Sunteți pe pagina 1din 5

Timpul exact al aparitiei lui Mesia.

Marele jubileu al
mantuirii (Cap.9)
 

     Înainte de a studia capitolul 8 ( pe care-l vom pune în paralel, mai târziu , cu profeţia din
cap.10-12), fixăm pe scurt datele spectaculoasei profeţii mesianice din cap.9.
     70 de săptămâni = 490 ani, potrivit principiului "zi-an". Numărul 70x7 este o aluzie la legea
ceremonială a jubileului care, după 7x7 ani aducea un an de eliberare şi reîmproprietăriri
gratuite (Lev.25:3-4.8-9, Luca 4:16-021). Aici este vorba de un jubileu de zece ori mai mare. La
începutul capitolului au fost amintiţi cei 70 de ani de exil. Aici însă este văzut un exil de şapte
ori mai lung şi mai dureros, o captivitate a păcatului şi neputinţei până la venirea Mântuitorului
făgăduit. Perioada de 490 ani a fost alocată poporului ales până la venirea lui Messia.
Evenimentele descrise aici ca marcând âncheierea acestei perioade, evenimente ce ţin de
ultima săptămână din cele 70 sunt, în principiu, desfiinţarea legală a păcatului odată cu
atingerea culmii păcatului, odată cu ispăşirea păcatului şi cu oferirea dreptăţii veşnice. Deşi sunt mulţi interpreţi care socotesc
că Unsul din v.24 ar fi un alt personaj decât Messia, nu vedem cine ar fi putut implini cele profetizate în v.24 decât Christos.
       Iisus şi apostolii au recunoscut în această profeţie timpul apariţiei lui Messia (Mc.1:15). Iosif Flaviu, a cărui referire la Iisus
din Nazaret este controversată, recunoştea, totuşi, că perioada celor 70 de săptămâni se încheie în primul secol al erei
noastre (Ant.X.276 şi Războiul.. VI,312-313). Vechii scriitori creştini au aplicat la Iisus Christos această cronologie profetică,
deşi nu toţi au calculat la fel timpul. Printre vechii comentatori răsăriteni care au identificat aici timpul apariţiei Mantuitorului a
fost şi Teodoret de Antiohia, un discipol al lui Ioan Gură de Aur. Dintre teologii ortodoxi moderni, amintim pe Lopuhin, autorul
Istoriei Biblice, tradusă în româneşte.
     Potrivit versetului 24, venirea lui Messia avea să fie şi o confirmare a tuturor profeţiilor şi, totodată o consacrare, o
inaugurare a unui alt Sanctuar decât cel ce a funcţionat până atunci. Expresia ebraică - vălimşoah kodeş
kodaşim - până la ungerea celor prea sfinte", se referă la inaugurarea unui sistem de mijlocire prin jertfa (Sanctuar, preoţie,
ritual) şi nu doar la o persoană. Aceeaşi exprimare se află în Exod. 30:25-30 unde este vorba de "ungerea" unor lucruri
( Sanctuarul, obiectele lui, preoţii) ca să fie "prea sfinte". Este vorba despre inaugurarea şi consacrarea unui întreg sistem.
Sistemul vechiului legământ a fost consacrat prin ungere o singură dată, pe timpul lui Moise. Templul lui Solomon şi al doilea
templu n-au fost consacrate prin ungere ( deoarece ele continuau acelaşi sistem) ci numai printr-un ceremonial de sânge.
Ungerea amintită aici nu poate fi decât inaugurarea şi consacrarea Sanctuarului ceresc despre care vobeşte Epistola către
Evrei şi Apoc. 11:19. În Daniel 9, un templu este refăcut şi apoi distrus în urma respingerii lui Messia ( v.17.26), dar în acelaşi
timp se inaugurează un alt Templu, o altă preoţie. Acestea nu pot fi la fel ca şi cele pământeşti, deoarece ungerea aceasta
reprezintă inaugurarea unui nou sistem.
      De la darea poruncii
pentru rezidirea Ierusalimului.
