-
lui abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată
în raport cu momentul încheierii contractului respectiv,
ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care pro-
fesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv
şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioa-
ră a contractului respectiv, o clauză contractuală putând
implica un dezechilibru între părţi care nu se manifestă
decât în cursul executării contractului.
În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza în
discuţie în litigiul principal, inserată în contractele de îm-
prumut încheiate în monedă străină, stipulează că ratele
lunare de rambursare a împrumutului trebuie efectuate
în aceeaşi monedă străină. O astfel de clauză plasează
astfel riscul de schimb valutar în sarcina consumatorului,
în caz de devalorizare a monedei naţionale în raport cu
această monedă străină.

În această privinţă, revine instanţei de trimitere sarci-
na să evalueze, având în vedere ansamblul circumstan-
ţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de
expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale
băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor
de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui
împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila
nerespectare a cerinţei de bună credinţă şi, în al doilea
rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ,
în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.
Astfel, pentru a afla dacă o clauză precum cea în dis-
cuţie în litigiul principal provoacă, în contradicţie cu ce-
rinţa de bună credinţă, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract,
în detrimentul consumatorului, instanţa naţională trebu-
ie să verifice dacă profesionistul, acţionând în mod co-
rect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în
mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea
clauză în urma unei negocieri individuale (a se vedea în
acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C 415/11,
EU:C:2013:164, punctele 68 şi 69).
Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răs-
pundă la prima întrebare că articolul 3 alineatul (1) din
Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecie-
rea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebu-
ie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului
respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de
care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul
respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea
ulterioară a contractului respectiv. Revine instanţei de
trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul
circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în
special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în
speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale
cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contrac-
tării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui
eventual dezechilibru, în sensul dispoziţiei menţionate.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a
Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat
în sensul că noţiunea „obiectul principal al contractului”,
în sensul acestei dispoziţii, include o clauză contractu-
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 7/2017 » Litteris e-Publishing
CJUE
ală, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată
într un contract de împrumut încheiat în monedă stră-
ină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale
şi potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi
monedă străină în care a fost contractat, având în vedere
că această clauză stabileşte o prestaţie esenţială care ca-
racterizează acest contract. În consecinţă, această clauză
nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care
este exprimată în mod clar şi inteligibil.
2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebu-
ie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză
contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil
presupune că, în cazul contractelor de credit, instituţiile
financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii
suficiente pentru a le permite să adopte decizii pruden-
te şi în cunoştinţă de cauză. În această privinţă, această
cerinţă presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul
trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost
contractat să fie înţeleasă de consumator atât pe plan
formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele
concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator me-
diu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat să
poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau
a deprecierii monedei străine în care a fost contractat
împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice,
potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra
obligaţiilor sale financiare. Este de competenţa instanţei
naţionale să efectueze verificările necesare în această
privinţă.
3) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebu-
ie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv
al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport
cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând
seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionis-
tul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care
erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a
contractului respectiv. Revine instanţei de trimitere sar-
cina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstan-
ţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de
expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale
băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor
de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui
împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual de-
zechilibru, în sensul dispoziţiei menţionate.
23
Revista de
Jurisprudență
Europeană Litteris
e-publishing

INFORMAŢII GENERALE:
Număr de exemplare pe an: 10
Număr de pagini: 30-40/ exemplar
Frecvenţa: lunară

Litteris e-publishing
Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10
Cod 23581, Sector 2, Bucureşti
Tel 021.242.01.61
Mobil: 0745.327.443