1

Sfinții Trei Ierarhi în raport cu știința epocii lor și actualitatea viziunii lor

Este bine cunoscut faptul că Sfinții Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură
de Aur, au interpretat Cartea Facerii în orizontul filosofic și științific al epocii lor. În studiul de față,
bazat cu precădere pe interpretarea Hexaemeron-ului Sfântului Vasile cel Mare, dar și a unor extrase
din Cuvântările teologice ale Sfântului Grigorie de Nazianz, îmi propun să semnalez succint câteva
teze surprinzător de actuale din demersul exegetic al acestor sfinți părinți teologi. Pentru fiecare teză
am selectat cel puțin un pasaj grăitor.

1. Dimensiunea doxologică a științei și caracterul ei subsecvent și complementar în raport cu

credința.
„Dacă ți se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse (de știința vremii – n.n.), atunci
mută-ți admirația spre Dumnezeu, Care le-a rânduit așa pe acestea! Că nu se micșorează
admirația pentru lucrările mărețe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a
făcut. Iar dacă nu le socotești pe acestea adevărate, simpla ta credință să-ți fie mai puternică
decât argumentele logice.”1
„Când Moise a spus: Întru început a făcut Dumnezeu cerul și pământul, a trecut sub tăcere:
apa, aerul, focul și toate acelea care se nasc din aceste elemente; că acestea erau în univers
ca niște completări ale lumii; dar istoria facerii le-a lăsat la o parte, pentru a deprinde mintea
noastră cu cercetarea; i-a dat puține date, ca să mediteze asupra celor care nu s-au spus”2

Din textele de mai sus rezultă neîndoielnic funcția complementară și doxologică a științei în
raport cu Revelația, în viziunea Sfântului Vasile cel Mare. Mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz
întărește această poziție: când citesc Hexaemeronul lui Vasile „mă simt mai aproape de Creator și
încep să pricep temeiurile creațiunii și admir pe Creator mai mult decât înainte”(Cuvântul 43, MG.,
36, 493-608)3. În a doua Cuvântare teologică, el consideră minunată știința care Îl cunoaște pe
Creator din înțelegerea felului armonios și înțelept în care este alcătuit universul. El numește știință,
„observarea (…) întărită de un exercițiu mai îndelungat și adunând la un loc cunoștințele dobândite

1
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, PSB, vol. 17, traducere, introducere, note și indici de D. Fecioru,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, pp. 81-82.
2
Ibidem, p. 87
3
Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de
preoție și elogiul Sfântului Vasile cel Mare, traducere în limba română de N. Donos, Huși, 1931, p. 187, apud. D.
Fecioru, Studiu introductiv, PSB, vol. 17, p. 35.
 2

înainte de mai mulți oameni, apoi dându-le o interpretare (…), făcând din vedere un început al
cunoașterii”4. Este uimitor cât de relevantă este această definiție a științei pentru epoca noastră, mai
ales conștientizarea existenței unei hermeneutici explicite sau implicite a datelor de natură științifică,
care prin ele însele constituie doar un început de cunoaștere.
În a treia Cuvântare teologică, ne arată care trebuie să fie raportul dintre credință și rațiune
(această din urmă întemeind paradigma științifică a unei epoci sau alta): „Când vom pune înainte
puterea rațiunii, lăsând la o parte credința (…), apoi când rațiunea va fi învinsă de mărimea lucrurilor
– și va fi învinsă cu necesitate, de vreme ce pornește de la slabul organ al cugetării noastre – ce se
întâmplă? Se întâmplă că slăbiciunea rațiunii apare ca o slăbiciune a tainei credinței noastre și astfel
subtilitatea cuvântării (raționale – n.n.) se arată drept o golire a Crucii, cum crede și Sf. Apostol Pavel;
căci credința este plinire a învățăturii noastre.”5
Astfel, în opinia lor, cele ce nu s-au descoperit prin Revelație supranaturală se cunosc prin
cercetarea și meditația minții, adică prin știință. Știința poate fi considerată o parte a cunoașterii
naturale a omului, o expresie limitată, relativă și incompletă a Revelației naturale, dar reală și
obiectivă în câmpul ei de investigație și de competență.6 Cartea Facerii ne arată că Dumnezeu a creat
lumea și ne indică succint și concentrat principiile creației Sale, dar modul concret cum este creată
lumea, în detalii de o extraordinară bogăție – ne poate arăta știința, dacă este corect interpretată.7

