CUPRINS

CAPITOLUL I. IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

4

I.1 Noțiunea de izvor derivat al dreptului Uniunii Europene 4

I.2 Comparații între Regulament / Directivă / Decizie 8

CAPITOLUL II. REGIMUL JURIDIC AL REGULAMENTULUI ÎN DREPTUL

UNIUNII EUROPENE 15

II.1 Noțiunea de Regulament 15

II.2 Caracterele juridice / trăsături 19
II.3 Clasificarea regulamentelor în dreptul Uniunii Europene 28
II.4 Efectele Regulamentului 29
II.5 Condițiile de fond ale Regulamentului 34

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ

REGULAMENTUL GENERAL PRIVIND DATELE CU CARACTER PERSONAL

36

III.1 Analiza Regulamentului privind protecția datelor cu caracter personal 36

III.2 Conținutul reglementărilor privind protecția datelor cu caracter personal 43
III.3 Situația aplicării Regulamentului Uniunii Europene privind protecția datelor în Marea
Britanie 49

CONCLUZII 50

BIBLIOGRAFIE 58
 CAPITOLUL I. IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI UNIUNII
EUROPENE
I.1 Noțiunea de izvor derivat al dreptului Uniunii Europene

Consider că teoria dreptului, ca și legistica formală, face diferențierea între ceea ce

reprezintă forma internă a dreptului, ca structură internă (norme juridice, instituții juridice și
ramuri de drept), foarte strâns legată de conținutul dreptului (substanța acestuia), și forma
exterioară a dreptului, ca structură exterioară, ca posibilitate tehnică de „vizualizare” a
dispozițiilor normative, identificată prin expresia „izvoare formale ale dreptului” sau, pe scurt,
„izvoare ale dreptului”.
Semnificația expresiei „izvor al dreptului” o vom utiliza în continuare, pentru că
aceeași sintagmă are, pe de altă parte, și un sens material (izvor material al dreptului), care nu
are un conținut juridic, ci indică pozițiile materiale și spirituale care avantajează apariția și
dezvoltarea dreptului.
Dacă privim dreptul internațional public în ansamblul lui, identificăm, pe de o parte,
conținutul acestuia, respectiv totalitatea regulilor juridice în materialitatea și legătura lor
internă deosebit de complexă, pentru că vizează o mare varietate de comportamente, iar pe de
altă parte, identificăm forma, ca structură sistemică interioară și exterioară a dreptului. Există
o multitudine de concepte, respectiv definiții privind noțiunea de izvor derivat al dreptului
U.E. Dreptul derivat reflectă a doua sursă esențială de drept european, după tratate și
acordurile internaționale (dreptul primar). Dreptul derivat este alcătuit din ansamblul actelor
normative adoptate de instituțiile comunitare în practicarea capacităților atribuite lor de către
Tratatele Constitutive, în scopul atingerii obiectivelor.
Dreptul derivat este constituit din: acte obligatorii (regulamente, directive și decizii) și
fără forță de constrângere (rezoluții, avize) prevăzute în tratatul C.E., dar și alte acte, precum:
regulamentele interne ale instițutiilor, programele pentru acțiunile comunitare, instrumentele
juridice pentru al doilea și al treilea pilon comunitar, care nu fac propriu-zis parte din dreptul
derivat, deoarece continuă să gestioneze relații interguvernamentale1.
Expresia drept derivat acoperă totalitatea actelor adoptate de instituții abilitate în acest
scop de tratatele constitutive, în vederea executării obiectivelor tratatelor.
1
Augustin Fuerea – Drept comunitar european. Partea generală, Editura AllBeck, București, 2004, p. 106 și
urm.

2
 Termenul ,,derivat" este folosit pentru a face cunoscută funcția acestor acte, respectiv
îndeplinirea obiectivelor prevăzute de tratate, dar și subsumarea lor tratatelor, ceea ce
înseamnă, pe de o parte, că dispozițiile din dreptul derivat nu se pot abate de la tratatele
constitutive, iar, pe de altă parte, că instituțiile abilitate nu pot adopta decât actele necesare
îndeplinirii menirii lor și în condițiile prevăzute în tratate. Acestea din urmă constituie baza,
cadrul și limitele puterilor normative ale instituțiilor.
Se numește derivat pentru că „reprezintă manifestarea de voință a Uniunii, totodată
fiind subiect derivat al dreptului internațional2”, și pentru că el derivă din dreptul originar,
fiind emis pe baza și pentru aplicarea acestuia; se numește secundar prin comparație cu cel
primar. Actele care-l compun pot fi normative sau individuale, respectiv legislative (acte
obligatorii, normative sau individuale, adoptate, pe baza și pentru aplicarea tratatelor, de către
Consiliu, de către Parlament, de Consiliu și Parlament și, prin excepție, de către Comisie), de
execuție (acte obligatorii, normative sau individuale, adoptate pe baza și pentru aplicarea
actelor legislative sau pe baza și pentru aplicarea actelor speciale de completare sau modificare
a celor legislative, respectiv acte obligatorii sau facultative, normative sau individuale,
adoptate pe baza și pentru aplicarea tratatelor, de către Comisie, Consiliul însuși sau Banca
Centrală Europeană) sau unice în felul lor (acte normative sau individuale care nu se
încadrează în celelalte două categorii). În mod surprinzător, un autor califică „toate actele de
drept derivat ca acte administrative, iar pe autorii lor ca instituții executive ale Uniunii3”.
În cazul în care tratatele nu prevăd tipul de act care trebuie adoptat într-o situație dată,
instituția respectivă are posibilitatea de a-l alege ea, cu respectarea principiului
proporționalității și a procedurii aplicabile.
Valoarea juridică a actelor de drept derivat este una obiectivă, decurgând din natura lor
și neputând fi modificată de rezerve sau declarații unilaterale făcute de state cu ocazia
adoptării lor. Și dreptul derivat face parte, evident, din ”acquis”.
Respectivele prevederi sunt adoptate de către Comisie și Consiliu, ca urmare a unei
preconizări a Comisiei. Ele au însușirea de norme juridice obligatorii, și nu de simple rezoluții
sau recomandări, cum ar fi în cazul general al dreptului internațional.
Dreptul instituțional comunitar derivat este format din norme cuprinse în acte emise de
către instituțiile comunitare constituite prin dispozițiile din tratate.
2
R. Miga – Beșteliu, Drept internațional public, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 83
3
L. Cartou ș.a., L’Union européenne, Editura Dalloz, 2006, p. 133

3
 Este derivat deoarece totalitatea de acte care îl constituie este aflată într-o relație de
subordonare dispozițiilor din tratate de la care nu pot deroga.
Instituțiile comunitare sunt abilitate să emită astfel de acte, numai dacă acestea sunt
necesare aducerii la îndeplinire a obiectivelor lor și numai în măsura în care tratatele le-o
permit4.
De asemenea, dreptul derivat trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale,
generale ale Comunităților Europene cât și obiectivelor cu caracter specific care sunt înfăptuite
prin intermediul diverselor politici comunitare și care pot fi deduse prin interpretare. Aceste
obiective trebuie să fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar5.
Natura juridică a actelor din categoria surselor dreptului derivat nu este dată de
denumirea acestora, ci de conținutul lor. Astfel, Curtea de Justiție Europeană poate să
acționeze într-un anumit mod la „recalificarea actului” sau la infirmarea acestuia dacă nu s-a
respectat procedura de adoptare, conform cu natura sa reală6.
În ipoteza în care tratatul preconizează adoptarea unui anumit tip de act, în legătură cu
un anumit domeniu ce urmează a fi legiferat, instituția care îl adoptă este obligată să se
supună, iar în celelalte împrejurări denumirea actului care urmează a fi adoptat este lăsată la
latitudinea instituției. Adoptarea fiecărui act normativ de către autoritățile comunitare trebuie
să fie justificată, fiind examinată ca viciu de formă nu doar în cazul în care lipsește motivația,
ci și atunci când aceasta este insuficientă.
Principala caracteristică a normelor de drept secundar (derivat) este că se bazează, își
au temeiul în tratatele constitutive, în sensul că pot fi constituite doar în domeniile prevăzute
de tratate pentru îndeplinirea scopurilor fixate de către instituțiile semnalate în acest sens în
tratate cu respectarea procedurii prevăzute de acestea. În literatura de specialitate a fost
manifestată opinia potrivit căreia „actele instituțiilor comunitare formează sursa cea mai
importantă a dreptului comunitar european”.
Tratatele institutive, fiind legi-cadru conform autoarei Irina Moroianu Zlătescu, nu
puteau cuprinde toate normele indispensabile pentru legalizarea integrală a activității
Comunităților Europene. De aceea, instituțiile comunitare înființate prin aceste tratate au fost
autorizate cu competențe legislative necesare pentru emiterea unui drept comunitar derivat,
4
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Prolegomene la un drept instituțional comunitar, Editura
Economică, București, 2003, p. 142
5
Marin Voicu, Drept comunitar. Teorie și jurisprudență, Editura Ex Ponto, Constanța, p. 15
6
Idem, p. 91

4
care să regularizeze punerea în aplicare a legislației comunitare primare și să garanteze o
activitate armonioasă a întregului sistem comunitar european.
Aceste norme de drept derivat se aplică imediat, direct și cu precădere în ordinea
juridică națională, fără a fi nevoie de vreun document de aplicare, astfel că „dreptul
instituțional comunitar derivat sau secundar este alcătuit din norme cuprinse în acte emise în
autoritățile comunitare constituite prin dispozițiile din tratate. Este un drept derivat pentru că
totalitatea actelor care îl constituie este subaltern dispozițiilor din tratate de la care nu pot
deroga. Instituțiile comunitare sunt abilitate să emită astfel de acte numai dacă acestea sunt
necesare aducerii la îndeplinire a obiectivelor lor și numai în măsura în care tratatele le-o
permite”7.
O caracteristică principală care a individualizat Comunitățile Europene și în prezent
Uniunea Europeană de organizațiile internaționale clasice și care face să le apropie de ordinea
juridică internă este potențialul de a crea reguli de drept, încredințând astfel anumitor instituții
sau organe o putere normativă comparabilă cu o putere legislativă națională, exercitată după o
procedură fixată dinainte8.
În cadrul surselor derivate ale dreptului comunitar se înglobează acte normative
elaborate de instituțiile comunitare în baza abilitării lor de către tratatele constitutive. Din
punct de vedere numeric, acestea sunt cele mai numeroase, constituind o sursă foarte
importantă a dreptului comunitar9.
Conform art. 189 C.E., așa cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, în
vederea îndeplinirii obligațiilor lor, instituțiile comunitare adoptă regulamente și directive, iau
decizii și pronunță recomandări sau avize. Avem deci o dispoziție legală în tratat care prevede
și forța juridică a fiecăreia dintre aceste acte normative.
În afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în tratatele originare și în alte acte
juridice, ca de exemplu: ”deliberări” sau ”programe generale” acestea din urmă având mai ales
un caracter politic. Din punctul de vedere al caracterului juridic, aceste acte unilaterale, în
esență, trebuie să facă parte din categoria regulamentelor, directivelor și deciziilor10.
7
I. Moroianu Zlătescu, R.C. Demetrescu, Prolegomene la un drept instituțional comunitar, Ed. Economică,
București, 2003, p. 141-142
8
A se vedea G. Isaac, M. Blanquet, Droit général de l'Union européenne, p. 139
9
În perioada 1958-1980 au fost adoptate 42.450 regulamente și directive. La sfârșitul anului 1992 erau în vigoare
22.445 regulamente, 1.675 directive, 1.198 acorduri și protocoale (Cf. J. Boulouis, pag. 185 și P. Manin), pag.
226
10
P. Manin, Les Communautés européennes: l'Union européenne : droit institutionnel, pag. 226

5
 În conformitate cu reglementarea tratatelor inițiale, aceste acte juridice puteau fi
adoptate doar de către Consiliu sau Comisie. După intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht, în Declarația a 16-a anexată, menționează că la Conferința din 1996 a
reprezentanților guvernelor statelor membre se va observa clasificarea datelor comunitare în
vederea determinării unei ierarhii corespunzătoare, acestea putând fi adoptate împreună, de
către Consiliu, Comisie și Parlament (art. 189 B) sau de către Banca Centrală Europeană. În
caz contrar, orice permisiune care rezultă din dreptul derivat cu privire la adoptarea unor
măsuri de protecție a mediului mai stricte ar obliga statele membre să prevadă cel mai înalt
nivel de protecție imaginabil, depășind astfel reglementările din dreptul derivat.
În cadrul categoriei dreptului derivat nu există o ierarhie a actelor juridice care o
alcătuiesc, întrucât ele derivă direct din tratatele comunitare, fiind subordonate acestora, ca și
principiilor generale și acordurilor internaționale. Din aceste considerente ele reprezintă surse
de drept comunitar european autonome unele față de altele. Există însă o diferență în domeniul
acelorași tipuri de acte, respectiv între cele de bază (regulament, directivă și decizie) și cele de
aplicare, unde se apreciază principiul subordonării ultimelor față de primele. Există deci o
relație de subordonare între un regulament și actul care este adoptat în vederea executării
acestuia, care nu poate conține dispoziții contradictorii.
În concluzie, prin izvor al dreptului derivat înțelegem instrumentele juridice care dau
formă exterioară regulilor comunitare, instrumente care sunt fie tratatele institutive și
modificatoare ori, în perspectivă, Constituția Uniunii Europene; fie instrumentele specifice
care emană de la instituțiile Uniunii Europene, potrivit competențelor acestora.

