Condruz Ioana Bianca

16 august [1935]

Ora 2

„E[ugen Ionescu] a venit chiar când scriam. A[rșavir] nu era acasă, așa că a rămas cu mine. Ne-am
jucat cu pisica. A făcut niște versuri trăsnite, fără cap și fără coadă. Mi le-a recitat, apoi a citit din Les
Fleurs du mal. Citește bine. Mai rar acest lucru. Și le simte, ceea ce e și mai rar. După una dintre cele
mai frumoase strofe, despre moarte, îl întreb: «De ce oare în clipele în care vezi limpede, suferi?»
«Pentru că ți-e frică de moarte.» «Dar chiar: de ce să-ți fie frică? N-are sens, din moment ce vezi
limpede viața și moartea deopotrivă. Una cu inutilitatea ei și amândouă cu misterul lor. Mai cu seamă
viața, cu inutilitatea fiecărui gest, a fiecărei acțiuni, de orice fel. De ce suferim când ne dăm seama de
asta? Ar trebui, dimpotrivă, să fim netulburați, calmi...» «Pentru că, înainte de moartea deplină, există
o mulțime de alte morți. Pe care le vedem pierind: moartea speranței etc. etc. Atunci, suferim. E
metafizica mea. Valabilă, probabil, doar pentru mine.» A spus toate acestea firesc, cu o voce sprintenă,
răsfoind cartea. M-a impresionat mai ales modul său de a rezuma ideea și frazele vagi, din care mi-am
dat seama că n-are dispoziție să pornească o discuție. Poate din lene? De altminteri, nici eu n-aveam
chef. În ce mă privește, știam că asta nu duce nicăieri. Stai și-o-nvârți pe toate părțile, fără nici un
rezultat. Ce rezultat?”

Conceput din nevoia de a scrie, dintr-un preaplin de gânduri și frânturi zilnice de

memorii, Jurnalul unei fete greu de mulțumit este mărturia unei aparținătoare a Generației
’27. Rândurile mai sus trecute profilează o parte din sentimentele tinerilor interbelici, și
anume, spaima de moarte și l’angoisser provocate de inimența izbucnirii unui nou război. În
această consemnare a clipelor lăuntrice, Jeni Acterian își mărturisește dispoziția pentru
volumul lui Baudelaire, despre a cărui poezii spune că rezonează cu eul său interior. Oare își
auzea și murmurul prelung al sângelui care tâșnea ca un izvor, asemeni poetului francez în
Izvorul de sânge?

Suferința asupra unei morți anticipative este o avalanșă de senzații, care intimidează
orice formă și care i-a obsedat pe interbelici. Totuți, suferința este un instrument de
cunoaștere, iar tristețea îi face conștienți de existența trupului și a sufletului lor. Cu cât se
îndepărtează mai mult de materie, cu atât coincid mai mult cu ei înşişi.

Am înțeles că prin lectura Jurnalului lui Jeni Acterian am căpătat conștiința a ceea ce
simt. Aşijderea, consider că în apăsarea istoriei, zbaterea interbelicilor se explică.