Icoana,

cadrul istoric, începuturi și dezvoltări

Prof. Erdos Cristiana

Școala Gimnazială Socond, Jud. Satu-Mare

Cuvântul icoană este utilizat ca să descrie picturile religioase, de obicei cele făcute pe lemn
care ocupă un loc deosebit în viața și cultul Bisericilor Ortodoxe Răsăritene. Cuvântul vine din
grecescul  însemnând ”chip”. Acesta este folosit în Septuaginta, în primul capitol al Facerii,
unde ne zice că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel vorbește în Epistola
către Coloseni 1,15, despre Iisus Hristos ca fiind ”chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”. Astfel cuvântul
”icoană” ne îndrumă către cercetarea zugrăvirilor sfinte, dar și a credinței pe care ele o păstrează cu
sfințenie și o reprezintă.

Datorită evoluției societății, creștinii occidentali au devenit mai conștienți de existența

icoanelor. În mănăstirile europene icoanele primesc o poziție importantă ca puncte centrale de
închinare, în locul statuilor care, în Bisericile Occidentale, au fost pentru o vreme cel mai important
suport vizual al cultului. Icoanele sunt un punct de întâlnire a harului duhovnicesc cu nevoie
omenească, o poartă spre tărâmul divin, ele fiind și o cale prin care pătrundem adânc în propria noastră
viată lăuntrică.

Pentru creștini ortodoxi, dar și pentru creștinii apuseni aparținând cultului protestant este de
neconceput că ar fi putut exista un timp în care Biserica era fără icoane sau Biblie. Iconograful grec
Dionisie de Furna din secolului al XVIII-lea, ne vorbește în ”Eremia” următoarele: ”Lucrează bine,
prietene, necruțând osteneala, ci cu cea mai mare râvnă și hărnicie, ca să înveți meșteșugul acesta și
să-l stăpânești desăvârșit; căci aceasta este o sarcină cerească de Dumnezeu dată. Acest fapt e pentru
fiecare clar din multe motive, dar îndeosebi pentru venerabila icoană nefăcută de mâna pe care Iisus
Hristos, Dumnezeu Cel făcut om, Și-a întipărit Sfânta Față și a trimis-o lui Adgar, regele Edesei pe
sfânta mahramă. Și ca și Preacuratei Maicii Sale se arată cu plăcere un lucru bun ca acesta, e cunoscut
tuturor, ea s-a rugat pentru Sfântul Apostol și Evanghelist Luca și l-a binecuvântat pentru acest
meșteșug, spunând: ”Să fie cu tine darul Celui născut din mine, prin mine”. Și nu numai în acest fel, ci
și prin nenumărate minuni săvârșite de sfintele icoane ale Praznicilor Împărătești, ale Maicii Domnului
și ale Sfinților este arătat că meșteșugul zugrăvirii este plăcut lui Dumnezeu. Mai mult, cei ce lucrează
cu râvnă cu cucernicie lucrul acesta primesc har și binecuvântare de la Dumnezeu”.

Icoana Mântuitorului ”nefăcută de mână„ , este cunoscută sub denumirea de ”Mântuitorul

Acheiropoietos”. Despre această icoană se zice că, Hristos a făcut-o să îi apară chipul în mod minunat
pe o bucată de pânză și a trimis-o solilor regelui Abdar al Edesei. Chiar dacă în secolul al VI-lea,
icoanele Sfintei Fețe au fost cunoscute în Bizanți, după anul 944 a devenit mai cunoscută, deoarece au
fost mutată de la Edesa la Constantinopol. Icoana are o importanță deosebită, fiind unul din elementele
învățături dogmatice ortodoxe, în care Adevărata Icoană a lui Dumnezeu este Hristos Însuși, Cuvânt
Întrupat și Chipul desăvârșita lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta și motivul este la fel de important,
deoarece a fost trimisă regelui Abdar ca să îl vindece de lepră și să restaureze chipul lui Dumnezeu în
el. După pasajul de mai sus citat, Dionisie din Furna ne arată că Sfântul Apostol și Evanghelist Luca a
fost prima persoană care a zugrăvit icoana Sfintei Fecioare. Din cele două tradiții despre primele
icoane, învățăm importanța privind locul icoanelor în viața Biserici. Datorită propovăduiri
Evangheliei, dezvoltarea artei creștine urma să devină parte a credinței, învățături și închinări Bisericii.
Marii teologi ai veacului al IV-lea, Sfântul Vasile cel mare și Grigore de Nyssa, au făcut remarcări
pozitive imaginilor. Pe lângă aceasta, în multe locuri creștinii au simțit nevoia, ca pe lângă tradiția
verbală și de o imagine vizuală, dar și convertirea împăratului Constantin cel Mare la Biserica
Creștină.