I.2. Comparații între Regulament / Directivă / Decizie

În cazul CEE și EURATOM, puterea de decizie se exteriorizează prin intermediul a

trei tipuri de acte normative, acestea fiind următoarele:
 Regulamentul;
 Directiva;
 Decizia.
1. Regulamentul

6
 Acest act reprezintă principalul izvor al dreptului comunitar derivat, fiind act cu forță
generală, obligatoriu și aplicabil direct în fiecare stat membru aparținând Uniunii Europene.
Caracteristica obligatorie a regulamentului rezultă din prevederile Tratatului Comunității
Europene, potrivit cărora: „Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta fiind obligatoriu
în toate elementele sale și este direct aplicabil în toate statele membre”. Regulamentul a fost
stabilit cu precizie ca fiind un act care stabilește principii normative cu trăsătură generală,
obligatorie și aplicată direct în toate elementele sale țărilor membre11.
Puterea normativă a regulamentului precum și a tuturor actelor care îl acompaniază
este completă, adică este obligatorie în toate elementele sale, obligând toate statele membre,
instituțiile comunitare, cetățenii comunitari să respecte stipulațiile sale, fără rezerva aplicării
incomplete sau selective a dispozițiilor sale.
O altă calitate deosebită a regulamentului este cea prevăzută în tratatele de la Roma,
care rezidă în faptul că acest act este direct aplicabil în orice stat membru. Prin aplicare directă
înțelegem că aceasta este și imediată, regulamentul ajungând să fie în mod automat valid în
ordinea juridică a statelor membre, fără a fi indispensabile măsuri speciale (publicare sau
încorporare în dreptul național). Din aplicarea directă a regulamentului reiese efectul direct,
care consistă în aptitudinea acestuia de a da naștere obligațiilor și drepturilor pe care le
implementează în patrimoniul juridic al persoanelor fizice sau juridice pe care le protejează12.
Statele membre semnatare ale tratatelor constitutive ale Comunității Europene au
îndatorirea de a respecta efectul direct al regulamentului, aceasta fiind o condiție vitală pentru
aplicarea unitară și simultană a regulamentului comunitar european în întreaga Comunitate. În
vederea executării regulamentului, statele membre pot adopta măsuri adecvate, fiind obligate
în acest sens, fără ca aceste măsuri să rețină executarea prevederilor regulamentului13.
2. Directiva
„Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru adresant în ceea ce privește
rezultatul care trebuie îndeplinit, lăsând autorităților naționale competența referitor la forma și
mijloacele pentru atingerea rezultatului”14.

11
C.J.C.E. 1958, Aff. 13/57, Rec 1958, p.126
12
C.J.C.E., 14 decembrie 1971, Aff. 43/71, Rec. 1971, p. 1039
13
Erno Varnay, Papp Monika, Az Europai Unio joga, KJK-KERSZOV jovi es Uzleti Kiado, Budapest, 2002, p.
158, citat de Fabian Gyula, p.129
14
Art. 249 al Tratatului Comunităţii Europene.

7
 Directiva leagă orice stat membru destinatar cu privire la rezultatul ce trebuie atins,
lăsând instanțelor naționale competența cu privire la formă și mijloace15.
Directiva reprezintă actul juridic care cuprinde două niveluri:
- directiva propriu-zisă, fiind adoptată de către instituţiile europene;
- măsurile naţionale de transpunere a directivei, fiind adoptate de către statele
membre;
transpunerea permite statelor membre să se conformeze rezultatului stabilit prin directivă, iar
autorităţile naţionale sunt obligate să comunice Comisiei Europene măsurile determinate.
Operaţiunea de transpunere a directivei urmează a fi realizată într-un interval de timp
stabilit de instituţiile europene (de obicei, între șase luni şi doi ani).
Directiva produce efect direct vertical din momentul transpunerii, adică persoanele
fizice pot invoca prevederile acesteia în faţa instanţei numai faţă de statele membre, dar și în
situația în care statele membre nu au transpus-o în termen. Pe de altă parte, directiva nu
produce efect direct orizontal, adică prevederile acesteia nu pot fi invocate în instanţă faţă de
alte persoane fizice. Condiţiile stabilite pentru persoanele fizice pentru a invoca o directivă în
faţa instanţei ţin de caracterul necondiţionat şi suficient de precis al dispoziţiilor acesteia şi
transpunerea incorectă prin măsurile naţionale.
Acest act normativ impune rezultate și lasă, în principiu, adresanților lor capacitatea în
ceea ce privește forma și mijloacele pentru a atinge rezultatele în termenele fixate. Alegerea
formelor și modalităților de a realiza directiva este lăsată la libertatea de acțiune a statelor
destinatare. Astfel, directiva este o formă a legislației derivate, cu două trepte de aplicare, atât
la nivel comunitar, cât și la nivel național, unde apare ca instrument de cooperare între acestea.
Ca izvor de drept comunitar european, directiva înseamnă un compromis între nevoia
de legiferare existentă la nivel de Comunitate și suveranitatea statală, creând o obligație de
legiferare pentru statele destinatare, obligație ce rezultă, pe de o parte, din prevederile art. 249
al Tratatului Comunității Europene, iar pe de altă parte din „clauza de loialitate” prevăzută de
art. 10 din Tratat, potrivit căreia: „Statele membre iau toate măsurile generale sau particulare
adecvate în vederea asigurării îndeplinirii obligațiilor care decurg din prezentul tratat sau
rezultă din actele instituțiilor Comunității. Acestea facilitează îndeplinirea sarcinilor

15
Art. 189 al.3 al Tratatului C.E.E., art. 161 al Tratatului C.E.E.A. ,art. 14 al Tratatului C.E.C.O.

8
Comunității. Statele membre se abțin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol
atingerea scopurilor prezentului tratat”.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a decis în mod oficial că un stat membru care nu
a luat la termen măsurile de executare ale directivei nu poate opune indivizilor nepreluarea
directivei, oricine putându-se prevala de măsurile, respectiv dispozițiile unei directive
nepreluate la termen față de toate prevederile naționale neconforme cu directiva.
Intrarea în vigoare a directivei nu este ținută de publicarea prealabilă în Jurnalul
Oficial al Comunității Europene, dar este condiționată de modificarea destinatarilor asupra
adoptării acesteia. Asemenea regulamentului și în cazul directivei există o ierarhie între
directiva de bază și directiva de executare, aceasta putând fi fondată pe regulamentul de bază.
Directiva internă nu poate fi considerată ca regulă de drept ce trebuie să fie respectată
de cei din administrație, aceasta neputând să se îndepărteze de această directivă, fără să își
expună motivele.
Directiva este destinată să promoveze apropierea, armonizarea sau coordonarea
legislațiilor naționale, tinzând să îngrădească în anumite domenii autoritatea statelor în materie
de reglementare juridică prin stabilirea în sarcina lor a unor obligații de a face, a unor restricții
sau a unor interdicții. Dacă un stat membru a încorporat prevederile unei directive în ordinea
juridică internă, potrivit modalităților cerute, înainte de expirarea termenului pe care ea însăși
îl dispune, acest fapt nu poate să producă vreun efect cu privire la alte state membre.
În ceea ce privește persoanele, deoarece o directivă, prin natura ei, impune obligații
numai statelor, așa cum s-a arătat, o persoană nu poate să invoce principiul legitimei așteptări
atunci când ea s-a conformat prevederilor acelei directive înainte de expirarea termenului de
adaptare prevăzut pentru statul membru și, în consecință, directiva nu va putea produce vreun
efect susceptibil a fi luat în considerare de tribunale 16. Deoarece o directivă poate fi invocată
de către persoane în fața tribunalelor naționale numai după expirarea termenului stabilit pentru
intrarea în vigoare a prevederilor naționale de transpunere a ei, prevederile acelei directive nu
creează anterior datei respective drepturi pentru persoane, pe care tribunalele trebuie să le
protejeze.
3. Decizia
16
C. 148/78, Tullio Ratti, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de
Tribunalul de Primă Instanță din Milano, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, în acțiunea înaintată
înaintea acestui tribunal, consid. 38-47– C. 316/93, N. Vaneentveld c. Le Foyer SA and Le Foyer SA c. FMSS,
hot. prelim. Din 3 martie 1994, consid. 16-20, în ECR 1994, 3, 784-785.

9
 Decizia a fost definită ca fiind un act cu forță juridică obligatorie în toate elementele
sale pentru destinatarii pe care îi desemnează, aceștia având doar posibilitatea de a alege forma
juridică a aplicării ei în ordinea juridică internă. O caracteristică importantă a deciziei este
caracterul individual al acesteia, deoarece se adresează unor destinatari individualizați sau
individualizabili și se referă la o anumită stare de fapt reală, respectiv concretă.
Prin efectul direct al deciziei se înțelege că aceasta creează drepturi în beneficiul
particularilor, în măsura în care nu lasă destinatarului nici o marjă de apreciere discreționară în
ceea ce privește executarea sa. Fiind obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are,
evident, un efect direct când destinatarul este un particular sau o acțiune, adică modifică prin
ea însăși situația juridică.
Decizia intră în vigoare la douăzeci de zile de la publicarea sa în Jurnalul Oficial al
Comunității Europene sau prin notificarea destinatarilor, de regulă în ziua comunicării care va
avea loc și în situația în care decizia intră în vigoare fie la data prevăzută de aceasta, fie la
douăzeci de zile de la publicare17.
Clasificarea deciziilor în cele care privesc statele membre și cele care vizează
particularii este dată de destinatarii lor. De asemenea, deciziile mai pot fi clasificate și în
funcție de instanțele cărora li se adresează, Consiliu sau Comisie. Decizia trebuie motivată în
mod clar și pertinent, iar decizia care se bazează pe o practică constantă, poate fi motivată și
sumar18.
Atunci când se adresează persoanelor fizice sau juridice, efectele deciziei sunt
imediate. Decizia adresată unui stat sau statelor membre sunt obligatorii pentru toate
instituţiile acelui stat, inclusiv pentru sistemul judiciar.
În consecinţă, în temeiul supremaţiei dreptului comunitar, instituţiile sunt obligate să
se abţină de la aplicarea normelor naţionale de natură să afecteze aplicarea deciziei. În anumite
circumstanţe (atunci când instituţiile comunitare impun prin decizie statului membru un
anumit tip de acţiune), deciziile pot avea efect direct şi pot fi invocate de o persoană fizică sau
juridică într-un litigiu cu o autoritate publică. Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul
comunitar acordă în primul rând atenţie existenţei unui cerc redus de destinatari identificabili.
Poate apare astfel situația în care să fie obligată o întreprindere la plata unei amenzi pe zi de