2. Multiplele exigențe ale cunoașterii.

Realizarea unei astfel de sinteze cosmologice, la intersecția dintre Revelația supranaturală și
Revelația naturală, presupune pregătire ascetică, curățire de patimi, eliberare de griji, muncă,
cercetare și o dublă orientare a privirii, teologică și cosmologică.
„Cât de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întâmpinat auzirea unor astfel de
măreții? Trebuie să fie curățit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumești, să-i

4
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, traducere din greacă de Gh. Țilea și
Nicolae I. Barbu, Editura Herald, 2008, p. 59.
5
Ibidem, p. 83.
6
La Sfântul Vasile cel Mare se poate identifica o gândire paradigmatic științifică și chiar disocierea științei de
ideologie. A se vedea în acest sens Doru Costache, „Christian Worldview: Understandings from St. Basil the
Great”, în Cappadocian Legacy. A critical Appraisal, St. Andrew’s Orthodox Press, Sydney, 2013, pp. 101-107.
7
A se vedea Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică și Simbolică, volumul II, Expunerea credinței ortodoxe în
confruntare cu creștinismul occidental, traducere de Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 124-
125.
 3

placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea și să se uite pretutindeni de jur împrejurul lui,
de unde ar putea căpăta vreun gând vrednic de Dumnezeu.”8

3. Înțelegerea lumii ca „o școală și ca un loc de învățătură a sufletelor omenești”9.

„Lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deșert, ci pentru un scop folositor și pentru
marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o
școală a sufletelor înzestrate cu rațiune și un loc unde se poate învăța cunoașterea lui
Dumnezeu, fiind prin cele văzute și simțite în lume o călăuză a minții pentru contemplarea
celor nevăzute.”10
În viziunea Sfântului Vasile cel Mare, putem cunoaște „marea înțelepciune” a Creatorului
chiar și din cele mai mici creații ale zidirii Lui. Din creațiile Lui mari, cum ar fi soarele și luna, ne putem
face „idei mai înalte” despre Ziditor, dar și chiar și acestea ne dau niște „imagini slabe”, nevrednice
de măreția Creatorului.11 Animalele precum chiții cei mari, peștele sabie, rechinii, trigonul marin etc.
și multe altele „care vatămă iute și necruțător”, „au fost create ca să ne sperie și să ne înspăimânte”,
căci, „astfel, Ziditorul vrea ca prin toate mijloacele să te facă să fii cu minte trează, și prin nădejdea în
Dumnezeu, să scapi de vătămarea lor”12.

4. Realismul viziunii asupra naturii.

Nu vedem la Sfântul Vasile nici o tendință eufemistică, forțat apologetică sau triumfalistă, de
a îndulci realitatea adeseori dură și brutală a naturii. Astfel, lumea este văzută „ca o locuință potrivită
tuturor celor supuși nașterii și stricăciunii”13, iar mortalitatea animalelor este inerentă creației lor.
Carnivorele au fost create de la început cu acest caracter, cu o anatomie specifică pentru a fi
prădători: dinții ascuțiți ai majorității peștilor, ghearele și ciocul păsărilor de pradă14 etc. Nu există
nici măcar o aluzie în Hexaemeron că anatomia specifică carnivorelor și caracterul muritor al
viețuitoarelor ar fi consecințe ale păcatului lui Adam, ci pentru Sf. Vasile cel Mare sunt considerate
corolare firești ale caracterului lor creat în timp, căci tot ce e în timp se supune nașterii și stricăciunii.