Aici profeţia indică punctul de
pornire al celor 70 de
septenale (7+62+1). Decretul
de rezidire a Ierusalimului ar fi
trebuit să fie dat de Cyrus
(Isaia 44:28) dar Cyrus n-a
îndrăznit să ofere nimic mai
mult decât repatrierea iudeilor
şi rezidirea Templului. Darius
n-a facut decât să confirme
decretul lui Cyrus care "după
legea mezilor şi a perşilor nu
se putea schimba" (vezi Ezra
cap.1 si 6). Guvernul persan a
eliberat pe iudei din
prizonierat şi le-a permis
restaurarea religioasă
completă, cu condiţia
supunerii faţă de imperiu în
problemele de stat. Monarhii
persani nu îndrăzneau să
ofere şi restaurarea cetăţilor,
care implică o restaurare politică, natională, o recâştigare a independenţei. Totuşi, ceea ce nu s-a realizat prin puternicii
monarhi de talia lui Cyrus, Darius şi alţii, a trebuit să se realizeze printr-un împărat mult mai slab şi mai nestatornic: Artaxerxe
I.
     Cartea lui Ezra arată că primii ani ai lui Artaxerxe, înainte de venirea guvernatorului Neemia, iudeii se apucaseră de
rezidirea Ierusalimului, ceea ce a trezit o puternică reacţie adversă din partea guvernatorilor păgâni ai provinciei (Ezra 4:7-16).
Ca urmare împăratul a ordonat oprirea temporară a lucrărilor, dar duşmanii evreilor au interpretat aceasta ca o permisiune de
a distruge; au venit şi au distrus zidurile şi portile, dar după ce i-au oprit cu forţa pe constructori i autorizează pe guvernatorul
Neemia să continue lucrările de reconstrucţie (Neemia cap.2). Întrebarea este, pe ce temei legal se apucaseră iudeii să
rezidească Ierusalimul înainte de guvernarea lui Neemia? Este exclusă posibilitatea ca ei sa fi pornit la lucru fără autorizaţie
imperială scrisă, din mai multe motive: a) relatările lui Ezra şi Neemia arată că ei aveau motive să se teamă de a rezidi chiar
atunci când erau în legalitate; b) împăratul nu a condamnat lucrarea lor ci i-a oprit temporar de la lucru ( dacă el nu le-ar fi dat
deja o autorizaţie, acum ar fi fost obligat de situaţie să-i condamne la moarte pentru rebeliune şi să le interzică pentru
totdeauna reconstrucţia, potrivit legilor persane).
     Singura autorizaţie de reconstrucţie poate fi găsită într-un decret anterior dat de Artaxerxe in anul al 7-lea al domniei lui
(457 i.e.n: vezi Ezra cap.7). Deşi acel decret nu pomeneşte în literă de rezidirea Ierusalimului, libertăţile largi acordate prin el
implicau şi reconstrucţia cetăţilor. Potrivit textului orginal aramaic al decretului, Ezra trebuia "să cerceteze Iudeea şi
Ierusalimul" (Ezra 7:14), expresie care înseamnă a căuta binele Iudeei şi Ierusalimului. Cu mijloacele financiare rămase, Ezra
şi iudeii aveau libertatea de a face ce vor crede de cuviinţă, potrivit cu voia Dumnezeului lor (Ezra 7:19). Ezra era împuternicit
să conducă o restaurare civilă de mari proporţii care includea instituirea unui sistem judiciar şi a unui sistem de învăţământ
religios ( Ezra 7:25-26). În plus, referitor la acest decret, Ezra scrie plin de recunoştinţă şi entuziasm că a văzut "mâna cea
bună a Dumnezeului" lui şi că Dumnezeu a mişcat inima lui Artaxerxe, încât acesta i-a dat tot ce ceruse ( Ezra 7:6.9.27-28). Şi
ce altceva putea să mai ceară Ezra, dacă singura nevoie era restaurarea civilă ?