17
Art. 251 şi art. 254 din Tratatul Comunităţii Europene.
18
Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Editura Nora, 1994, p.112

10
întârziere, începând cu o anumită dată, pentru a o constrânge pe aceasta să se supună unei
verificări ordonate pe calea unei decizii.
În concret, o decizie trebuie să apară ca „o măsură emanând de la o autoritate
competentă și destinată să producă efecte juridice și constituind apogeul producerii în cadrul
acelei autorități prin care aceasta din urmă ia hotărârea sa finală într-o formă a cărei natură
poate să fie identificată”19. O decizie este prezumată a fi legală și, în pofida existenței unei
acțiuni în anulare, ea rămâne obligatorie în toate privințele pentru statul membru căruia îi este
adresată20.
4. Recomandările şi avizele
În conformitate cu art. 288 T.F.U.E., recomadările şi avizele se disting faţă de actele
examinate anterior prin faptul că nu sunt obligatorii. Acestea constituie un mijloc pentru
instituţiile Uniunii de a-şi exprima o opinie, de a da o informaţie sau de a anunţa anumite texte
cu caracter de constrângere.
Recomandările sunt folosite, de regulă, pentru a obţine o anumită acţiune sau conduită
din partea celor cărora le sunt adresate. Chiar dacă recomandările nu au forţă juridică
obligatorie şi nu sunt pasibile de a crea drepturi care pot fi invocate direct în faţa instanţelor
naţionale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că organele naţionale de jurisdicţie
sunt obligate să ia în considerare recomandările în scopul de a soluţiona litigiile ce le sunt
deduse, în special când ele clarifică interpretarea măsurilor naţionale adoptate în scopul de a le
implementa sau dacă ele sunt destinate să suplimenteze unele prevederi obligatorii21.
În ceea ce priveşte avizele, acestea sunt folosite pentru a exprima un punct de vedere,
având caracterul unor simple sfaturi şi fiind solicitate atunci când o instituţie doreşte să adopte
un act normativ, să ia o măsură sau să întreprindă o acţiune care are tangenţă cu activitatea
altei instituţii. Aceste avize nu trebuie confundate cu avizele cu caracter consultativ date de
instituţiile sau organele Uniunii în cadrul unei proceduri de decizie22.
Recomandările și avizele nu au forță obligatorie, potrivit art. 249 alin. ultim C.E., nici
pentru autorul, nici pentru destinatarul acestora neconținând reguli pasibile de a fi aplicate

19
C. 54/65, Compagnies des Forges de Châtillon, Commentry et Neuves Maisons c. Înaltei Autorități, hot. din 16
iunie 1966, în ECR, 1966, 185-195.
20
C. 261/99, Comisia c. Franței, hot. din 22 martie 2001, consid. 26, în ECR, 2001, 3 (B) (I), 2557.
21
Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, București, 1995, p. 189.
22
Aici pot fi amintite avizele date de Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social sau Comitetul
Regiunilor.

11
obligatoriu, acestea nu pot fi contestate în justiție 23. Acestea sunt instrumente de orientare,
invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată.
Recomandările nu sunt fără nici un efect juridic, chiar dacă ele nu sunt destinate să
producă efecte obligatorii și nu sunt susceptibile de a crea drepturi pe care persoanele pot să le
invoce în fața unui organ național de jurisdicție.
Avându-se în vedere faptul că recomandările şi avizele sunt emise de instituţiile sau
organele Uniunii în exercitarea competenţelor cu care au fost învestite, acestea sunt
considerate izvoare de drept comunitar, dar, potrivit art. 263 T.F.U.E., nu intră sub incidenţa
controlului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra legalităţii actelor legislative.
În ceea ce privește comparațiile între regulament, directivă și decizie acestea pot fi
reprezentate de caracterul obligatoriu al celor trei acte comunitare. Actele unilaterale constituie
legislaţia secundară care generează drepturi în virtutea voinţei exclusive a instituţiilor
europene. Doctrina distinge două categorii de acte unilaterale:
- acte care sunt prevăzute;
- acte care nu sunt prevăzute de nomenclatură.
(1) Actele expres enunţate (tipice) în nomenclatura tratatului24 sunt:
- regulamentul;
- directiva;
- decizia.
Regulament Directivă Decizie
Adoptare de către Consiliu de către Consiliu de către instituțiile
împreună cu împreună cu europene
Parlamentul, sau de Parlamentul, sau de
către Comisie singură către Comisie singură
Intrare în vigoare după douăzeci de zile din momentul din momentul
din data publicării în notificării notificării
J.O.U.E. destinatarilor sau din destinatarului
momentul publicării
în J.O.U.E.
Efect direct efect direct vertical și efect direct vertical efect direct vertical

23
A se vedea C. 1 și 14/57, Sté des usines à tubes de la Sarre c. Înaltei Autorități, hot. din 10 dec. 1957, în G. Arr.
(I), p. 50. A se vedea și infra, Partea a III-a, pct. 1.1.
24
Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, versiune consolidată, art. 288.

12
 orizontal
Obligativitate obligatoriu în toate obligatorie la fel ca obligatorie în toate
elementele sale regulamentul și elementele sale
decizia

CAPITOLUL II. REGIMUL JURIDIC AL REGULAMENTULUI ÎN DREPTUL

UNIUNII EUROPENE
II.1. Noțiunea de Regulament

Potrivit definiției din tratat, regulamentul constituie cel mai important act juridic care
poate fi adoptat de către instituțiile Uniunii Europene, având o natură comparabilă cu aceea a
legii din sistemele naționale de drept. Art. 189 din Tratatul C.E.E. dă efectelor sale juridice o
definiție completă și fără ambiguitate, care îi conferă o natură și o eficacitate absolut
comparabile cu cele ale legii în sistemele naționale. Din momentul intrării în vigoare,
regulamentul înlocuiește legile naționale din materia vizată.
Regulamentul este instrumentul juridic adecvat domeniilor de competență exclusivă a
Comunităților Europene. El este adoptat și în domeniile în care competențele sunt partajate,
însă în asemenea situații instituțiile comunitare trebuie să respecte principiul subsidiarității,
care favorizează emiterea de directive, acte care lasă statelor o mai mare libertate de acțiune.
Acesta reprezintă actul cel mai eficient pus la dispoziția instituțiilor europene în calitate de
instrument legislativ, totodată reclamând voința autorității Uniunii Europene.

13
 Regulamentul are forță juridică obligatorie cu privire la: scopul final de atins, modul,
respectiv forma prin care se poate ajunge la îndeplinirea scopului final.
Regulamentul comunitar european se aseamănă legilor sau dispozițiilor adoptate de
instituțiile unui stat. Acesta reprezintă principalul izvor de drept comunitar. În ceea ce privește
câmpul său de aplicare este foarte vast, întrucât de la Actul Unic ar putea fi utilizat chiar
pentru armonizarea legislațiilor naționale în vederea realizării pieței interne. Dar în practică,
regulamentul este utilizat mai ales pentru organizarea unor mecanisme integral comunitare
precum dispozițiile de aplicare a regulilor concurenței (inclusiv controlul concentrărilor). Prin
aceasta se exprimă, îndeosebi, puterea legislativă a Comunităților25.
Acesta poate avea ca autor, după caz, Consiliul, Comisia, Consiliul și Parlamentul,
respectiv Banca Centrală Europeană.

Articolul 189 definește elementele esențiale ale regimului său juridic:

- conține prevederi generale și impersonale, statuând prin abstracție. Este de fapt
condiția funcționării normative care i se cere în sistemul tratatului. Regulamentul nu
cuprinde, deci, o indicație a destinatarilor. Orice subiect de drept este potențial privit
printr-un regulament. De asemenea, generalitatea și abstracția regulamentului impune o
conduită obligatorie de urmat. Dispune de o aplicabilitate generală și directă, deoarece
regulamentul se aplică unui număr nedefinit de persoane și de raporturi juridice,
nefiind necesară adoptarea de acte de aplicare, încorporare sau transformare.
- este obligatoriu în toate elementele sale, ceea ce îl deosebește de aviz și recomandări,
precum și față de directive care nu leagă decât în privința rezultatului. Astfel, poate fi
prescris nu numai un rezultat , ci și modalitățile de aplicare și execuție considerate
oportune. Statele nu trebuie să ia măsuri de aplicare decât atunci când regulamentul o
prevede.
- este direct aplicabil în toate statele membre, pentru că regulamentul nu trebuie să fie
supus unor măsuri naționale de transpunere în ordinea juridică internă. Aceasta
înseamnă că dispozițiile cuprinse în regulament creează imediat drepturi și obligații

25
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, Editura Actami, București, 1999, p.
37.

14
 care pot fi valorificate de particulari fie în raporturile pe verticală (cu autoritățile), fie
pe orizontală (în raporturile cu alți particulari).
Un regulament trebuie respectat pe deplin de către entitățile cărora li se adresează.
Acesta reprezintă principalul act juridic obligatoriu pentru:
 instituțiile Uniunii Europene;
 statele membre ale Uniunii Europene;
 destinatarii, respectiv persoanele cărora li se adresează.
Regulamentul, ca și legea, are o influență generală asupra statelor membre Uniunii
Europene. Nu se confundă cu decizia. Regulamentul prezintă un caracter general, este
obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil tuturor statelor membre aparținând
Uniunii Europene. Acesta deține caracteristici care îl apropie de o lege din ordinea juridică
internă, în special caracterul său normativ și regimul său, care îl plasează în mod normal la
adăpost de orice acțiune în anulare intentată de un particular. Curtea de Justiție vede în
regulament expresia unei puteri normative a Comunității.
Persoanele fizice și juridice nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o
acțiune în anulare, decât în condițiile în care demonstrează că regulamentul le privește direct și
individual, fiind vorba în realitate de o decizie luată sub forma unui regulament. El constituie
actul cel mai solemn și mai important din întreg blocul legislativ comunitar.
Acesta reprezintă principala sursă a dreptului secundar, nu atât prin numărul mare de
sectoare, pe care poate și trebuie să le regularizeze, ci mai ales pentru că este unica sursă de
drept secundar ce permite autorităților comunitare să impună obligații sau să creeze drepturi
cetățenilor statelor membre fără aprobarea guvernelor naționale.
Regulamentul se detașează ca importanță în contextul celorlalte acte normative prin
forța lor obligatorie în toate statele membre. Acest act normativ este de aplicabilitate directă,
având o validitate automată în Comunitate fără intervenția puterii normative naționale. Acesta
poate fi destinat atât statelor membre, cât și persoanelor fizice și juridice din Comunitate.
Intrarea în vigoare a regulamentului este condiționată de publicarea în Jurnalul Oficial
al Comunității Europene. Intrarea în vigoare are loc fie la data prevăzută în text, fie la
douăzeci de zile după publicarea în J.O.C.E., dacă în text nu se prevede momentul intrării în
vigoare.

