În grădina Ghetsemani

de Vasile Voiculescu

Tradiţionalismul este orientarea literară ce consideră valorile trecutului superioare celor

moderne. Tradiţionalismul nu este sinonim cu tradiţia, ci doar implică o anumită raportare la
tradiţie, o atitudine de recuperare şi de valorificare a tradiţiei.
Poeţii tradiţionalişti resping cotidianul citadin şi se retrag în câteva universuri ce le dau
măcar iluzia unei seninătăţi contemplative. Satul, peisajul sempitern (etern), regăsirea trecutului,
ortodoxismul sunt tot atâtea modalităţi de restabilire a unui echilibru pierdut, de regăsire a
originarului, de aflare a unei comuniuni esenţiale cu fiinţa neamului nostru.
Poezia În grădina Ghetsemani a fost inclusă, în 1921, în volumul Pârgă, volum care, prin
temă, limbaj şi versificaţie, se încadrează în tradiţionalism.
O primă trăsătură a tradiționalismului este idealizarea modelului uman rustic - țăranul,
păstorul, apostolul, homo religiosus, dar și tonalitatea afectivă dominantă, fiorul religios de
sensibilitate metafizică. La Voiculescu, misticismul creștin devine artă. Poetul se identifică cu
organicismul ortodox: M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios și îndrăznesc să
spun credincios, chiar dacă nu aș fi religios.
În al doilea rând, limbajul poetic rezolvă criza modernă a limbajului prin revigorarea unui
lexic bazat pe registrul stilistic popular, arhaic, regional, liturgic. Ca și în alte poezii, și aici
Voiculescu folosește un limbaj regional: amarnică, nendurată, sterlici, grozav.
În grădina Ghetsemani este o poezie filosofico - religioasă. Motivele religioase apăreau
şi în volumele anterioare ale lui Voiculescu, acum însă depăşesc statutul de motive devenind
alegorii ale năzuinţei umane spre divinitate. Cele mai importante motive lirice sunt: definirea lui
Dumnezeu ca stăpân al popoarelor patriarhale, relaţia dintre individ şi divinitate şi zbuciumul
tragic al omului care-şi descoperă pustiul din suflet.
În grădina Ghetsemani are punctul de plecare într-un episod relatat de apostolul Luca.
La Cina cea de taină, Iisus a primit un pahar cu vin şi s-a adresat ucenicilor: Vă spun că nu voi
mai bea de acum încolo din rodul viţei până când nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. După
cină, le-a dat şi celorlalţi ucenici să guste, adăugând: Acest pahar este legământul cel nou în
sângele Meu care se vărsa întru voi. Iisus are practic viziunea sfârşitului său apropiat. În
Evanghelia sa, apostolul Marcu povesteşte că, după Cina cea de taină, Iisus şi ucenicii s-au dus
într-un loc îngrădit numit Ghetsemani şi depărtându-se de ceilalţi ca la o aruncătură de piatră,
Iisus s-a aruncat la pământ şi se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela. El
zicea<<Ava, adică:Tată, ţie toate lucrurile îţi sunt cu putinţă, depărtează de la Mine, paharul
acesta. Totuşi facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu>>. Atunci s-a arătat un înger din cer
întărindu-l şi fiind în luptă grea se ruga şi mai fierbinte şi sudoarea se făcuse ca nişte picături
mari de sânge care cădeau pe pământ. Acestea sunt evenimentele care au stat la baza poeziei lui
Voiculescu. Poetul păstrează detaliile biblice accentuând mai ales zbuciumul uman al lui Iisus.
 Textul este organizat în 4 catrene care respectă, în spiritul tradiționalismului, toate
canoanele prozodice: ritm predominant iambic, măsura de 14 silabe, rima încrucișată.
Compozițional, textul este organizat pe două planuri care corespund dualităţii lui Iisus
văzut aici ca om şi ca divinitate.
Titlul fixează cadrul de referință al meditației lirice. Ghetsemani în ebraică înseamnă
locul unde se presau măslinele, iar termenul grădină poate sugera că pământul este grădina lui
Dumnezeu, o replică omenească a Edenului.
În prima strofă, spre deosebire de imaginile biblice, e accentuat zbuciumul omenesc al lui
Iisus: Căzut pe brânci în iarbă, se împotrivea întruna. Iisus încearcă să-şi refuze destinul şi să
nu bea din paharul întins de Dumnezeu. Paharul sau cupa este o metonimie recipient pentru
conţinut. Paharul poate fi simbolul destinului uman. Omul îşi primeşte destinul din mâna lui
Dumnezeu ca şi cum ar primi o cupă al cărei conţinut nu-l va cunoaşte însă decât în clipa morţii.
Când Iisus îl roagă pe Dumnezeu să-l cruţe, să nu-l osândească să bea din acel pahar, el nu se
referă la moartea lui, ci la destinul pe care i l-a hotărât în lume divinitatea. Cel de-al treilea vers
al primei strofe: Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul reia un pasaj din Evanghelia