     Se poate că Ezra şi împăratul au convenit să nu se consemneze în mod expres în document libertatea reconstrucţiei
Ierusalimului, deoarece guvernul persan era deja confruntat cu nişte revolte în provinciile învecinate cu Palestina şi, oricâtă
încredere ar fi avut în loialitatea lui Ezra şi a iudeilor, o astfel de libertate ar fi scandalizat pe oamenii de încredere ai
împăratului şi ar fi creat precedente care să favorizeze pe rebeli. Dar este posibilă şi o altă explicaţie: după cum decretul lui
Cyrus este redat în două versiuni ( Ezra 1:2-4 şi Ezra 6:2-5) - destul de diferite, deşi unitare în esenţă - se poate că şi decretul
din Ezra 7 să fi fost redactat în două sau mai multe versiuni, potrivit cu împrejurările şi necesităţile practice. Oricare ar fi
explicaţia, este clar că reconstrucţia Ierusalimului a început pe temeiul decretului din anul 457 î.e.n., cu mulţi ani înainte de
autorizaţia dată lui Neemia în anul 444 î.e.n. În Micul dicţionar al lumii antice ( Ed. Albatros, Buc. 1986, sub titlul Ierusalim),
Horia Matei recunoaşte că oraşul a fost înconjurat cu noi ziduri, "către 450 î.e.n." ceea ce pare să fie între anii 460 şi 45
0, destul de aproape de datarea nostră.     Ezra oferă c hiar amănunte ale datării în cap. 7, încât se poate stabili astfel
că decretul lui Artaxerxe a fost dat la 27 martie şi caravana a sosit la Ierusalim pe la 23 iulie. Dar decretul nu putea fi public
        cu ocazia sărbătorilor din octombrie când iudeii din ţară erau datori să vină la Ierusalim. Data precisă a publicării decretul
ui este octombrie 457 î.e.n.     7 săptămâni = 49 ani, o perioadă jubiliară ( cf.Lev.25:8-10 etc). Nu este nevoie de a găsi un even
iment istoric corespunzăto
       tului acestor "7 săptămâni". Per ioada este importantă în sine şi fiecare an jubiliar avea importanţă istorică. Menţionar
ea acestei perioade subliniază că totalul de 70 de săptămâni trebuie înţeles ca un fel de jubileu al jubileelor şi totodată că
odată cu anul 457 î.e.n. începe cu adevărat restaurarea civilă a naţiu nii iud aice. Cercetările făcute de învăţaţi în ultimii an
i, care au descoperit anumiţi ani jubiliari istorici din perioada intertestamentală sau de la începuturile erei creştine, con
firmă o corespondenţă spectaculoasă între aceste jubilee istorice şi datele profetico-istorice ale profeţiei din Daniel 9. A
cest amanunt este de o importanţă considerabilă în formarea interpretării acestei profeţii.      Fundamentaliştii de astazi ( d
ntre creştini după evanghelie, baptişti şi alţii), aplică această profeţie într-un sens dispensaţionalist, rupând în mod stran
iu continuitatea celor 70 de săptămâni. Ei consideră că primele 7 şi 62 de săptămâni sunt o continuitate până la Iisus Christo
s, în schi mb ultima săptămână ar reprezenta două perioade de 1260 zile de
( trei ani şi jumătate) de persecuţii al
       tichrist în timpul strâmtorării viitoare care va fi o persecuţie antievreiască. Domnul care va veni, din v.26-27, ar reprezen
ta pe Antichrist care va face un legământ cu mulţi apostaţi, va desfiinţa jertfele de la templu ( care, între timp, va fi fo
st rezidit !), şi va impune inchinarea la propria statuie. Astfel se fac mai multe greşeli exegetice: se aplică v.27 la Antichris
t, deşi el este paralel cu cele anterioare, având acelaşi Personaj Mesianic în centru; apoi, se creează o prăpastie, o disconti
nuitate între cele 69 de săptămâni şi săptămâna a 70-a, ceea ce este absurd. Teologul baptist J. Barton Payne , în cunoscuta sa
Encyclopedia of biblical Prophecy ( p.388-389), arată că aceste 70 de săptămâni sunt o unitate care s-a împlinit prin Iisus. A