15
 Regulamentele care au un anumit conținut prevăzut de articolul 13 al Deciziei Nr.
93/662 din 6 decembrie 1993, se publică obligatoriu în Jurnalul Oficial al Comunităților
Europene.
Nepublicarea nu influențează validitatea regulamentului, dar exclude efectul său
obligatoriu și aceasta deoarece, potrivit Curții 26, „validitatea unui regulament nu este afectată
de (...) întârzierea publicării” sale, deoarece „această întârziere nu poate produce efecte decât
asupra datei de la care” regulamentul se aplică. „Publicarea unui regulament are un efect
constitutiv” de drepturi.
Statele membre nu au dreptul de a aplica un regulament parțial sau incomplet, deoarece
regulamentul este actul normativ cu putere de reglementare completă, el neprescriind niște
rezultate care trebuie atinse, ci prevăzând modalitățile de aplicare și executare. Acest act
normativ produce efecte juridice în ordinea juridică internă a statelor membre în mod automat
și prin el însuși, fără a fi necesară intervenția autorităților naționale. Respectarea
regulamentului este o obligație absolută. Distincția esențială între regulament și directivă este
întocmai această aplicabilitate generală. Curtea de Justiție a recunoscut caracterul normativ al
regulamentului în numeroase hotărâri ale sale, arătând că ele se aplică „tuturor categoriilor
avute în vedere în mod abstract și pe ansamblul lor”27.
Toate statele membre, instituțiile comunitare, toți cetățenii comunitari au obligația să
respecte stipulațiile din acest act. Nimeni nu poate să aplice în mod incomplet sau selectiv
dispozițiile sale, acestea trebuind aplicate în totalitatea lor. Nici un stat nu se poate prevala de
nici o scuză pentru a justifica nerespectarea unora sau a unei dispoziții stipulate într-un
regulament. De aceea statele trebuie să se abțină să efectueze orice act susceptibil să lezeze
autoritatea regulamentului, au obligația să adopte măsurile generale sau speciale capabile să-i
garanteze execuția eficientă.
Forța regulamentului se impune și instituțiilor comunitare, acesta fiind dacă situația o
cere, supus unui control contencios.
Cu toate acestea, statele membre trebuie să își modifice legislația astfel ca aceasta să
fie în conformitate cu un regulament. Aceasta se întâmplă atunci când un regulament are
implicații asupra mai multor părți din dreptul național.
26
Hotărârea Hauptzollamt Bielefeld c./ Konig, 185/73, ECLI:EU:C:1974:61, pct. 2 din Sumar și pct. 6 din
cuprinsul hotărârii.
27
M. Voicu, Introducere în dreptul..., p. 42; CJCE, cauzele conexate C-16/62 și C-17/62, Confederația națională
a producătorilor de fructe și legume și alții c. Consiliului, Hotărârea din 14 decembrie 1962 [1962], ECR 471.

16
 Totuși aceasta nu schimbă faptul că regulamentul în sine produce efecte pe teritoriul
statului membru independent de orice lege internă și că statul membru trebuie să se abțină de
la a emite măsuri care să ascundă natura regulamentului Comunității.
În conformitate cu principiul supremației dreptului european în raport cu dreptul
național, niciun stat membru nu poate elabora norme juridice de drept intern care să aducă
prejudicii sau „atingeri” într-un fel sau altul regulamentelor europene. Există o singură
execpție – atunci când chiar regulamentul în cauză prevede expres posibilitatea unor derogări
sau excepții. Este important de menționat și faptul că, un act juridic european, emis de o
instituție europeană este considerat regulament și dacă nu are această denumire în mod expres.

II.2. Caracterele juridice / trăsături

Caracter general
Regulamentul prezintă trei caractere importante, și anume:
 să fie de aplicabilitate generală, ceea ce presupune caracterul neindividualizat,
nedeterminat, al situațiilor la care se aplică și al efectelor produse sub raportul
subiectelor juridice cărora li se adresează, persoane fizice și juridice, respectiv statele
membre. Regulamentele nu sunt aplicabile unor destinatari limitați, desemnați sau
identificabili, ci unor categorii înfățișate abstract și în ansamblul lor28.
Sfera acestor regulamente este avută în vedere, așadar, numai într-un mod general și
abstract, ceea ce apropie actele în cauză de categoria actelor legislative adoptate de
parlamente în cadrul lor național.
Așa cum este definit de art. 288 Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene,
regulamentul are „aplicabilitate generală”. Este obligatoriu în toate elementele sale și se
„aplică direct în fiecare stat membru aparținând Uniunii Europene”. Prin sintagma ”toate
elementele sale”, se înțelege atât obiectivele stabilite, cât și mijloacele prin intermediul cărora
acestea pot fi îndeplinite. Acesta este și aspectul care contribuie la diferențierea
28
C. 19 și 22/62, Fédération nationale de la boucherie en gros ... c. Comisiei, hot. din 14 dec. 1962, în G. Arr. (I),
p. 26-27; CPI-C. 109/97, Molkerei Großbraunshain GmbH and Bene Nahrungsmittel c. Comisiei, ord. Din 15
sept. 1998, consid. 61-62, în ECR, 1998, 9/10 (II), 3560; CPI-C. 45/00, Conseil National des Professions de
l’Automobile and others c. Comisiei, ord. Din 12 iulie 2000, consid. 17-18, în ECR, 2000, 7/8 (II), 2936.

17
regulamentului de directivă, mai precis regulamentul, fiind obligatoriu în toate elementele
sale, se distinge, pe de o parte, de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce privește
scopul urmărit, și, pe de altă parte, de actele fără forță juridică obligatorie (recomandarea și
avizul)29.
Aplicabilitatea generală reprezintă principala trăsătură ce deosebește regulamentul de
toate celelalte instrumente legale aflate la dispoziția instituțiilor comunitare.
Această „aplicabilitate generală” a regulamentului înseamnă că actul comunitar se
adresează unei categorii abstracte de persoane, fiind un act normativ prin definiție.
Caracterul intrinsec sau imanent general al regulamentului îl aseamănă cu o normă
juridică națională, profitând de aceleași efecte juridice specifice acesteia din urmă. În acest fel,
regulamentul se aplică unor „situații obiective determinate” și implică consecințe juridice doar
pentru categorii de persoane privite în mod abstract, general, și nu pentru un număr de
persoane determinate sau determinabile.
În situația în care un regulament cuprinde definiții care sunt redactate în termeni
generali și abstracți și produc efecte juridice pentru categorii de întreprinderi și instituții care
sunt determinate în mod general și abstract, o măsură care privește situații juridice sau de fapt,
definite în relație cu scopul ei, nu își va pierde caracterul ei legislativ pentru că persoanele
cărora li se aplică erau identificabile la momentul în care ea a fost adoptată, astfel încât să
constituie o decizie și, prin urmare, pentru ca un reclamant să fie considerat individual de
regulamentul contestat, poziția sa juridică trebuie să fie afectată în baza împrejurărilor în care
el este diferențiat de toate celelalte persoane și care o disting individual în același mod precum
o persoană căreia îi este adresată o măsură30.
În consecință, considerăm că este imposibilă, „propriu-zis”, o acțiune judiciară
introdusă de o persoană particulară, fie ea fizică sau juridică împotriva prevederilor unui
regulament.
Deoarece persoanele particulare pot declanșa doar procedurile legale îndreptate
împotriva actelor comunitare, care prezintă pentru ele un interes direct și personal. Curtea de
Justiție a considerat, în mod organizat, că destinația și conținutul unui regulament sunt
determinate, iar nu forma sau denumirea folosită.
29
Jöel Rideau în Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, ediția a III-a, L.G.D.J, 1999,
pag. 146-147.
30
CPI-C. 116/94, Cassa nazionale di Brevidenza ed assistenza a favore degli avvocati e procuratori c. Consiliului,
ord. din 11 ian. 1995, consid. 25-26, în ECR, 1995, 1/2 (II), 13.

18
 Nu este exclus ca, în ciuda însușirii sale normative, regulamentul să cuprindă prevederi
care se adresează unei anumite persoane, astfel încât aceasta să poată fi determinată în mod
individual.
Aplicabilitatea directă a regulamentului reprezintă că intrarea sa în vigoare și aplicarea
sa în avantajul sau în vătămarea subiectelor de drept se realizează independent de orice măsură
de preluare în dreptul național.
Statele membre trebuie, în temeiul obligațiilor rezultând din tratat și pe care și le-au
asumat prin ratificarea acestuia, să nu împiedice efectul direct, specific regulamentului și altor
norme ale dreptului comunitar european.
Respectarea strictă a acestei obligații este o condiție indispensabilă aplicării simultane
și uniforme a regulamentului comunitar în întreaga Comunitate.
Ca și o lege națională conține prescripții generale și impersonale. Caracterul său
esențialmente normativ rezultă din faptul că nu se adresează unor destinatari limitați,
desemnați și identificabili, ci unor categorii avute în vedere în mod abstract și în ansamblul
lor31, în timp ce trăsăturile esențiale ale deciziei rezultă tocmai din limitarea destinatarilor
cărora li se adresează. Astfel, Curtea a apreciat că un regulament referitor la un ansamblu de
cereri de autorizații de import al căror număr nu mai poate crește datorită expirării termenului
acestor cereri trebuie să se analizeze nu ca un regulament, ci ca un fascicol de decizii
individuale, fiecare interesând individual pe fiecare autor de cerere32.
Curtea a precizat că elementul de distincție între un regulament și o decizie trebuie sau
nu trebuie căutat în „aplicabilitatea generală a actului în discuție”33.
Regulamentul34 nu-și pierde caracterul de generalitate dacă conține o reglementare
aplicabilă diverselor situații cu efecte concrete, diferite, sau dacă are aplicare teritorială
limitată35. Trebuie examinate, astfel, și efectele pe care actul adoptat le produce sau urmează
să le producă în viitor. Prin urmare, în ciuda caracterului său normativ, regulamentul poate
31
CJCE, 14 decembrie 1962, Fédération nationale de la boucherrie, aff. Jtes., 19-22/62, Rec. 943. Art. 173.
32
CJCE, 13 mai 1971, jtes. 41-44/1970, Rec. XVII, p. 411; R, Kovar, V. Constantineso, Chronique de
jurisprudence de la Cour de Justice des Communautés européennes, în Journal du droit international nr. 3/1972,
p. 87
33
Concluziile avocatului general Roemer, în cauza 40/1964, Sgarlata c. Comisiei C.E.E., ÎN Rec. XI, p. 30.
34
„Regulamentului” din TCE și Teuratom îi corespundea în sistemul TCECO decizia generală. În acest sens,
Curtea a calificat deciziile generale CECO drept acte cvasilegislative (...), având caracter normativ erga omnes. A
se vedea, în acest sens, CJCE, 20 martie 1959, Firma I. Nold, aff. 18/57, Rec. 89, p. 84.
35
CJCE, 6/68, Zucherfabrikwatensdt, 11 august 1968; CJCE, 30/67, Industria Molitoria Imolese, 13 martie 1968.
J. Boulouis, p. 205; J. Tillotson, p. 68, care precizează că regulamentele sunt principalul instrument pentru
uniformitate în tot cuprinsul Comunității.