8
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, p. 71.
9
Ibidem, p. 76.
10
Ibidem, p. 77.
11
Ibidem, p. 146.
12
Ibidem, p. 155. Pentru dezvoltări ale temei „lumii ca școală teologică” în viziunea Sfântului Vasile cel Mare a
se vedea Doru Costache, „Christian Worldview: Understandings from St. Basil the Great”, pp. 107-119.
13
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, p. 76.
14
Ibidem, p. 76, p. 150, p. 159, p. 160, p. 176.
 4

„Așa este și natura lucrurilor celor din lume: sau cresc, sau se sfârșesc, întemeiere și
stabilitate nu-și pot arăta. Se cădea dar ca trupurile viețuitoarelor și ale plantelor, legate în
chip necesar de scurgere și stăpânite de mișcarea care le duce la naștere și stricăciune, se
cădea, deci să fie cuprinse de natura timpului, care este înrudit cu cele supuse schimbării”15

5. Critica astrologiei și a altor superstiții, atât pe temeiul Revelației, cât și pe temeiul logicii și științei
epocii.16
Sfântul Vasile cel Mare vede în spusele astrologilor multă prostie, dar și mai multă
necredință; consideră că astrologia nu este o știință17, căci este de mult râs ca „din lucruri care nu au
nici o legătură unele cu altele să încerci să construiești probabilități”18. Caracterul păgân al astrologiei
rezultă din faptul că pune în locul Proniei lui Dumnezeu mișcarea astrelor și planetelor și din faptul că
neagă libertatea oamenilor, considerându-le destinul guvernat de aceste mișcări ale corpurilor
celeste.

6. Capacitatea de a lua în considerare o diversitate de opinii filosofice și științifice, a discerne între ele
și a le relativiza la nevoie, în lumina oferită de gândul existenței unui Dumnezeu transcendent lumii și
lucrător în ea.
Sfântul Vasile ia în discuție toate opiniile exprimate în știința și gândirea epocii sale în
chestiunile nelămurite și disputate. De exemplu, cu privire la sintagma „la început” sau cu privire la
ziua întâi (una) a Facerii și durata ei, sau cu privire la natura cerului și a „tăriei”, analizează mai multe
variante posibile. De asemenea, are adeseori exprimări prudente de genul: „poate că…” sau „putem
admite că…” sau acceptă faptul că sunt posibile mai multe interpretări. Despre natura pământului și
puterea care îl ține Sf. Vasile trece în revistă toate ipotezele din știința vremii, fără a se lăsa cu totul
convins de nici una din ele, pentru că nici una nu rezistă deplin la o critică exigentă a rațiunii. Și atunci
concluzionează: „Trebuie, dar neapărat, fie că acceptăm că pământul se ține singur, fie că plutește pe
ape, să nu ne depărtăm de gândul cel bine credincios, ci să mărturisim că toate se țin prin puterea
Creatorului.”19
Adică, chiar dacă identificăm cauze și legi naturale pentru fenomenele din univers, credința
aduce acea lumină în care vedem că prin aceste cauze și legi naturale lucrează Creatorul și Purtătorul

15
Ibidem, p. 76.
16
Doru Costache, Christian Worldview: Understandings from St. Basil the Great”, p. 100.
17
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, p. 138.
18
Ibidem, p. 139.
19
Ibidem, p. 81.
 5

