Flori de mucigai

I Preliminarii Poeziile grupate în volumul Flori de mucigai (1931) reprezintă un segment tematic singular al
poeziei argheziene. Celor douăzeci şi cinci de poezii, cât cuprinde volumul, le corespund, în proză, tabletele incluse în
volumul Poarta Neagră (1930). Inspirate din viaţa deţinuţilor de drept comun, poemele au fost receptate de critica şi
istoria literară drept o tentativă de recuperare şi valorificare a elementelor caracteristice unei estetici a urâtului. Tudor
Arghezi a adus o contribuţie esenţială în procesul general de depoetizare a limbajului liric interbelic. La nivelul
scriiturii, textul este constant construit pe împletirea funcţiei poetice cu funcţia expresivă a limbii. Poezia Flori de
mucigai a fost gândită de T Arghezi ca o introducere la volumul cu acelaşi titlu; este, o artă poetică, prin intermediul
căreia poetul dezvoltă ideea adeziunii la estetica urâtului.
II.Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual şi consecinţele pe care le are
acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, unei revelaţii, al harului divin, ci al unei nelinişti artistice şi al setei
creatoare.
O idee relevantă pentru temă o constituie versurile din prima secventă, care sunt săpate în sufletul poetului,
sunt ,,stihuri fără an" ce nu pot fi exprimate în viaţă reală, dar sunt profund simţite de sensibilitatea artistului: ,,Stihuri de
groapă / De sete de apă / Şi de foame de scrum
De asemenea, ultima secvenţă amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera sumbră,
e ,,întuneric", iar ploaia se aude ,,departe afară", ceea ce provoacă poetului o durere simţită profundă, ,,ca o ghiară", din
cauza neputinţei totale de a se exprima.
III Analiza structurală a textului poetic. 1.Titlul şi incipitul Între titlu şi incipit este o legătură semantică
foarte puternică: „Le-am scris cu unghia pe tencuială” – pronumele în funcţie de complement direct – le – este o
reluare sintactică a sintagmei titulare, flori de mucigai. Relaţia între elementele poemului se prelungeşte şi în textul
propriu-zis prin evidenţierea sinonimiei poetice „ flori de mucigai” – „(pe ele) le” – „stihuri”. Lirica modernă
schimbă accentul în ceea ce priveşte poeticitatea (literaritatea) textului: nu figura de stil în sine creează poemul, ci
poemul (în ansamblul său semantic) este cel care conferă statutul de figură de stil elementelor lui componente.
Poetul român înlocuieşte termenul etic (răul) cu cel estetic (mucegaiul), sugerând prin sonoritate şi sens urâtul
existenţial. Epitetul metaforic de mucigai creează o imagine poetică oximoronică de o expresivitate deosebită. Dicţionarul de
simboluri atestă că floarea este „un simbol al principiului pasiv”. Caliciul florii este un receptacul al Activităţii cereşti, care poate
intra în rezonanţă cu elementele vitale şi cosmice (lumina, de exemplu, iar atunci floarea poate deveni un simbol al spiritului).Pe
de altă parte, dezvoltarea florii din pământ şi apă, o apropie, ca simbol, de elementele primordiale. Floarea devine un simbol
complex al unui microunivers armonios care poate asimila, în semantica sa, înţelesuri legate de toate elementele importante ale
cosmosului (aer, pământ, apă). Sintagma titulară poate fi privită şi prin prisma volumului Florile răului al lui Baudelaire, din
care T Arghezi a tradus. La poetul român, sintagma flori de mucigai are o conotaţie mai ambiguă care se poate aproxima
(specifica) numai prin lectura poemului şi, eventual, a întregului volum: fiind luminiscente, florile de mucigai pot semnifica
pâlpâirea de umanitate a unei lumi de carceră. Această motivare a figurilor de stil în propriul text este o trăsătură a poeziei
moderniste. Pentru artiştii moderni referenţialitatea (elementul la care se referă) este suspendată: universul liric modern îşi
găseşte motivaţia în el însuşi, devine autonom estetic. Nu figura „face” poezia, ci poezia „construieşte” figura.