19
conține prevederi care se adresează unei anumite persoane, astfel încât aceasta să poată fi
determinată în mod individual.
De asemenea, jurisprudența Curții a subliniat că natura unui act nu depinde de forma
sau denumirea pe care i-a dat-o instituția care l-a adoptat, ci de obiceiul și conținutul său în
raport cu definițiile furnizate de tratate, Curtea rezervându-și dreptul de a proceda la o nouă
calificare a actului respectiv36.
Tratatul de la Lisabona aduce un plus în a identifica tipul actului în cauză, și anume
procedura de adoptare a acestuia.
Ele se aplică unor situații obiectiv definite. Caracterul de generalitate al regulamentelor
(ca și al deciziilor C.E.C.O.) nu este afectat prin faptul că actul conține o reglementare
aplicabilă diverselor situații cu efecte concrete diferite sau de împrejurarea că acest act este de
aplicare teritorială limitată37.
Chiar dacă regulamentul nu se adresează decât unui număr limitat de persoane, aceasta
nu îl face să-și piardă caracterul general, chiar dacă persoanele cărora le este aplicabil pot fi
identificate, având în vedere faptul că „această aplicare se efectuează în virtutea unei situații
obiective de drept sau de fapt definite prin act, în relație cu finalitatea acestuia din urmă” 38.
Aceasta reprezintă una dintre diferențele existente între regulament și decizie.
Cerința caracterului general al regulamentului este fundamentală, mai ales din
perspectiva controlului de legalitate. În realitate, recursul în anulare intentat de particulari
împotriva unui regulament va fi inadmisibil dacă nu se va dovedi că regulamentul este de fapt
o decizie ce privește în mod individual și direct reclamantul.
Aplicarea directă a regulamentului are drept consecință integrarea sa, în mod automat,
în ordinea juridică a statelor membre ale Uniunii Europene, fiind interzisă orice măsură
națională de transpunere sau tot ceea ce ar putea deforma natura și efectele sale39.
Interdicția a fost stabilită pe cale jurisprudențială, încă din anul 1977, când Curtea a
impus ca „statele membre [să nu poată] adopta și nici permite organismelor naționale care au

36
A se vedea, R. Munteanu, Introducere în litereatura europeană,București, 1996, p. 278.
37
C. 6/68, Zucherfabrikwatenstedt, hot. din 11 aug. 1968 și C. 30/67, Industria Molitoria Imolese, hot. din 13
martie 1968, ambele apud J. Boulouis, p. 205. A se vedea și D. Simon, p. 200 și J. Tillotson, p. 68, precizându-se
că regulamentele sunt principalul instrument pentru uniformitate în tot cuprinsul Comunității.
38
Hotărârea din 11.07.1968, Zuckerfabrik Watenstedt, cauza 6/68, Rec. 605, p. 40.
39
Jöel Rideau, Droit institutionnel de l'Union européenne, pag. 147

20
atribuții normative să adopte un act prin care natura comunitară a unei norme juridice și
efectele care decurg din aceasta să fie disimulate justițiabililor”40.
Curtea de Justiție de la Luxemburg a precizat faptul că, „în scopul aplicării uniforme a
prevederilor comunitare, este interzisă recurgerea la norme naționale, cu excepția cazului în
care măsura națională este necesară punerii în aplicare regulamentului”41.
Astfel, autoritățile statelor membre pot adopta anumite măsuri naționale pentru
punerea în aplicare a regulamentului, dacă acestea se justifică a fi necesare. Este evident faptul
că regulamentele au efect distinct creând drepturi pentru persoane, care trebuie să fie protejate
de către tribunalele naționale.
Caracter obligatoriu
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale. Acesta obligă nu numai statele,
ci și întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficiul particularilor. Prin acest
caracter se deosebește de recomandare și aviz care, potrivit art. 288 T.F.U.E., nu sunt
obligatorii.
Din faptul că este „obligatoriu în toate elementele” rezultă că:
- este interzis statelor orice aplicare incompletă42 sau selectivă43 a regulamentului;
- se deosebește de directivă, care nu obligă decât în privința rezultatului.
 să fie obligatoriu în toate elementele sale, fapt care îl deosebește de directivă, așa cum
vom vedea, întrucât acesta este obligatoriu pentru state numai în ce privește rezultatul
de obținut. Regulamentul obligă nu numai statele, ci și întreprinderile, fiind creatoare
de drepturi subiective în beneficiul particularilor44.
Nici autoritățile statelor membre, nici persoanele nu se pot abate de la oricare dintre
regulile pe care le conține, astfel că statele membre nu pot acorda în mod unilateral exceptări
de la o taxă de import care a fost impusă printr-un regulament. De asemenea, acest caracter
obligatoriu înseamnă că un stat membru nu poate să refuze să dea urmare unui regulament
pentru că a exprimat rezerve majore față de el în faza de proiect.

40
Hotărârea Amsterdam Bulb BV / Produktschap voor siergewassen, 50/76, ECLI:EU:C:1977:13, pct. 7.
41
Hotărârea Norddeutsches Vieh- und Fleischkontor / Hauptzollamt Hamburg St Annen, 39/70,
ECLI:EU:C:1971:16, pct. 4.
42
C.J.C.E., 39/72, Comm. c. Italie, 7 februarie 1973, Rec. 101.
43
C.J.C.E., 18/72, Granaria, 30 noiembrie 1972, Rec. 1172.
44
G. Lyon-Caen, A. Lyon-Caen, Droit social international et européen, Dalloz, 1991, p. 166.

21
 Regulamentul fiind obligatoriu în toate elementele sale și aplicându-se direct în fiecare
stat membru, nu mai este necesară parcurgerea niciunei proceduri interne de ratificare.
Caracterul obligatoriu este valabil pentru totalitatea dispozițiilor regulamentului, orice aplicare
incompletă a acestuia este interzisă.
În acest sens, s-a pronunțat Curtea de Justiție de la Luxemburg, în hotărârea dată în
cauza Comisia c./Italia45. Astfel, în opinia Curții, „nu se poate admite ca un stat membru să
aplice în mod incomplet sau selectiv dispozițiile unui regulament (...), astfel încât să facă
inaplicabile anumite elemente ale legislației comunitare față de care acesta și-ar fi manifestat
opoziția sau pe care le-ar fi considerat ca fiind contrare anumitor interese naționale”.
Mai mult, „regulamentul (...) se opune oricărei măsuri legislative, chiar și ulterioară,
incompatibilă cu dispozițiile sale”46.
Această caracteristică diferențiază regulamentul de directivă, care este obligatorie doar
în ceea ce privește rezultatul ce trebuie obținut. Înseamnă, așa cum Curtea a subliniat deja, că
„nu poate fi acceptat ca un stat membru să aplice într-o manieră incompletă sau selectivă
prevederile unui regulament, astfel încât să înlăture anumite aspecte ale legislației
comunitare”. Trebuie să reținem că prevederile unui regulament se vor aplica cu aceeași forță
judiciară în toate statele membre, începând cu data intrării lor în vigoare.
S-a opinat în literatura de specialitate, că regulamentul poate conține prevederi care
vizează situații speciale dintr-unul din statele membre sau chiar doar dintr-o parte a teritoriului
lor.
Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă. Astfel, nu poate numai să
prescrie un rezultat, dar poate impune toate modalitățile de aplicare și de executare ale
acestuia fără să fixeze el însuși, în mod obligatoriu, modalitățile de executare și aplicare. Spre
exemplu, existând „o lege imperfectă” datorită unui regulament incomplet, revine, implicit sau
explicit, autorităților naționale sau comunitare obligația de a lua măsurile necesare de aplicare.
Caracter direct aplicabil
 regulamentul trebuie să fie direct aplicabil în fiecare stat membru, această trăsătură
fiind dată de faptul că, așa cum s-a arătat în practică, statele au adoptat un anumit
sistem juridic, care, „... în baza Tratatului, a fost integrat în sistemele lor juridice”47.
45
Hotărârea Commission / Italia, 39/72, ECLI:EU:C:1973:13.
46
Hotărârea Polti/Ministero delle Finanze, 43/71, ECLI:EU:C:1971:122, pct. 2 din Sumar.
47
C. 17/67, Firma Max Neuman c. Hauptzollamt Hoof/Saal, hot. din 13 dec. 1967, în ECR, 1967, 441-532. În
literatura juridică română de specialitate – V. Marcu, p. 105 – s-a evocat caracterul „direct aplicativ” al

22
 Aplicabilitatea directă înseamnă că nu este necesară vreo acțiune legislativă formală
din partea statelor membre pentru ca ele să intre în vigoare, neimpunându-se, de exemplu, un
act legislativ de ratificare, nici nu pot fi adoptate măsuri prin care să le modifice domeniul lor
de aplicare sau formulate dispoziții suplimentare.
Statelor nu le este îngăduit să transforme conținutul unui regulament în prevederi
legislative naționale întrucât ar crea o incertitudine în privința naturii juridice a prevederilor
aplicabile și momentului intrării în vigoare, ceea ce ar putea duce la evitarea dreptului
comunitar așa cum statele au convenit să-l creeze și să-l aplice, afectându-i uniformitatea.
Acest element caracteristic regulamentului presupune că statele membre nu pot adopta
măsuri naționale care să modifice sau să adauge prevederilor sale, excepție făcând cazurile
când însuși regulamentul prevede astfel. Nu este permis să se transforme conținutul unui
regulament în norme juridice naționale, deoarece astfel de „măsuri de implementare” ar avea
drept efect să periclite aplicarea uniformă și simultană a măsurii în întreaga Comunitate.
Există situații în care anumite prevederi conținute într-un regulament pot avea nevoie
de măsuri naționale de implementare pentru a deveni aplicabile, dar și în această situație,
regulamentul nu trebuie transformat într-o lege națională printr-un act național, chiar posterior
actului comunitar european.
În situația în care autoritățile naționale răspund de implementarea unui regulament
comunitar, formele și procedurile prevăzute de dreptul național al fiecărui stat membru se vor
aplica dacă sunt compatibile cu dreptul comunitar și există un tratament neechitabil al
subiectelor de drept.
În conformitate cu art. 5 din Tratatul Comunității Economice Europene, statele
membre sunt obligate să adopte măsurile administrative și procedurale naționale necesare
pentru a asigura respectarea prevederilor dreptului comunitar și să prevadă sancțiunile pentru
nerespectarea acestora.
Astfel, regulamentul este, prin natura și funcția sa, în sistemul dreptului comunitar,
capabil să creeze drepturi individuale pe care instanțele judecătorești naționale sunt obligate să
le protejeze.
Dar, pe de altă parte, fiecare sistem național are abilitatea să determine care dintre
instanțele judecătorești naționale are competența să asigure această protecție.

regulamentului.

23
 Regulamentul dispune de caracter normativ complet, în sensul că prin intermediul lui
instituțiile europene pot să impună atât rezultatele care trebuiesc atinse cât și modalitățile de
acțiune pentru finalizarea lor.
Dacă statele membre vor fi declarate răspunzătoare pentru aplicarea regulamentelor,
acest lucru nu exclude punerea în valoare a formelor și procedurilor naționale dacă ele sunt
compatibile cu dreptul comunitar și în scopul asigurării egalității de tratament a celor cărora li
se adresează în mod generic. Conform principiului loialității față de Comunitate, statele
membre trebuie să se abțină de la emiterea de norme juridice care să îngreuneze aplicabilitatea
directă a regulamentelor.
Statele membre nu pot elabora, cu toate acestea, reguli de interpretare a
regulamentului, urmând să dea curs textelor așa cum sunt formulate, posibilele incidente în
legătură cu interpretarea, trebuind să fie rezolvate potrivit dreptului comunitar. În cadrul
măsurilor administrative și procedurale admisibile în executarea dispozițiilor legale
comunitare statele membre pot să instituie, însă, sancțiuni pentru neaplicarea regulamentului.
Regulile comunitare vor fi, deci, aplicabile de plin drept.
Odată ce Uniunea Europeană și-a exercitat puterile sale de reglementare ce-i sunt
conferite, un stat membru nu mai poate elabora el însuși reguli proprii, fără a fi autorizat de
regulile comunitare ori nu mai poate să încheie acorduri cu țările terțe care să afecteze regulile
comunitare stabilite.
Uniunea Europeană beneficiază de capacitatea de a stabili relații contractuale cu aceste
țări privind întreg domeniul obiectivelor definite de Tratat, această competență rezultând nu
numai dintr-o atribuire expresă prin Tratat, dar, în egală măsură, poate să decurgă din alte
prevederi ale acestuia ori din măsurile adoptate în cadrul acestor prevederi, de către instituțiile
comunitare. Concret, aplicabilitatea directă înseamnă că dreptul comunitar conferă drepturi și
impune obligații în mod direct nu doar instituțiilor comunitare și statelor membre ale Uniunii
Europene, ci și resortisanților acestora, cetățeni ai Uniunii Europene.
Îndeosebi, de fiecare dată când Uniunea, în scopul implementării unei politici comune
avută în vedere de Tratat, adoptă prevederi stabilind reguli comune, indiferent de forma lor,
statele membre nu mai au dreptul, acționând individual sau chiar colectiv, să-și asume
obligații față de terțe țări care afectează acele reguli ori le modifică sfera lor. Sistemul
măsurilor comunitare interne nu poate fi separat de cel al relațiilor externe, astfel că