de grijă a toate. De altfel, această recunoaștere a existenței a unei cauzalități naturale a fenomenelor
din lume, prin care lucrează Dumnezeu (de cele mai multe ori printr-o prezență discretă, smerită, ne-
invazivă), este unul din principiile dialogului actual dintre știință și religie. Căci sfera științei se
limitează doar la investigarea și identificarea cauzalităților și legilor naturale, însă teologia printr-un
act hermeneutic întemeiat pe credință și pe exigenta perfect rațională a căutării unui sens ultim și
inteligibil al alcătuirii lumii, va putea sesiza și afirma pe Dumnezeu, care se manifestă în creația Sa,
atât direct, în relație personală cu creaturile conștiente, cât și indirect prin multitudinea de
cauzalități, sisteme și relații deja existente în creația Sa.
În mod similar, în prima Cuvântare teologică, în ultimul paragraf, Sfântul Grigorie de Nazianz
a circumscris câmpul posibil al filosofării și al diversității opiniilor omenești, în care izbânda este cu
folos, iar nereușita nu este primejdioasă, și anume: despre lume, materie, suflet, înviere, Judecata de
Apoi, răsplată și pedepse.20 Este important să sesizăm că acest câmp deschis libertății de gândire
cuprinde în special cosmologia (unde Revelația s-a întâlnit cu cele mai puternice aspirații ale omului
spre cunoaștere, care au și schimbat lumea modernă ) și eshatologia (unde iarăși Revelația s-a întâlnit
cu cele mai adânci nădejdi ale omenirii, cu cele mai mari exigențe de realizare ale Binelui celui mai
înalt).
Sf. Grigorie Teologul, în a doua Cuvântare teologică, a conceput o variantă a argumentului
cosmologic care este validă și astăzi. În opinia lui, s-ar putea admite că existența lucrurilor se
datorează întâmplării; s-ar putea admite că e întâmplător și faptul că ele sunt rânduite într-un anumit
fel; dar nu se mai poate admite că păstrarea și păzirea acestor rânduieli, că stabilitatea și constanța
legilor creației ar fi întâmplătoare. Paradoxal, la Sfântul Grigorie de Nazianz constituie argument al
existenței lui Dumnezeu tocmai axioma fundamentală a științei moderne: existența constantelor
fundamentale și universale; uniformitatea și stabilitatea legilor fizice din Univers.21
Este interesant să observăm, în acest context, diferențele și contradicțiile dintre Sfinți Părinți
în interpretarea Cărții Facerii. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă categoric că Dumnezeu a
creat un singur cer, pe când Sf. Vasile cel Mare vorbește de existența mai multor ceruri, iar „tăria”
care desparte apele de ape este înțeleasă diferit de cei doi sfinți. Diferențele dintre interpretările lor
nu sunt esențiale; chiar dacă, obiectiv și științific vorbind, interpretările lor sunt pe alocuri diferite
sau contrare, acestea sunt perfect compatibile și convergente din punct de vedere teologic, căci
important este scopul apologetic, pedagogic și pastoral pe care l-a urmărit fiecare, și libertatea pe
care au avut-o de se folosi de o interpretare sau alta și de știința relativă și limitată a epocii lor pentru

20
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, p. 32.
21
Ibidem, p. 47.
 6

a sluji aceluiași scop: întărirea credinței, combaterea concepțiilor păgâne și slăvirea lui Dumnezeu din
creația Sa.

7. Critica ateismului, a dualismului și a panteismului.

„Acești filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creației universului o cauză
rațională, ci ideilor lor despre facerea lumii sunt concluziile neștiinței lor inițiale despre
Dumnezeu.”22
Tonul Sfântului Vasile cel Mare se înăsprește și devine radical doar împotriva opiniilor din
acele curente de gândire ale epocii care au premise ateiste sau duc la ateism sau oferă o imagine a
unui Dumnezeu slab și imperfect, lipsit de o reală transcendență în raport cu creația Sa. În critica
unor asemenea concepții (la fel ca în respingerea astrologiei și a superstițiilor) își pune în valoare
întreg arsenalul retoricii, cu întreaga stilistică a ironiei și hiperbolei, domeniu în care au excelat cel
puțin la fel de mult Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Grigorie Teologul. Semnificativ este faptul că
critica împotriva ateismului nu o face doar în numele credinței, ci și al rațiunii înseși. Și argumentul e
valabil și astăzi: adică, cât de irațional este să spui că universul, care e plin de raționalitate și ascultă
de legi exprimate în formule matematice de o incredibilă eleganță și genialitate, ar fi produsul
întâmplării sau a unor cauze lipsite de conștiință și rațiune.