O altă trăsătură modernistă este depoetizarea: tipic, fenomenul de depoetizare se referă la refuzul poeţilor moderni
de a înfrumuseţa textul cu „procedee artistice”. Depoetizarea din lirica modernă se referă la „preponderenţa semnificatului
asupra semnificantului”(Mircea Scarlat). „Lirismul pur” înseamnă această „structură lirică autosuficientă” a poeziei moderne:
„...poemul se vrea o alcătuire suficientă sieşi, cu multiple iradieri de semnificaţie, prezentându-se ca o reţea de tensiuni ale
forţelor absolute ce acţionează sugestiv” (H. Friederich). Desprins de reţeaua exterioară de orice fel, textul liric modern devine
artă pură care se susţine prin ea însăşi. Se ştie că T Arghezi s-a insiprat pentru aceste poeme, din atmosfera sumbră a
universului carceral şi a captivităţii scriitorului în închisoarea Văcăreşti. Acolo omul Argehzi a trăit o experienţă a „urâtului”
în înţelesurile lui proprii cele mai dure. În volumul de versuri în discuţie, apare o lume marginală (hoţi, criminali, prostituate,
puşcăriaşi). Talentul artistic face posibilă acestă „captare” a urâtului într-un univers liric neobişnit.
Ca receptacul pasiv, caliciul florii captează în intimitatea vegetală lumea. Dacă lumea este urâtă, uzată, mucegăită,
floarea, ca receptacul sensibil o va capta în aspectul şi esenţa sa senzitivă şi va deveni o „floare de mucigai”, reflectând o
lume (un univers) pe măsură. Dacă floarea este „stihul” (=vers=poem=creaţie), atunci „floarea de mucigai” concentrează,
simbolic, tocmai procesul de captare în operă a urâţeniei lumii. Poezia se dovedeşte a fi o artă poetică: artistul modern
sugerează, implicit, forţa şi sensibilitatea cuprinzătoare a artei (poeziei) car poate reflecta orice, inclusiv lumea imundă,
ordinară, a unei umanităţi decăzute.Pe lângă faptul că face legătura dintre titlu şi textul propriu-zis, versul-incipit induce şi
figura poetului (prin vereble de persoana I Le-am scris).Este proiecţia artistică a unui eu chinuit (cu unghia ), îndârjit şi
însingurat: singurul lucru la care acest eu liric necanonic nu renunţă este realitatea scrisului.
Estetica modernă se caracterizează printr-o atitudine iconoclastă (=împotriva valorilor consacrate), reflectată
artistic la toate nivelurile textului: lirismul arghezian se negativează, adică se configurează prin folosirea unor
categorii negative.”Poezia modernă se configurează prin folosirea categoriilor negative: spaimele, excepţia, straniul,
grotescu, tenebrosul, destrămarea, atracţia spre neant, sfâşierea între extreme, anormalitatea...” (H Friederich) Toate
aceste categorii negative definesc o nouă viziune asupra lumii şi existenţei ce caracterizează o estetică răsturnată,
numită estetica urâtului. „Noua frumuseţe care poate coincide cu urâtul îşi dobândeşte neliniştea prin includerea
banalului”. Pregnanţa materială a expresiei poetice argheziene este diferenţa specifică a artistului faţă de ceilalţi poeţi
moderni interbelici. De aici impresia că, la acest poet, „semnificatul (înţelesul) este imanent semnificantului (expresiei)”
(M Scarlat), adică poezia îşi generează din interior înţelesurile, este autoreferenţială. „Contravenind esteticii
argheziene a transfigurării, ele (poemele ) reprezintă adeziunea (fireşte neteoretică) la o poetică a demascării”
(N.Balotă). „Demascarea” lumii urâte se face prin captarea ei ca atare în poem; limbajul vulgar, personajele triviale,
naraţiunile plate devin extraordinar de expresive în textul liric – inevitabilă „floare de mucigai”.
2. Secvenţele poetice. Secvenţialitatea poemului este relativ simplă, deoarece construcţia lineară are ca suport
un anume fir epic. Strofa I propune împrejurările spaţio-temporale în care poetul scrie; indicii spaţio-temporali sunt
semne de narativitate;autodefinirea prin elipsă (prin ceea ce nu are: harul);stihurile au trăsături negative;starea
ambiguă, confuză a eului liric. Strofa a II-a ilustrează cadrul spaţio-temporal umed, întunecat;durerea şi erezia
poetului.