24
exercitându-se competențele de reglementare, acestea devin absolut nediferențiate, în sarcina
exclusivă a Uniunii Europene.
În această privință, Curtea a arătat, pe de o parte, că nu se permite nicio receptare a
regulamentului în dreptul intern al statelor membre, iar pe de altă parte, că sunt contrare
tratatului orice modalități de executare a căror consecință poate fi un obstacol pentru efectul
direct al regulamentelor comunitare și ar compromite aplicarea lor simultană și uniformă pe
ansamblul Comunității48.
Regulamentul se aplică direct în „toate” statele membre, ceea ce înseamnă că el se
adresează direct și subiectelor de drept intern ale statelor membre – persoane fizice și juridice
– nu numai statelor membre și instituțiilor. Astfel, regulamentul dă naștere prin el însuși la
drepturi și obligații pentru particulari, așa cum a subliniat și Curtea în jurisprudența sa: „având
în vedere natura și funcția în sistemul izvoarelor de drept comunitar, el produce efecte
imediate și este de asemenea apt să confere particularilor drepturi pe care jurisdicțiile
naționale sunt obligate să le protejeze”49.
Faptul că regulamentul se aplică direct în fiecare stat membru înseamnă că el intră în
vigoare și se aplică simultan și uniform în spațiul Uniunii Europene, pe ansamblul statelor
membre. Aplicabilitatea directă implică faptul că regulamentul creează imediat drepturi și
obligații pe care particularii le pot valorifica atât în relație cu autoritățile naționale (efect direct
vertical), cât și în raport cu alți particulari (efect direct orizontal).
Autoritatea regulamentului față de persoanele fizice și juridice este indiscutabilă.
Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o acțiune în anulare, decât în
condițiile în care demonstrează că regulamentul le privește direct și individual, fiind vorba în
realitate de o decizie luată sub forma unui regulament.
Regulamentul beneficiază de prezumția de legalitate (care nu este absolută, ca în cazul
izvoarelor primare – tratatele).
Aplicabilitatea directă are drept consecință efectul direct, și anume posibilitatea
resortisanților U.E. de a invoca dispozițiile dintr-un regulament în măsura în care îndeplinesc
anumite condiții impuse de jurisprudența Curții: să fie clare, precise și necondiționate.
Ca o consecință a aplicabilității sale directe, regulamentul își ia locul în ordinea
juridică a statelor membre și modifică de plin drept situațiile juridice existente. El împiedică
48
CJCE, 39/72, Comm. C Italie, 7 februarie 1973, Rec. 101.
49
CJCE, 43/71, Politi, 14 decembrie 1972, Rec. 1049; CJCE, 34/73, Variola, 10 noiembrie 1973, Rec. 990.

25
aplicarea oricărei dispoziții naționale contrare, indiferent de rangul normei respective (lege sau
regulament în sensul dreptului național). Această consecință radicală este fondată pe ideea că
tratatele au operat un transfer de competențe între statele membre și comunitatea europeană.

II.3. Clasificarea regulamentelor în dreptul Uniunii Europene

Regulamentele se pot clasifica în regulamente de bază și regulamente de executare.

Distincția nu este făcută de art. 249 C.E., ci este introdusă de practica instituțiilor și confirmată
de Curte.
Denumirea de „regulament de bază”, este utilizată pentru a desemna regulamentul
adoptat de Consiliu potrivit procedurii prevăzute în Tratat.
Acesta constituie actul juridic a cărui validitate depinde de un „regulament de bază”.
Acest regulament de bază stabilește normele de bază, iar regulamentul de punere în aplicare
stabilește anumite prevederi tehnice.
Regulamentul de executare poate fi adoptat de către Consiliu sau de către Comisie –
abilitată de către Consiliu în baza art. 211 din T.C.E., fiind subordonat, din punct de vedere al
interpretării și validității, regulamentului de bază față de care trebuie să fie conform.
Regulamentele delegate sunt acele regulamente care prin procedura privind actele
delegate (art. 290 TFUE), Comisia poate să adopte regulamente delegate pentru a preciza sau a
completa anumite detalii sau aspecte ale unui regulament sau ale unei directive a Uniunii
Europene.
Regulamente de aplicare reprezintă acele regulamente care prin procedura privind
actele de punere în aplicare (art. 291 din TFUE), Comisia poate fi autorizată să adopte
regulamente pentru executarea unui act legislativ care necesită o punere în aplicare uniformă
în cadrul Uniunii Europene. Competențele de punere în aplicare ale Comisiei trebuie
exercitate în conformitate cu Regulamentul (U.E.) nr. 182/2011 al Parlamentului European și
al Consiliului.
Competențele de executare ale Comisiei sau Consiliului sunt conferite prin acte de
punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic.

26
 Anterior Tratatului de la Lisabona, regulamentele de executare puteau fi adoptate de
către Consiliu sau de către Comisie, abilitate de către Consiliu în baza art. 211 TCE, în prezent
abrogat prin TFUE.
Curtea de Justiție a recunoscut astfel Consiliului posibilitatea de a adopta regulamente
pentru executarea propriilor sale regulamente și chiar a validat recurgerea de către Consiliu la
o procedură simplificată pentru elaborarea regulamentului de executare, prin derogare de la
regulile din Tratatul C.E. Regulamentul trebuie să aibă un conținut.
În prezent, prin Tratatul de la Lisabona, regulamentul de bază, denumit astfel de Curte,
corespunde regulamentelor adoptate atât prin procedura ordinară, cât și prin procedura
specială, denumite de art. 289 alin. (3) T.F.U.E acte legislative. Le vom denumi regulamente
cu caracter legislativ sau regulamente legislative.
Regulamentele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se
semnează de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului, iar cele
adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se semnează de președintele
instituției care le-a adoptat. Regulamentele legislative se publică obligatoriu în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene, și intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în absența acestei
precizări, în a douăzecea zi de la publicare.
Regulamentele fără caracter legislativ se semnează de președintele instituției care le-a
adoptat, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și intră în vigoare la data prevăzută
în textul lor sau, în absența acestei precizări, în a douăzecea zi de la data publicării.
Regulamente fără caracter legislativ sunt adoptate de Comisie ca urmare a delegării
acesteia printr-un act legislativ [art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 297 alin. (2) T.F.U.E]. Fără
caracter legislativ sunt și regulamentele de executare adoptate de Comisie, sau în cazuri
speciale și temeinic justificate, și în cazurile prevăzute de art. 24 și art. 26 T.U.E., de Consiliu,
în baza actelor de punere în aplicare, sau chiar de Consiliul European (art. 24 T.U.E).
O situație specială o reprezintă regulamentele interne ale instituțiilor, adoptate de
acestea în cadrul atribuțiilor/competențelor lor de organizare internă. Acestea nu intră în
categoria actelor juridice prevăzute de art. 288 T.F.U.E., ele au numai o forță
interinstituțională. Trebuie să fie conforme Tratatelor și pot face obiectul controlului Curții de
Justiție a Uniunii Europene. De exemplu, o directivă adoptată cu încălcarea regulamentului

27
intern al Consiliului va fi declarată nulă50, deoarece, potrivit Curții, nerespectarea prevederilor
regulamentului de procedură al Consiliului „trebuie să fie considerată o încălcare a unor
norme fundamentale de procedură”51. Regulamentele interne nu au forță executorie, iar Curtea
a considerat că „persoanele fizice sau juridice nu trebuie să se prevaleze de o pretinsă încălcare
a acestor norme care nu sunt destinate să le asigure protecția” 52. Prin urmare, regulamentele
interne nu sunt susceptibile de a fi invocate de către particulari53.

II.4. Efectele Regulamentului

Trebuie examinate, astfel, și efectele pe care actul adoptat le produce sau urmează să le
producă în viitor. În toate aceste situații, evident, regulamentul nu are efect retroactiv.
În unele situații, însă, acesta a retroactivat, considerându-se a fi intrat în vigoare
anterior datei publicării. Această practică a fost acceptată de Curtea de Justiție, avându-se în
vedere împrejurări bine determinate, precum cunoașterea prealabilă a conținutului lor de către
părțile interesate și faptul că nu s-a produs nici o vătămare prin regulament. S-a mai considerat
că, atunci când scopul care urmează a fi atins reclamă ca un act să aibă efect de la o dată
anterioară publicării lui, aplicarea retroactivă a actelor instituțiilor este admisibilă dacă ea este
susceptibilă de a situa persoana în cauză într-o situație mai favorabilă și cu condiția ca
așteptările ei legitime să fie respectate54.
Regulamentul are efect direct și dă naștere la drepturi și obligații în beneficiul,
respectiv, sarcina, subiectelor de drept cărora li se adresează, de care jurisdicțiile naționale vor
trebui să țină cont. Efectul direct al regulamentului a fost stabilit pe cale jurisprudențială, art.
288 T.F.U.E menționând numai aplicarea directă a acestuia. Potrivit Curții, „datorită naturii
sale, precum și locului (...) pe care îl ocupă în sistemul izvoarelor de drept comunitar,
regulamentul are efect direct și, ca atare, este susceptibil să creeze drepturi individuale pe care
instanțele naționale sunt obligate să le protejeze”55.

50
Jöel Rideau, op. cit., pag. 148.
51
Hotărârea Regatul Unit c./ Consiliu, 68/86, ECLI:EU:C:1988:85, pct. 49.
52
Hotărârea Nakajima All Precision c./ Consiliu, C-69/89, ECLI:EU:C:1991:186, pct. 51.
53
Așa cum menționează și Joel Rideau, op. cit., pag. 149.
54
CPI-C. 7/99, Medici Grimm, cit. supra (consid. 90-91, p. 2702-2703).
55
Hotărârea Polti / Ministero delle Finanze (ECLI:EU:C:1971:122), pct. 9.

28
 Efectul direct înseamnă, deci, că dreptul U.E. creează în mod direct în favoarea,
respectiv în sarcina destinatarilor drepturi, respectiv obligații. Recunoașterea efectului direct
înseamnă garantarea statutului juridic al cetățeanului european.
În ceea ce privește efectul modificării actelor, s-a statuat că legislația de modificare se
aplică, dacă nu este prevăzut altfel, consecințelor viitoare ale situațiilor care se nasc conform
legislației precedente, iar în privința principiului legitimelor așteptări (încrederii legitime) care
este unul dintre principiile fundamentale, el nu poate fi extins astfel încât să se împiedice în
general ca noile reguli să se aplice consecințelor viitoare ale situațiilor care survin conform
regulilor mai vechi56.
În consecință, efectele regulamentului pot fi descrise după cum urmează:
- regulamentul are efect general. Acesta se aplică în toate statele membre persoanelor și
situațiilor pe care le definește;
- regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale. Prin urmare, pe de o parte, toate
dispozițiile sale trebuie puse în aplicare de destinatarii lor. Pe de altă parte, obligația
care revine organelor statului în virtutea regulamentului depășește simpla obligație,
valabilă pentru judecătorul național, de a lăsa fără aplicare dispozițiile de drept
național contrare regulamentului. A contrario, ea impune autorităților naționale să
asigure executarea completă a acestuia.
- regulamentul este aplicabil imediat și direct în toate statele membre (vertical și
orizontal). Astfel, de la data intrării în vigoare, regulamentul își produce efectele în
ordinea juridică a statelor membre, fără a necesita, pentru aceasta, vreo măsură
națională de publicare, și cu atât mai puțin una de transpunere sau receptare în dreptul
intern. Pe de altă parte, regulamentul este apt să confere particularilor drepturi pe care
jurisdicțiile naționale sunt obligate să le protejeze (inclusiv dispozițiile a căror punere
în aplicare necesită măsuri de executare din partea statului). Pe larg despre efectul
imediat și direct al dreptului comunitar în ordinea juridică națională.
Regulamentul este actul juridic, prin intermediul căruia Uniunea își realizează
competențele cu precădere pe cele exclusive, la nivelul statelor membre.
Regulamentul poate institui nu doar pentru statele membre, ci și pentru cetățenii
Uniunii, în mod direct, drepturi sau obligații. Spre deosebire de directive, care se adresează