ceeaşi poziţie este susţinută de Halley în Manualul Biblic care a fost tradus in româneşte de Doru Motz.       Primul jubile
u din cele zece, între anii 457-408 a fost ultima perioadă a prezenţei unor profeţi printre iudei, în care timp s-au făcut ultimel
reforme spirituale şi s-a încheiat canonul biblic. Ultimele detalii istorice din Cronici, Ezra sau Maleahi ne duc până
pe la anii 410 î.e.n.       "7 săptămâni şi 62 de săptămâni". Observaţi punctuaţia corectă în Biblia sinodală (ordodoxă) şi în ve
rsiunea Cornilescu revizuită (GBV), deoarece aici nu sunt intenţionaţi 49 de ani de la Artaxerxe până la Messia, ci 4
9 + 434, adică un jubileu şi încă 62 de ani sabatici. Aceste 7+62 = 69 săptămâni de an
, deci 69x7=483 ani care încep cu decretul lui Artaxerxe (457 î.e.n) trebuie să ducă până l
Messia Conducătorul. Este de remarcat faptul că aici nu se prevede data naşterii lui Mes
ia, ci data apariţiei lui publice, în calitate de
     ător. La iudei, o persoană trebuia să aiba vârsta de 30 de ani pentru a ocupa o func
ie publică importantă şi Luca relatează că Iisus din Nazaret avea aproximativ 30 de ani la d
ta botezului Său, adică atunci când Şi-a început activitatea publică (Luca 3:21-23). Mess
a înseamnă Unsul Domnului ( Regele, Preotul sau Profetul) şi Iisus a fost confirmat
n această calitate cu ocazia botezului (Fapte 10:38). Nu întâmplător, după această dată,
isus a început să predice: "S-a împlinit vremea! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie !" (Mar
u 1:15, vezi şi trimiterea la Dan.8 !).       În ce an istoric a avut loc botezul lui Iisus ?
uca precizează ca Ioan Botezătorul a început să boteze în anul al 15-lea al cezarului Tiberius (Luca 3:1-2) şi descrie botezul lui
Iisus ca având loc cu această ocazie. După calculul roman folosit de istorici, anul al 15-lea al lui Tiberius ar fi anu
l 29 al erei n
     , nu chiar atât de exact cum cere profeţia. Dar dacă ţinem seama de faptul că Luca a folosit sursele palestiniene pentr
u a-şi data evenimentele, atunci trebuie să calculăm după obiceiul local din acea perioadă şi anume: a) după metoda antedatări
i, care cere calcularea timpul ui de la urcarea pe tron până la anul nou calendaristic ca fiind un an întreg de domnie şi b).
după anul calendaristic iudaic care începe toamna. Tiberius s-a urcat pe tron la 19 august în anul 14 e.n. Perioada din august până
în octombrie este socotită, după acest sistem, ca primul an de domnie. De la data anului nou ( 1 Tisrei ) d
       brie anul 14 şi până la data anului nou ( 1 Tisrei) din octombrie anul 27 e.n. avem în
că 13 ani. Dacă botezul lui Iisus a avut loc dupa 1 Tisrei, deci după anul nou în octombrie anul 27
e.n., acest eveniment este, după calculul palestinean, în anul al 15-lea al lui Tiberiu. Datarea e
ste semnificativă şi pentru faptul ca Iisus, care era
       , venea în Iudeea, la I erusalim, numai de sărbători. O asemenea ocazie era potrivită
şi pentru Ioan Botezatorul care chema mulţimile la Iordan, în Iudeea. Faptul că creştinii sărbăt
resc botezul lui Iisus la o anumită dată nu trebuie să ne deranjeze cu ceva. Este lucru
cunoscut şi recunoscut de teologii ortodocşi şi catolici că datarea acestor sărbători comemor
tive este cel mai adesea convenţională, nu ştiinţifică.     Anul 27 al erei noastre este exact împ
33 e.n. Enciclopedia civilizaţiei romane (Buc. 1982, pag.232, subtitlul Creştinism) indică anul 30 ca fiind anul crucificării lui
Iisus, ceea ce este mai aproape de adevăr. Timpul precis este indicat de profeţie în versetul următor. "Şi nu va avea nimic (sau
pe nimeni de partea Lui)" - este traducerea unei expresii ebraice care se întâlneşte şi în Ps. 22:11 (vezi si v.16-18).
