Simbolismul

I. Scurt istoric
Simbolismul este un curent literar care se manifestă cu precădere între 1885 şi 1900, în Franţa şi Belgia
francofonă, cuprinde, apoi, întreg spaţiul european la confluenţa secolelor şi se prelungeşte, în linii mari, până în
preajma primului război mondial.
Denumirea curentului intră în circulaţie o dată cu publicarea în 1886, de către Jean Moréas a
manifestului întitulat le Symbolisme, în suplimentul le Figaro Littéraire. Ch. Baudelaire este considerat
precursorul curentului, iar P. Verlaine, St. Mallarmé şi Arthur Rimbaud maeştri lui.
Spre deosebire de simbolismul francez, cel românesc nu s-a opus parnasianismului, ci l-a integrat.
Cercetătorii consideră că există două etape în simbolismul românesc: una amplă, între 1880-1914, şi cealaltă
succintă între 1915-1920. Aşadar, pe parcursul a patru decenii, poezia românească s-a înnoit cu ajutorul acestui
curent.
II. Elemente ale esteticii simboliste
1. Lirismul – principiu baudelairean constă în restrângerea poeticului la lirism. Pe rând, au fost alungate
din poezia modernă epicul, reflecţia, moralul. Din această cauză au dispărut specii precum: legenda, fabula,
epigrama. Lirismul, etimologic, înseamnă “vibraţie”. Cu alte cuvinte, simbolismul va cultiva doar emoţia,
fragilitatea, evanescentul, combustia sufletească.
2. Poezia pură, antimimesisul, sugestia, muzicalitatea Simbolismul exprimă, pe calea sugestiei,
fondul muzical al sufletului omenesc, prin adâncirea lirismului în subconştient.
3. Inovaţiile prozodice Simbolismul teoretizează versul liber (Gustav Kahn), îl introduce în opere, fără
să renunţe, în totalitate, la versificaţia clasică, pe care, însă, o reformează în sensul unei corespondenţe între
muzica versului şi structura textului. Ritmul prozodic se diversifică prin apariţia rimelor interioare, repetiţiilor,
prin schimbarea măsurii metrice etc.
4. Teoria corespondenţelor, simbolul, sinestezia Simbolismul a fost marcat de curente ezoterice, în
vogă la sfârşitul secolului al XIX-lea, de la care a preluat teoria corespondenţelor dintre realitatea vizibilă şi o
lume a esenţelor. Simboliştii consideră că limbajul poetic se bazează pe sugestia sonoră a cuvintelor şi pe
corespondenţele secrete dintre idee şi forma acustică sub care ea apare. Ideea unor asemenea afinităţi
misterioase între toate elementele ce compun universul a fost fixată în literatură de sonetul baudelairea
“Correspondances”. Simbolul este o imagine concretă care sugerează planul acesta tainic, indescifrabil sau
ambiguu. La nivelul senzorial, sugestia corespondenţelor se realizează prin sinestezie (procedeu literar prin care
se asociază în aceeaşi imagine mai multe senzaţii). Din această cauză, G. Călinescu asocia simbolismului
“hermetismul”.
5. Categorii negative Simboliştii prezintă o nouă poezie prin categorii negative de formă şi de conţinut:
libertatea creatoare (“fantezia dictatorială”), cultul originalităţii, al unicităţii, dezorientarea, spaima, atracţia
neantului, excepţia, straniul, obscuritatea, tenebrosul, sfâşierea extremelor, reversibilitatea etc.
6. Estetismul decadent În interiorul simbolismului se dezvoltă o orientare numită decadentism, care
cultivă în exces rafinamentul senzaţiei, nevrozele, macabrul, artificialul, reveria estetizantă, exoticul, semne ale
unei crize spirituale specifice şcolii în ansamblu.
7. Teme şi motive simboliste Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele teme şi motive lirice:
motivul citadin, al oraşului sau al târgului provincial, ale căror monotonie şi viaţă mediocră provoacă nevoia de
evadare spirituală în tărâmuri misterioase (spaţii orientale sau utopice); tema marii plecări, concepută ca o
călătorie eternă spre necunoscut; tema naturii, receptată, nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească; motivul
ploii şi al toamnei, - care apare în mod constant la toţi simboliştii; motivul iubirii, înţelese nu ca împlinire ideală,
ci resimţită ca nevroză; motivul instrumentelor muziccale care acompaniază melodia sufletească şi exprimă
emoţii grave (vioara, mandolina, harfa) ori violente (fluerul, fanfara); motivul solitudinii fiinţei, care descinde
din poezia romantică. În simbolism, imaginea singurătăţii îşi pierde grandoarea devenind elegiacă şi internă.
Efectele ei sunt melancolia şi spleen-ul, un amesctec de triste, dezolare şi plictiseală profundă.