Dar înainte de acesta, s-a descoperit în doua locuri diferite exemple ale dezvoltări artei
creștine în secolul al III-lea. Aceste locuri au fost în Roma și Dura-Europus, un oraș situat la răsăritul
imperiului. La Roma picturile descoperite au fost imagini-semne care reprezintă evenimente în care se
manifestă puterea lui Dumnezeu. De exemplu, Daniel în groapa cu lei, Noe în arcă, Iona izbăvit din
pântecele chitului și Lazăr sculat din morți. S-au descoperit și simboluri: pâini și pești care indicau
Sfintele Taine, Cina cea de Taină și ospățul ceresc. În urma săpăturilor după Primul Război Mondial,
în orașul Dura-Europus au descoperit construcția dedicată ritului creștin, dar și o sinagogă. Aceasta
avea picturi ce ilustrau material biblic, ca Bunul Păstor și Adam și Eva. În cele doua orașe eu existat o
anume ordine liturgică, atât în legătură cu botezul, cât și cu înmormântarea, iconografia subliniază
darurile mântuirii în și prin Biserica Creștină.

În urma Edictului de toleranță, dat de Constantin cel Mare la Milano în 313, Biserica Creștină
a intrat în legalitate, dobândind aceleași privilegii ca și instituțile religioase ale Statului. După ce
orașul Bizanț în anul 330 a devenit noua capitală sub numele de Constantinopol, întemeiat de
împăratul Constantin, a devenit un imperiu bazat pe credința în Dumnezeu. Astfel arta creștină s-a
dezvoltat în noul imperiu, Hristos fiind reprezentat pe tron ca Stăpânul universal, iar Sfânta Fecioară
împărtășind slava cerească. Apogeul realizărilor artistice au fost atinse în timpul domniei împăratului
Iustinian. Cea mai mare realizare a lui Iustinian a fost biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, fiind
cea mai impresionantă biserică a imperiului.

În vremea lui Iustinian se accepta faptul că iconografia trebuia să slujească credința creștină.
Marii teologi au confirmat adevărul că opera vizuală a artiștilor putea comunica într-un mod mai direct
decât cuvântul scris sau vorbit. Evoluțiile artei creștine au apărut în diferite părți ale imperiului, odată
cu preocuparea Bisericii pentru unitatea credinței ortodoxe în interiorul creștinătăți. Odată cu apariția
islamului în secolul al VII-lea stabilitatea Imperiului Bizantin a fost afectată, deoarece aveau o religie
fără imagini și care interzicea idolatria. Politica lui Leon al III-lea a avut efecte profunde asupra
Biserici și datorită acesteia a apărut Controversa iconoclastă. Conflictul a durat din 726 și până în 843,
cu un răstimp de liniște între ani 787 și 815. Înainte de aceasta arta creștină a fost destul de vastă,
cuprinzând imaginile lui Hristos, al Sfintei Fecioare și ale unor Sfinți, cărora li s-au acordat o mare
venerație, depășind simpla comemorare. Din această cauză uni conducători creștini au fost îngrijorați,
datorită interdicției vechi-testamentare a idolatriei, iar pe de altă parte din cauza autorități credinței
islamice, care insista pe unicitatea persoanei divine.

Din cauza acestei Controverse iconoclastă, foarte puține icoane din perioada de dinainte de
726 au supraviețuit. Acele care au dăinuit au fost găsite în mănăstiri izolate, ca și în mănăstirea de pe
muntele Sinai, închinată Sfintei Ecaterina, fiind principala sursă de icoane de dinainte de 726. Aceste
icoane din veacurile al VI-lea și al VII-lea, sunt cele mai importante exemple ale iconografiei
anterioare iconoclastului, izbucnit în 726.

Bibliografie

1. Baggley, John, Porți spre veșnicie Icoanele și semnificația lor duhovnicească, în Traducere
din limba engleză de Ioana și Florin Caragiu, Editura Sophia, București, 2004.
2. Dionisie din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Editura Sophia, București, 2000.
3. Dionisie din Furna, Carte de pictură, În românească de Smaranda Baratu și Șerban Stati,
Editura Meridiane, București, 1979.