     Poporul unui domn care va veni, va nimici. Aici sunt prevăzute nenorocirile care urmau să vină asupra Templului, a
Ierusalimului şi a iudeilor, începând cu generaţia care a fost martoră la manifestările lui Iisus din Nazaret. Distrugerea parţială
din anul 70 a fost desăvârşită de romani cu ocazia unei victorii finale din anul 135. După acest timp, atât creştinii bizantini şi
apuseni, cât şi perşii şi musulmanii, s-au arătat ostili iudeilor şi ostilităţile continuă. Cerul a hotărât ca această stare de război
să durere până la sfârşit ( v.26 b). Ideea că un stat evreu ar contrazice profeţia sau ar salva situaţia, nu este fondată. Statul
israelian nu este o restaurare a legământului, nu are templu nici Slava mesianică prezisă. El are aproximativ acelaşi statut ca
şi Liberia creată de americani pentru negrii repatriaţi, sau ca şi Vaticanul reînfiinţat de Italia fascistă. Spunem aceste cuvinte
nu dintr-o ostilitate faţă de Israel ( evreii sunt printre cele mai nobile naţiuni şi Dumnezeu nu i-a părăsit în aşa mod încât să nu-i
poată reabilita. Dar, din punctul de vedere al statului de popor ales, ei nu mai au această favoare, fiind înaintea lui Dumnezeu
ca şi celelalte neamuri. În plus, respingerea lui Iisus din Nazaret ca Messia constitue o cauză a ieşirii lor din legământul special
abraamic. Dumnezeu i-a pedepsit pentru a arăta cum va pedepsi şi naţiunile păgâne sau care se pretind creştine dar tratează
pe urmaşii lui Christos cu aceleaşi metode ca şi preoţii iudei de pe vremuri. Dumnezeu a pedepsit întâi Ierusalimul. Ca şi pe
timpul lui Ieremia şi al lui Daniel , "Babilonul", biciul lui Dumnezeu, va fi ultimul care va bea paharul acesta (Ier. 25:12-26).
       Un legământ cu mulţi (v.27). Textul ebraic nu spune că va face ci că va întări sau va dovedi puternic ( cf.Ps. 12:4), va face
să triumfe un "legământ cu mulţi". Este vorba de un legământ conceput mai de mult şi anunţat, dar care abia acum este
confirmat şi îşi dovedeşte puterea (Evrei 9:18-22). Observaţi repetarea expresiei mulţi în legătură cu acest legământ ( Isaia
52:13-15, 53:10-12, 55:3-6, Mat. 26:27-28, Mat. 20:28)
       Pronumele El de la începutul versetului i-a determinat pe mulţi să creadă că subiectul ar fi "domnul care va veni",
pustiitorul din versetul anterior. dar obiectul principal al fiecărui verset din acest pasaj este Messia. În plus, versetele 26 şi 27
sunt paralele, fiecare prezentând în prima parte evenimentul messianic, iar în a doua parte, distrugerile cauzate de romani în
consecinţă.
       O săptămână. Este vorba de ultima din cele 70 de săptămâni, deoarece până acum au fost prezentate doar primele 7 şi
următoarele 62 care duc până la Messia. Ultima săptămână, deci anii 27-34 e.n. trebuiau să fie perioada în care Messia să
confirme şi să dovedească temeinicia legământului Lui. Cum însă această săptămână este ultima din cele 70, ea aparţine
timpului alocat evreilor ( vezi v.24), deci este vorba de confirmarea legământului timp de 7 ani în favoarea poporului iudeu.
Acesta este, în mod exact, timpul în care Iisus şi apoi apostolii Lui au predicat şi au făcut minuni aproape exclusiv pentru iudei.
Anul 34 este, cu aproximaţia cerută de lipsa unei evidenţe mai simple, anul în care autorităţile de la Ierusalim nu mai tolerează
creştinismul şi hotărăsc să-l smulgă din rădăcini, atât în Palestina cât şi în Diaspora. Este momentul condamnării
arhidiaconului Ştefan şi al începutului dispersării creştinilor în afara lui Israel ( la "neamuri").