56
C. 60/98, Butterfly Music Srl c. CEMED, hot. prelim. din 29 iunie 1999, consid. 25, în ECR, 1999, 6(I), 3966.

29
doar statelor membre, regulamentul comunitar poate produce și un efect orizontal, în relația
dintre cetățenii Uniunii, putând fi, spre exemplu, invocat de către particulari într-un litigiu în
fața instanțelor naționale.
Regulamentul urmărește asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii în toate
statele membre. De asemenea, o consecință a regulamentului este aceea de a face inaplicabile
normele naționale incompatibile cu clauzele materiale pe care le conține acesta.
În consecință, atunci când într-un litigiu partea adversă se prevalează de norme
naționale contrare vreunui Regulament, norma din Regulament înlătură norma națională fără
nici cea mai mică posibilitate de discuție.
Conchidem precizând faptul că, prin efectele pe care le produce, regulamentul se
apropie de legislația internă a statelor, ca subiecte de drept internațional, acestea fiind diferite
de normele adoptate de organizațiile internaționale, privite tot ca subiecte de drept
internațional. Prin urmare, regulamentul este o normă de rezultat, dar și de mijloace.
Consecințele efectului direct al regulamentului:
a) se aplică în toate statele membre și nu numai cu privire la toate statele membre, ceea ce
înseamnă că el produce efecte directe cu privire la subiectele de drept intern vizate,
cărora le poate stabili drepturi;
b) se aplică simultan și uniform în toate statele membre;
c) autoritățile statelor membre pot să ia doar măsurile prevăzute de regulament;
d) jurisdicțiile naționale trebuie să țină cont de drepturile și obligațiile create de
regulament prin efectul lui direct;
e) regulamentul cu caracter normativ general (regulamentul cadru) poate fi pus în
aplicare, când este cazul, de un regulament de aplicare, care trebuie să fie conform cu
primul, putând fi anulat în caz contrar.
Regulamentul de aplicare poate fi adoptat de aceeași instituție care a adoptat
regulamentul de bază sau de o altă instituție comunitară.
În ceea ce privește domeniile în care sunt adoptate regulamente, acestea sunt multe,
îndeosebi în privința organizării mecanismelor comunitare în domeniile pieței comune și al
regulilor concurenței, dar pot fi utilizate și în vederea armonizării legislațiilor naționale pentru
realizarea pieței comune57.

57
Philippe Manin, op. cit., p. 294.

30
 Spre deosebire de regulamentele comunitare generale, regulamentele interne ale
instituțiilor comunitare produc efecte numai privind organizarea și funcționarea acestora sau
cu privire la statele membre. Aceste regulamente sunt controlate de Curtea de Justiție în
privința conformității lor cu tratatele constitutive.
În general regulamentele nu sunt retroactive, dar în unele situații, ele au retroactivat,
considerându-se a fi intrat în vigoare anterior datei publicării, practică care a fost acceptată de
Curtea de Justiție a Comunităților Internaționale, avându-se în vedere împrejurări bine
determinate, și faptul că nu s-a produs nici o vătămare prin regulament.
În ce privește aplicarea lor în timp, regulamentele pot fi retroactive atât prima dată cât
și atunci când modifică sau abrogă regulamente existente dar, în cazul în care legislația
anterioară acordă drepturi sau alte facilități, regulamentele posterioare trebuie să respecte
principiul așteptărilor legitime și drepturile câștigate definitiv și cu bună-credință, precum și să
fie menite unui scop de interes general care nu poate fi atins fără retroactivitate 58;
regulamentele care aduc modificări de procedură și de competență, precum și cele care
înlocuiesc acte anulate pentru vicii formale, nu sunt supuse acestor restricții 59; de asemenea,
problema nu se pune pentru regulamentele favorabile particularilor. În orice caz,
retroactivitatea trebuie să fie expresă și motivată.
Noțiunea de retroactivitate se referă atât la aplicarea actului la situații juridice născute
și epuizate anterior intrării lui în vigoare, respectiv la efectele produse anterior intrării lui în
vigoare de situații anterioare, cât și la intrarea în vigoare a unui act anterior publicării lui; în
ceea ce privește cel de-al doilea aspect, care ține de retroactivitate numai în prezența unei
dispoziții în acest sens în textul actului, în lipsă el ținând de opozabilitate, considerăm că o
atare retroactivitate este inadmisibilă, în ciuda faptului că tratatele nu disting.
Am concluzionat în sensul că aplicabilitatea directă a regulamentului este un aspect
care nu comportă controverse; de asemenea, efectul direct complet este și el pe deplin stabilit
pe cale jurisprudențială și acceptat de literatura juridică. În continuare, este încă în dispută
caracterul necondiționat al efectului direct al acestui izvor de drept derivat, opiniile contrare
ale literaturii juridice făcând utilă pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pe acest
aspect.

58
Hot. C.J. ”Rewe-Zentrale” 37/70 din 11.02.1971; hot. C.J. ”SAFA” 337/88 din 9.01.1990; Hot. C.J. ”Amylum”
108/81 din 30.09.1982; G. Isaac, op. cit., p. 139
59
Hot. C.J. ”Road Air BV” 310/95 din 22.04.1997

31
 II.5. Condițiile de fond ale Regulamentului

În ceea ce privește condițiile de fond, un regulament trebuie:

 să indice temeiul legal al adoptării sale;
 avizele care trebuie să fie obținute (din partea Parlamentului, CES, CR, etc;
 îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptarea actului în cauză;
 motivare în fapt și în drept pentru hotărârile luate.
În privința condițiilor de fond, regulamentul trebuie să indice: temeiul legal al adoptării
sale (scopul și conținutul mărcii), propunerile sau avizele care trebuie obținute (din partea
Parlamentului, Comitetului Economic și Social, Comitetului Regiunilor etc, după caz) și
parcurgerea formalităților procedurale prevăzute pentru adoptarea actului în cauză (cine a avut
inițiativa sau propunerea legislativă, consultarea altor organisme). Aceste condiții sunt cerute,
potrivit art. 190 [253] din Tratat, și în cazul deciziilor și directivelor.
Un regulament este un act juridic al Uniunii Europene, care devine imediat executoriu
ca lege în toate statele membre simultan. Regulamentele se pot deosebi de directive care, cel
puțin în principiu, trebuie transpuse în legislația națională.
Regulamentele pot fi adoptate printr-o varietate de proceduri legislative în funcție de
obiectul lor.
Regulamentele sunt într-un fel echivalente cu "Actele Parlamentului", în sensul că ceea
ce spun ei este lege și nu trebuie să fie mediate în legislația națională prin măsuri de punere în
aplicare. Astfel, reglementările constituie una dintre formele cele mai puternice ale dreptului
Uniunii Europene și este necesară o mare atenție în elaborarea și formularea acestora.
Atunci când un regulament intră în vigoare, acesta are prioritate față de toate legile
naționale care se referă la același obiect, iar legislația națională ulterioară trebuie să fie
compatibilă și făcută în lumina regulamentului. Deși statelor membre li se interzice să ascundă
efectul direct al reglementărilor, este o practică obișnuită să se adopte o legislație care să se
ocupe de chestiuni care rezultă din intrarea în vigoare a unui regulament.
Consiliul poate delega Comisiei competența legislativă și, în funcție de domeniu
precum și de procedura legislativă corespunzătoare, ambele instituții putând adopta legi.

32
 Există regulamente ale Consiliului și regulamente ale Comisiei. Articolul 288 nu face o
distincție clară între actele legislative și actele administrative, așa cum se face în mod normal
în sistemele juridice naționale.
S-a observat60 că alegerea bazei legale pentru o măsură trebuie să se întemeieze pe
factori obiectivi care sunt supuși controlului judecătoresc; între acești factori se situează
scopul și conținutul măsurii, iar faptul că o instituție dorește să participe mai mult la adoptarea
unei măsuri, activitatea realizată în alte privințe în sfera de acțiune acoperită de măsură și
contextul în care măsura a fost adoptată sunt irelevante. Mai mult, măsurile comunitare trebuie
să fie adoptate în conformitate cu regulile Tratatului în vigoare în momentul adoptării lor.
Jurisprudența a admis ca suficientă motivarea care se mărginește, pe de o parte, să
indice situația de ansamblu care a dus la adoptarea actului, iar pe de altă parte, să precizeze
obiectivele generale pe care acest act și le propune să le atingă, refuzând să pretindă ca
motivele să comporte o specificare și, a fortiori, o apreciere a diferitelor fapte în vederea
cărora actul a fost adoptat61.
Preambulul trebuie să cuprindă și o motivare în fapt și în drept pentru hotărârile luate.
Referitor la motivarea actului, jurisprudența a precizat că este suficient ca aceasta să indice
situația de ansamblu care a dus la adoptarea actului și obiectivele generale pe care acest act și
le propune să le atingă62.

60
C. 269/97, Comisia c. Consiliului, hot. din 4 aprilie 2000, consid. 43-45, în ECR, 2000, 4 (I), 2290.
61
C. 5/67, Bens, hot. din 13 martie 1968 și C. 87/78, Walding, hot. din 30 nov. 1978, p. 206.
62
CJCE, 5/67, Bens, 13.03.1968 și CJCE, 87/78, Walding, 30.11.1978, în J. Boulouis, p. 206.

33
 CAPITOLUL III. REGULAMENTUL GENERAL PRIVIND PROTECȚIA
DATELOR CU CARACTER PERSONAL
III.1. Analiza Regulamentului privind protecția datelor cu caracter personal

Regulamentul general privind protecția datelor (U.E.) nr. 679/2016 a fost adoptat de
Parlamentul European în data de 27 aprilie 2016, iar prevederile lui sunt obligatorii începând
cu data de 25 mai 2018. Documentul impune un set unic de reguli, direct aplicabile în toate
statele membre ale Uniunii, având ca scop apărarea dreptului la viața privată în privința
prelucrării datelor cu caracter personal, dar și uniformizarea legislației la nivelul Uniunii
Europene.
Datele personale reprezintă orice informație referitoare la o persoană identificată sau
identificabilă. Acesta este un concept foarte larg, deoarece include orice informație care ar
putea fi folosită ca atare sau în combinație cu alte informații, pentru a identifica o persoană.
Datele personale nu sunt doar numele unei persoane sau adresa de e-mail. De asemenea, poate
include informații precum informații financiare sau chiar, în unele cazuri, o adresă IP. În plus,
anumite categorii de date cu caracter personal beneficiază de un nivel mai ridicat de protecție
a datelor datorită naturii lor sensibile. Aceste categorii de date sunt informații privind originea
rasială și etnică a unui individ, opiniile politice, credințele religioase și filosofice, calitatea de
membru al sindicatelor, datele genetice, datele biometrice, datele privind sănătatea,
informațiile despre viața sexuală a persoanei sau orientarea sexuală și informațiile din cazierul
judiciar.
Regulamentul general privind protecția datelor cu caracter personal este un regulament
care impune întreprinderilor să protejeze datele cu caracter personal și viața privată a
cetățenilor U.E. pentru tranzacțiile care apar în statele membre ale U.E., iar neconformitatea
va fi sancționată aspru. Fiecare companie care face afaceri în Europa trebuie să aibă în vedere
mai multe obligații care îi revin în baza acestui regulament63.