8. Interpretarea preponderent literală a Genezei - temei al unei viziuni cosmologice descriptive și

realiste
Pentru termenii folosiți în Geneză: cer, pământ, lumină, întuneric, adânc etc, Sfântul Vasile
cel Mare are în vedere o semnificație literală sau aproape de cea literală. Sfântul Vasile nu acceptă că
acestea ar fi realități din alt plan decât cel material tocmai pentru a păstra Revelația nealterată de
câmpul extrem de vast al posibilelor interpretări alegorice și simbolice, într-o perioadă decisivă, de
cristalizare a principalelor dogme creștine. Spre exemplu, „nici adâncul nu era o mulțime de puteri
potrivnice, așa cum și-au închipuit unii; dar nici întunericul nu este o putere conducătoare și rea, care
luptă împotriva binelui.”23 Despre interpretările alegorice ale „apelor de deasupra tăriei” ca fiind
puterile îngerești, iar „apele de sub tărie” ca fiind cetele de demoni, sau că „cerurile ar fi însuflețite”,
el afirmă: „să respingem cuvintele acestea ca pe niște interpretări făcute în vis sau ca pe niște basme
băbești”24 Menținând hermeneutica sa strict în spațiul lumii văzute, materiale, elimină din capul
locului interpretările alegorice ce ar putea favoriza gnosticismul și dualismul, potrivit cărora ar exista

22
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, p. 73.
23
Ibidem, p. 89.
24
Ibidem, p. 108.
 7

un principiu paralel sau opus lui Dumnezeu, datorat fie insuficienței Sale ontologice, fie
imperfecțiunii creației Lui; sau animismul potrivit căruia natura neînsuflețită ar fi, de fapt, însuflețită
de spirite. Această atitudine hermeneutică restrictivă a Sfântului Vasile este actuală și astăzi, căci nu
amestecă planurile realității și astfel oferă posibilitatea unei înțelegeri coerente și obiective, în ea
însăși, a lumii materiale.
Peste tot se vede în interpretarea Sfântului Vasile cel Mare intenția pastorală și pedagogică a
întăririi credinței și responsabilității personale. În această perspectivă el accentuează faptul că nu
există un principiu ontologic și necesar al răului în lumea văzută: „nu căuta răul în afară de tine și nici
nu-ți închipui o natură care să fie cauza răului, ci fiecare să se recunoască pe el însuși cauza răului
care este în el”25.
Realismul hermeneuticii sale se bazează și pe sesizarea faptului că în Scriptură există
exprimări metaforice, simbolice, spirituale, hiperbolice, în cărțile poetice mai ales, dar pentru
întărirea unui sens real, concret sau a unei înțelegeri mai înalte, tainice, apofatice, cum ar fi faptul că
cerurile și toată creația „laudă” pe Dumnezeu.26
Totuși, interpretarea literală a Genezei are astăzi limite și riscuri majore: nu poate evita
conflictul cu știința modernă și pierde din vedere dimensiunea esențial arhetipală a textului Facerii,
coerența ei ontologică. De exemplu, apa din primele versete ale Genezei este o imagine sensibilă,
simbolic –arhetipală, a abisului nedeterminării, a nediferențierii și informalului, iar vegetația din ziua
a 3-a constituie o imagine simbolică a arhetipului arborelui cosmic, care este justificat ontologic a fi
creat înaintea astrelor.

9. O înțelegere totalizantă și eshatologică a frumuseții creației.

„Frumosul, în înțelesul dat aici de Scriptură, este ceea ce-i făcut în chip desăvârșit și servește
bine scopului pentru care a fost făcut. (…) Artistul vede frumusețea fiecărei părți din opera sa
înainte de terminarea ei și laudă fiecare parte, pentru că se duce cu gândul la sfârșitul operei
lui. Un astfel de artist ni-L arată Scriptura pe Dumnezeu.”27
Frumusețea e una din resorturile contemplației naturale. Ea presupune o intuiție a totalității,
o deschidere spre infinitatea lui Dumnezeu, precum și „intersecția” tuturor însușirilor făpturilor.
Frumusețea insuflă doxologia, până la forme de catharsis, până la rănirea inimii de dragostea lui
Dumnezeu.