lui Marcu. Sângele sugerează viaţa, natura terestră a lui Iisus, în vreme ce albul reprezintă
puritatea cerească. Metafora sudori de sânge e o expresie a chinului neîntrerupt al omenirii, a
patimilor pe care trebuie să le îndure ca urmare a părăsirii propriului Dumnezeu, este un extract
din suferința generalizată a ființelor umane. Paharul lui Hristos devine, în simbolistica biblică,
paharul vieții și paharul morții, Sfântul Potir, obiect al transcendentului, ajuns obiect sacru de
seculară căutare. Imaginea chinului universal se zugrăvește simbolic pe fața cristică.
La acest zbucium participă atât natura terestră, cât şi cosmicul - Slăvi (în traducere
creştină cerul este habitatul lui Dumnezeu) după cum sugerează hiperbola: Ş-amarnica-i strigare
stârnea în slăvi furtuna.
A doua strofă descrie momentul în care o mână neîndurătă, metonimie a lui Dumnezeu,
îl ispiteşte să bea din grozava cupă (simbolul cupei din acest epitet metaforic trimite la totalitatea
păcatelor omenirii). Iisus refuză ispita deşi O sete uriaşa sta sufletul să-i rupă/ Dar nu voia s-
atingă infama băutură. Rezistența lui Hristos la tentație sau la poruncă, zbuciumul său sunt
perfect omenești. Iisus trăiește o dramă autentic umană a propriei părăsiri, episod relatat în
Biblie: pe crucea sacrificială, de pe dealul Golgotei, Iisus cedează, se crede înfrânt, părăsit de
Dumnezeu, ieșind la iveală natura sa duală, de Fiu al lui Dumnezeu și de Fiu al Omului,
cuvintele lui fiind edificatoare: Eloi, eloi, lama sabahtani! Versurile sunt construite pe o
ambiguitate de mare efect liric: paharul, simbol al destinului, reprezintă pe de o parte o dorinţă,
pe de alta parte inspiră spaima, deoarece conţine infama băutură.
Strofa a treia începe cu un oximoron (figura de stil care alătură doi termeni opuşi din
punct de vedere semantic) care dezvoltă conţinutul paradoxal al grozavei cupe. Iisus intuieşte că
dincolo de apa verzuie, de venin, dincolo de aparentul tragism al morţii se afla sterlici de miere
şi dulceaţă. Acest cuvânt e o metafora pentru odihna veşnică. Esența băuturii simbolice
reprezintă moartea de dinaintea învierii, Iisus fiind, prin sacrificiu, cel ce vestește, cu moartea
pre moarte călcând, un alt început, zorii erei creștine, sens cuprins în ambiguitatea primului vers
din această strofă. Sub veninul groaznic se află însă miere, aparența având întotdeauna un sens
ascuns: destinul uman, supus durerii, ascunde, în cele din urmă, bucuria unui început veșnic. În
ciuda faptului că Iisus e conştient că nu poate ocoli destinul, se luptă cu ultima putere,
încleştează fălcile. Lupta atinge un punct nefiresc în care scopul prim e uitat: Bătându-se cu
Moartea, uitase de Viaţă.
Strofa a doua şi a treia aduc în prim plan tragedia omului crucificat, dar şi depăşirea
acestui moment prin asumarea destinului şi înţelegerii misiunii pe care Iisus o avea pe pământ.
Infama băutură este o metafora pentru păcatele omului care trebuiau răscumpărate prin jertfă.
Strofa a patra reia decorul tradiţional biblic din prima strofă. Natura participă la
zbuciumul Mântuitorului: Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii/ Păreau că vor să fugă
din loc, să nu-l mai vadă. Asistăm la o personificare și o panteizare (identificarea lui Dumnezeu
cu întreaga natură), o sanctificare zbuciumată a întregii naturi care devine o mare grădină
devastată, vraiște, un paradis (în destrămare, cum spune Blaga) ce își caută necesara
recompunere. Ultimul vers, Uliii de seară dau roate după pradă, aduce sugestii premonitorii
tragice.
Înainte de a fi fiul Domnului, Iisus este un om şi teama de moarte, trăită în intensitate este
o caracteristică trupească a umanului. Tocmai de aceea, în opinia mea, poemul poate fi
interpretat ca o lupta dramatică între om şi destin, o luptă a omului prins între aspiraţiile
individuale şi imperativele destinului inflexibil care îi îngăduie să moară în numele unui ideal ce-
i va aduce drept răsplată veşnica odihnă în divinitate.
În concluzie, tradiționalismul voiculescian are ca particularitate asimilarea evocării unui
episod biblic fundamental într-o elegie cu note de meditație lirică din care transpare o
dimensiune deopotrivă tragică și sublimă.
 În grădina Ghetsemani
de Vasile Voiculescu

Iisus lupta cu Soarta şi nu primea Paharul...

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,

Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu Moartea, uitase de Viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.