     Stabilirea datei martiriului lui Ştefan se poate face indirect prin aflarea datei convertirii apostolului Pavel, eveniment petrecut
imediat după aceea. Cel mai important reper cronologic este în Fapte 18:12 unde este amintit Galion ( Lucius Junius Gallio,
fratele lui Seneca), despre care se ştie că a fost consul al provinciei Ahaia în Corint, pe la anul 52 e.n. şi că a îndeplinit acest
oficiu timp de un an. Aceste date sunt datorate descoperirii relativ recente a unei inscripţii de la Delfi, în Grecia. Calculând
timpul scurs de la convertirea lui Pavel până la vizitarea Corintului ( 3 ani până la prima vizită la Ierusalim, Gal.1:15-18, plus
încă 14 ani până la sinodul apostolic de la Ierusalim, Gal.2:1, Fapte 15:2, şi încă un an până la vizitarea Corintului, Fapte
15:30 până la 18:12) avem circa 18 ani pe care, scăzându-i din 52 , obţinem anul 34 e.n. Pentru motive practice, aproximaţia
aceasta este suficientă.
       Această utlimă săptămână profetică a fost cea mai mare revărsare de har din toată istoria naţiunii israelite. Trei ani şi
jumătate în trup omenesc, apoi încă trei ani şi jumătate în Spirit, prin apostolii Săi, Messia a invitat pe poporul Lui, chiar şi
după ce Îl lepădaseră. Iisus le-a dat prioritate încă trei ani şi jumătate ( Fapte 1:8). Dar păcatul respingerii Duhului Sfânt a fost
mai grav decât acela al crucificării lui Iisus. Generaţia care L-a respins pe Messia trebuia să suporte bletemul propriei alegeri
( Luca 19:41-44). Aceasta nu înseamnă că asupra naţiunii iudaice de atunci încoace zace un blestem necondiţionat şi că toţi
evreii sunt vinovaţi de "uciderea lui Dumnezeu" ( Ezra 18:20.31.32). Pe de altă parte, creştinismul istoric şi actual nu este mai
puţin vinovat în această privinţă şi zilele lui sunt deasemenea numărate ( evrei 10:28-31, Rom. 11:11-24).
       La jumătatea săptămânii. Dacă începutul acestui ultim septenal este toamna anului 27, mijlocul lui este în primăvara
anului 31 cu ocazia Paştelui... Acceptând să moară pe cruce ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre ( v.24), Messia
desfiinţa prin aceasta, în mod legal, ceremoniile jertfelor de la Templu care nu mai puteau păstra nici o semnificaţie educativă.
Când marea realitate a venit, umbra ei trebuia să pălească şi să dispară ( Mat. 27:50-51, Evrei 9-10). Cei trei ani şi jumătate ai
activităţii lui Iisus sunt marcaţi cronologic în Evanghelia după Ioan prin patru ocazii de Paşte la care a participat Iisus (Ioan
2:13.23, Ioan 18:28). Acest al patrulea Paşte, 14 Nisan anul 31, a corespuns în acel an cu data de 27 aprilie a calendarului
iulian.
       Pe aripa urâciunilor .... pustiitorul ( v.27 b). Textul poate fi tradus aici şi ca în Septuaginta:"pe aripa templului va sta
urâciunea pustiiri". Cuvântul urâciune este folosit în Biblie ca termen dispreţuitor pentru un idol şi uneori pentru fapte şi
persoane idolatre, pentru lucruri care sunt dezgustătoare înaintea lui Dumnezeu. Pustiirea este acţiunea acelui "domn" din
versetul anterior, care a distrus Ierusalimul şi Iudeea. În relatarea lui Luca în comparaţie cu a lui Matei , "urâciunea pustiirii"
este pusă în legătură cu asedierea Ierusalimului de către armatele romane ( Mat. 24:15. Luca 21:20). Acele "signa" romane,
acvilele de aur care erau în acelaşi timp steaguri şi idoli, erau numite de evrei "sikkut" ( scârnăvie). Deşi pustiirea a fost
îngăduită de Dumnezeu ca pedeapsă pentru Israel, Dumnezeu va plăti Romei şi tuturor acoliţilor ei pentru toate aceste servicii
"divine", în mod final şi definitiv. Ultima frază ar trebui tradusă astfel: "până când nimicirea completă, pedeapsa hotărâtă va fi
turnată asupra putiitorului". Această vreme a neamurilor, acest timp de pustiire a Ierusalimului se va sfârşi la Revenirea lui
Messia ( Luca 21:24-27).