25
Ibidem, p. 90.
26
Ibidem, p. 108.
27
Ibidem, pp. 108-109.
 8

10. „Pogorământul” lui Dumnezeu în Descoperirea din Geneză

Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează puternic ideea „pogorământului” și a „pedagogiei”
cuprinse în Descoperirea dumnezeiască din Cartea Facerii, potrivit cu nevoile și orizontul înțelegerii
lui Moise și a oamenilor din acea epocă.
„De aceea, Duhul cel Sfânt a istorisit așa pe toate acestea, coborând limba profetului la
puterea de înțelegere a ascultătorilor”28
„Vorbea iudeilor, unor oameni îndrăgostiți peste măsură de cele din lumea aceasta, unor
oameni care nu puteau să își închipuie nimic spiritual”29
Astfel, contextul cultural și științific al comunității umane căreia Revelația dumnezeiască s-a
adresat pentru prima oară a fost determinant pentru unele formulări din Geneză. Spre exemplu,
soarele apare în ordinea creației abia în ziua a 4-a, după vegetație, pentru a descuraja tentația
zeificării soarelui de către omul primitiv.
De asemenea, geocentrismul biblic și patristic trebuie înțeles în contextul științei epocii.
Cvasitotalitatea părinților teologi ai Bisericii a afirmat că Pământul este imobil și că soarele și
planetele si întreaga boltă cerească se învârt în jurul Pământului. Chiar dacă acum ne aflăm într-o altă
paradigmă științifică, obiectiv mai corectă, acest fapt nu este foarte relevant din punct de vedere
teologic. Ba chiar putem păstra o viziune geocentrică sub 3 aspecte, unul teologic, unul cosmologic, și
unul chiar științific: teologic, Pământul este centrul universului, pentru că aici s-a întrupat Fiul Lui
Dumnezeu; cosmologic, Pământul este, cel puțin deocamdată, centrul de observație al întregului
univers; iar științific, în virtutea teoriei relativității nu există nici un punct absolut de referință în
univers, și tocmai de aceea putem considera drept centru relativ orice punct spațio-temporal.

11. Concluzie.
În afară de propensiunea spre frumusețe, contemplația naturală mai are încă două
caracteristici: este iconică, adică vede pe Dumnezeu prin fiecare aspect al creației și este ipostatică,
adică surprinde articulația concretă, ipostatică, a fiecărui lucru din lume – ca parte integrantă a unui
dialog personal dintre Dumnezeu și om. Mai târziu Sf. Grigorie Palama va arăta că rațiunile divine ale
lucrurilor nu sunt doar la nivel general, la nivelul speciilor – ceea ce poate surprinde și formula știința
– ci merg până la nivelul existenței concrete, ipostatice.
Aceste dimensiuni ale contemplației naturale arată superioritatea acesteia față de
cunoașterea științifică. Cunoașterii științifice (mai ales începând cu modernitatea, când știința s-a

28
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, PSB, vol. 21, traducere, introducere, note și indici de D. Fecioru,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 49.
29
Ibidem, p. 41.
 9

separat de celelalte forme de cunoaștere) îi lipsește dimensiune doxologică, iconică, ipostatică,

arhetipală, calitativă, ierarhică și simbolică, ea are o perspectivă pur cantitativă, omogenă, numeric-
abstractă, obiectivă și obiectivantă, ea este aniconică. Mai mult, naturalismul metodologic al științei
(faptul că prin însăși metoda sa nu poate să investigheze decât ce se află în planul natural și material
al lumii) poate ușor să devină un naturalism gnoseologic și metafizic, adică să prezume că nu există
nimic supranatural, nimic în afara câmpului de investigație al științei. De asemenea, dimensiunea
aniconică a științei poate să alimenteze o viziune iconoclastă asupra lumii, să determine o opacitate
prin care ochiul omului să nu mai treacă spre ordinea transcendentă, dumnezeiască a creației. În
același timp, datele oferite de știință, interpretate în cheie teologică, pot fi un preambul, o
anticameră a cunoașterii naturale, pot îmbogăți considerabil capacitatea noastră de a primi, a
înțelege și a ne minuna de Dumnezeu, care ni Se descoperă și pe calea Revelației naturale.
Dacă Sfinții Trei Ierarhi au folosit știința epocii lor spre întărirea credinței, spre înmulțirea
laudei lui Dumnezeu, tot așa în zilele noastre, lărgirea și aprofundarea cunoștințelor științifice despre
acest univers incredibil de vast și de surprinzător, ar trebui să ducă și mai mult la slăvirea Creatorului.