3. Limbajul poetic. Nivelul lexical se remarcă prin registrul popular( părete, firidă), arhaic (stihuri),
religios(nume proprii ale evangheliştilor), sinonimia poetică (flori de mucigai –stihuri). La nivelul sintactic, figurile
de construcţie sunt frecvente şi au o importanţă majoră (investind cu poeticitate fapte de limbaj care nu au în sine
revelanţă poetică): enumeraţiile de elemente din Biblie definesc prin antifrază, universul întunecat al stihuitorului care
este părăsit de harul divin, este demonizat, damnat; enumeraţia apare şi în definirea, prin atribute „negative” a
stihurilor: „Sunt stihuri fără an/ Stihuri de groapă/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum/Stihurile de-acum”.
Tulburarea topicii este tot un mod de „negativare” a discursului liric motivată, de fapt, de negativarea eului liric şi de
negativarea stihurilor înseşi: „Şi nu am mai crescut / Sau nu o mai am cunoscut” (pentru „nu am mai cunoscut-o”). La
nivelul stilistic, persistă negativarea prin trecerea în aria semantică a negativă a simbolurilor: oximoronul din titlu –
flori de mucigai – devine un simbol al creaţiei; unghia îngerească se toceşte – simbol al divinităţii care se refuză
(alături de numele divinităţilor); unghiile de la mâna stângă sunt simbolul demonului.
4.Imaginarul liric Poezia Flori de mucigai este una de tip programatic, în care se textualizează tema esteticii
urâtului, prin asumarea de către eul liric a unei ipostaze demonice (de damnat, de negativare totală a existenţei).
a) Incipitul şi catrenul final creează imaginea artistică a recluziunii (claustrării) artistului într-un spaţiu-timp ostil.
Laitmotiv al întregului volum, claustrarea este, mai ales, una interioară: captivitatea spiritului uman în spaţiul material
constrângător.
b) Negativarea identităţii se face în mod ingenios: poetul nu-şi atribuie trăsături negative, ci enumeră
ceea ce nu are, ceea ce el nu este: „Cu puterile neajutorate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au
lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. Ipostaza damnată (blestemată) a eului liric, de origine
baudelaireană, este amplificată de simbilistica mânii stângi: scrisul este un act de erezie. „Îndărătul conştiinţei
propriei damnări mijeşte plăcerea de a o savura cu voluptate […] Toate acestea nu se pot concepe fără o
moştenire creştină. Dar ceea ce a rămas din ea este un creştinism în ruină” (H. Friederich)
c) Din acest creştinism în ruină, acceptat cu răceală ca identitate profundă, se naşte creaţia care devine ea
însăşi o erezie. Stihurile acestei creaţii estetice configurează un imaginar al lipsei de timp (fără an), al simţurilor
exacerbate spasmodic (de sete de apă), al al înclinării spre distrugere (foame de scrum), spre moarte (de groapă).
Poezia asimilează în adâncul ei tot ce este urât, distrugător, demonic – ea este floarea de mucigai.
d) Estetica urâtului, ca rezultat al atitudinii iconoclaste a poetului modern este, în înţelesul ei cel mai
adânc, aspiraţia spre supremaţia artei moderne care poate capta în spaţiul ei artistic orice tip de realitate,
realizată prin mişcarea în jos (negativarea identităţii, a stihurilor, a scrierii, a artei etc).
 IV Analiza tipologică a eului liric Textul programatic reflectă un liris subiectiv în care apar
elemente de narativitate (ca marcă specifică volumului Flori de mucigai). Tot limbajul volumului este
„gloduros” (Vladimir Streinul), adică agresiv, impur, argotic, popular, arhaic, colocvial.
V Analiza tipologică din punctul de vedere al curentului literar.
Modernismul Florilor de mucigai este susţinut prin importanţa decisivă a contextului liric pentru orice fenomen de
limbaj din interiorul poemului, prin recuperarea în spaţiul poetic a limbajului iniţial nepoetic (deliricizarea
poeziei) - argoul, jargonul, limbajul popular, arhaic, religios- , prin aspectul de poezie impură , prin
valorificarea expresivităţii stilului oral, alternanţa versului clasic cu cel liber, narativul ca suport al liricului,
ipostaza de poet damnat şi acceptarea cu răceală a acestei identităţi lirice, poezia însăşi apare ca erezie, prin
tematizarea esteticii urâtului.
VI. Concluzii
Viziunea despre lume este modernă şi dovedeşte faptul că poetul este un inspirat făuritor de cuvinte şi un
înnoitor al lirismului românesc, un reprezentant de seamă al modernismului interbelic.
VII. Opinia Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică reprezentativă pentru modernismul interbelic
prin tema inovatoare (estetica urâtului), prezenţa metaforei cheie (unghia), organizarea strofică inegală şi
măsură variabilă