63
https://ljc.ro/regulamentul-general-privind-protectia-datelor-notiuni-elementare/, accesat în data de 24 mai
2018

34
 Există doi factori principali în spatele Regulamentului general privind datele cu
caracter personal. Remarcăm în primul rând dorința adoptării de către U.E. de a aduce
legislația privind protecția datelor în conformitate cu modul în care sunt folosite informațiile
cetățenilor, în special având în vedere firme precum Amazon, Google, Twitter și Facebook
care își oferă gratuit serviciile, atâta timp cât utilizatorii oferă datele lor acestora. Pericolele
încredințării unor astfel de informații pot fi ilustrate de scandalul Cambridge Analytica, unde
50 de milioane de profiluri Facebook au fost sustrase pentru a influența alegerile din 2016
privind candidatura la președinție a politicianului Donald Trump.
Practic, internetul a permis organizațiilor de tip „cloud” să inventeze numeroase
metode de utilizare (și abuzare) a datelor oamenilor, iar regulamentul își propune să remedieze
acest lucru.
O organizație de tip „cloud” se referă la stocarea, procesarea și utilizarea de date pe
sisteme aflate la distanță și accesate prin intermediul Internetului. Aceasta înseamnă că
utilizatorii pot dispune la cerere de o putere de calcul aproape nelimitată, că nu trebuie să facă
investiții de capital majore pentru a-și satisface exigențele și că își pot accesa datele din orice
loc, cu ajutorul unei conexiuni la Internet.
Regulamentul privind datele cu caracter personal are ca scop protejarea informațiilor
tuturor cetățenilor europeni atunci când vine vorba de confidențialitatea și încălcarea acestora
într-o lume din ce în ce mai mult bazată pe date. Acest regulament se aplică pentru procesarea
datelor personale de către cei care controlează și procesează date în Uniunea Europeană,
indiferent dacă procesarea acestora are loc în Uniunea Europeană sau nu.
Reglementările se vor mai aplica și pentru procesarea datelor personale ale datelor
subiecților din Uniunea Europeană de către un controlor sau un procesator care nu este stabilit
în U.E., dacă activitățile sunt legate de: oferirea de bunuri sau servicii cetățenilor europeni,
iar monitorizarea comportamentului se desfășoară în U.E.   Afacerile non-europene care vor
procesa date ale cetățenilor europeni vor fi, de asemenea, nevoiți să contacteze un reprezentant
din Uniunea Europeană.
Cel de-al doilea motor este dorința U.E. de a oferi organizațiilor mai multă claritate cu
privire la mediul juridic care dictează modul în care se pot comporta. Prin faptul că legislația
privind protecția datelor este identică în toate statele membre, U.E. consideră că aceasta va
salva societățile în mod colectiv estimat la valoarea de 2,3 miliarde de euro anual.

35
 În timp ce majoritatea covârșitoare a profesioniștilor din domeniul securității
informatice sunt conștienți de acest regulament, aproape jumătate dintre ei s-au pregătit pentru
intrarea în vigoare, potrivit unui sondaj efectuat de către personalul de securitate al companiei
Cyber Security, pe un eșantion de 170 de persoane. Doar 43% sunt la curent cu evaluarea
impactului regulamentului privind datele cu caracter personal asupra companiei lor și
schimbarea practicilor lor pentru a ține pasul cu legislația privind protecția datelor. În timp ce
respondenții au fost în cea mai mare parte americani, aceștia ar fi totuși afectați de regulament
în cazul în care se ocupă de datele personale ale cetățenilor U.E. sau care au contractat o altă
firmă.
În ciuda acestui fapt, aproape o treime au declarat că nu se pregătesc pentru intrarea în
vigoare a prezentului regulament, iar 28% au declarat că nu cunosc niciun fel de acord făcut
cu compania lor.
Un alt aspect prevăzut este acela că "controlorii" și "procesatorii" datelor trebuie să
respecte Regulamentul privind datele cu caracter personal. Un controlor de date precizează
cum și de ce datele personale sunt procesate, în timp ce un procesor este partea care face
prelucrarea efectivă a datelor. Deci, controlorul ar putea fi orice organizație, de la o companie
care caută profit la o organizație de caritate sau guvern. Un procesor ar putea fi o firmă IT care
să efectueze prelucrarea reală a datelor. Chiar dacă controlorii și procesatorii își au sediul în
afara U.E., regulamentul va continua să le aplice atât timp cât se ocupă de datele care aparțin
rezidenților U.E.
Procesarea înseamnă orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează pe date
personale sau pe seturi de date cu caracter personal, indiferent dacă sunt sau nu prin mijloace
automatizate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, structurarea, stocarea, adaptarea
sau modificarea, regăsirea, consultarea, divulgarea prin transmitere, diseminare sau punerea la
dispoziție în alt mod, alinierea sau combinarea, restricționarea, ștergerea sau distrugerea. În
termeni practici, acest lucru înseamnă că orice proces care stochează sau consultă date cu
caracter personal este considerat procesare.
Responsabilitatea controlorului este de a se asigura că procesatorul respectă legea
privind protecția datelor, iar prelucrătorii trebuie să respecte ei înșiși normele de păstrare a
evidenței activităților lor de prelucrare. Dacă prelucrătorii sunt implicați într-o încălcare a

36
datelor, aceștia sunt mult mai responsabili în temeiul regulamentului decât în conformitate cu
Legea privind protecția datelor64.
Odată ce legislația a intrat în vigoare, controlorii trebuie să se asigure că datele cu
caracter personal sunt prelucrate în mod legal, transparent și pentru un anumit scop. Odată ce
acest scop este îndeplinit și datele nu mai sunt necesare, acestea trebuie șterse.
Sintagma "în mod legal" are o gamă de sensuri alternative, nu toate care trebuie
aplicate. În primul rând, ar putea fi legal dacă subiectul a acceptat prelucrarea datelor. În mod
alternativ, un drept poate însemna respectarea unui contract sau a unei obligații legale; pentru
a proteja un interes "esențial pentru viața" subiectului; dacă prelucrarea datelor este în
interesul public; sau dacă acest lucru este în interesul legitim al operatorului - cum ar fi
prevenirea fraudei.
Cel puțin una dintre aceste justificări trebuie să se aplice pentru prelucrarea datelor.
Datele personale pseudonime pot fi, de asemenea, supuse regulilor respectivului
regulament, în funcție de cât de ușoară sau de dificilă este identificarea informațiilor ale căror
date sunt prelucrate.
Tot ceea ce se consideră date cu caracter personal în temeiul Legii privind protecția
datelor se califică, de asemenea, drept date cu caracter personal în cadrul regulamentului.
În scopul de a oferi cetățenilor mai mult control asupra informațiilor lor, regulamentul
asigură accesarea datelor acestora la "intervale rezonabile", iar controlorii au o lună pentru a se
conforma acestor solicitări. Atât controlorii cât și operatorii trebuie să precizeze modul în care
colectează informațiile despre utilizatori sau clienți, în ce scopuri le utilizează și modurile în
care procesează datele. Legislația afirmă, de asemenea, că firmele trebuie să utilizeze un
limbaj simplu pentru a transmite aceste lucruri în mod clar și coerent destinatarilor. Utilizatorii
au dreptul să acceseze orice informație pe care o companie o deține și dreptul de a ști de ce
sunt procesate aceste date, cât timp sunt stocate și cine le poate vedea. Acolo unde este posibil,
controlorii de date ar trebui să ofere un acces sigur și direct clienților pentru a examina ce
informații stochează un controlor despre acele date. De asemenea, pot solicita ca datele
respective, dacă sunt incorecte sau incomplete, să fie rectificate ori de câte ori doresc.
Regulamentul privind datele cu caracter personal stabilește faptul că utilizatorii pot
șterge datele în orice moment dacă nu mai sunt relevante - adică compania care le stochează
64
https://justitiaprocetatean.ro/2018/05/21/regulament-protectia-datelor-cu-caracter-personal/, accesat în data de
21 mai 2018

37
nu mai are nevoie de ele pentru scopul vizând colectarea acestora. Dacă datele au fost
colectate pe baza consimțământului, un cetățean poate retrage acest consimțământ ori de cîte
ori este necesar. S-ar putea să facă acest lucru pentru că ei se opun modului în care o
organizație își procesează informațiile sau pur și simplu nu mai doresc să fie colectate.
Controlorul este responsabil în vederea comunicării altor organizații (de exemplu, Google) să
șteargă orice link către copii ale acestor date, precum și copiile în sine. Regulamentul general
privind datele cu caracter personal va avea un impact semnificativ asupra informațiilor noastre
online și asupra modului în care aplicațiile și serviciile pe care le folosim le protejează sau le
exploatează.
Regulamentul general privind protecția datelor este o lege care oferă cetățenilor
europeni mai mult control asupra datelor lor personale și încearcă să clarifice regulile și
responsabilitățile pentru serviciile online cu utilizatorii europeni. Acesta înlocuiește directiva
anterioară a U.E. privind protecția datelor, adoptată în 1995, și aduce unele modificări severe
la convențiile existente, printre care:
 Unificarea regulilor privind modul în care companiile ar trebui să se ocupe de
datele cetățenilor europeni;
 Extinderea scopului a ceea ce se înțelege a fi date cu caracter personal;
 Clarificarea rolurilor și responsabilităților celor care controlează și procesează
datele;
 Îmbunătățirea autorității de executare a unui supraveghetor pentru fiecare stat
membru;
 Companiile convingătoare să notifice consumatorii o încălcare a datelor în
termen de 72 de ore;
 Intensificarea sancțiunilor pentru nerespectare.
Regulamentul general privind datele cu caracter personal se aplică oricărei organizații
sau companii care colectează, procesează, gestionează sau stochează datele cetățenilor
europeni. Ca atare, Regulamentul general privind datele cu caracter personal stabilește un nou
standard global pentru protecția datelor. Parlamentul Uniunii Europene a adoptat legea în
aprilie 2016 și fiecare stat membru va avea o autoritate de supraveghere proprie. Regulamentul
se aplică pentru o gamă largă de date personale, inclusiv nume, numere de identificare și

38
locație, precum și adrese IP, cookie-uri, informațiile medicale, datele biometrice, orientarea
sexuală și alte amprente digitale.
Regulamentul general privind datele cu caracter personal cere companiilor care și-au
pierdut controlul asupra datelor despre clienți sau care au fost hackate sau piratate să notifice
utilizatorii în termen de 72 de ore. Organizațiile constatate prin încălcarea noilor reguli pot fi
amendate cu până la 4% din veniturile lor globale anuale. În cazul în care platforma de
socializare Facebook se găsește în imposibilitatea de a se conforma, de exemplu, aceasta ar
putea fi responsabilă pentru o penalizare de 1,6 miliarde de dolari (pe baza veniturilor sale
anuale de 20 miliarde de dolari în valoare de 40 miliarde USD)65.
În ceea ce privește echivalentul legal al Regulamentului general privind datele cu
caracter personal pentru Statele Unite majoritatea statelor au propriile legi care reglementează
încălcarea datelor și cerințele de notificare, iar cele mai multe se aplică numai unui tip limitat
de date - numere de securitate socială și informații de sănătate sau financiare. Sistemul
European de Conturi a emis recent orientări privind modul în care companiile publice ar trebui
să dezvăluie încălcări și riscuri. Dialogul transatlantic pentru consumatori, o coaliție de
grupuri de consumatori americane și europene, a cerut platformei Facebook să adopte noile
standarde ale Regulamentului general privind datele cu caracter personal, inclusiv definirea
expansivă a datelor personale și cerința unei notificări rapide și cuprinzătoare în cazul unei
încălcări. Prelucrarea datelor cu caracter personal este principala activitate care declanșează
obligații în cadrul Regulamentului general privind datele cu caracter personal.
Următorul considerent este de a determina dacă o anumită activitate de prelucrare este
sau nu conformă cu Regulamentul privind datele cu caracter personal. În cadrul
Regulamentului privind datele cu caracter personal, fiecare activitate de prelucrare a datelor,
efectuată de către operator sau procesator, trebuie să se bazeze pe un fundament juridic.
Regulamentul general privind datele cu caracter personal recunoaște un total de șase baze
juridice pentru prelucrarea datelor personale ale persoanelor din U.E. (în Regulamentul
privind datele cu caracter personal, persoanele din U.E. sunt denumite "persoane vizate"). Cele
șase baze juridice, în ordinea articolului Art. 6 (1) (a) - (f) Regulamentul general privind datele
cu caracter personal, sunt:

65
https://webgrow.ro/protectia-datelor-personale/, accesat în data de 15 martie 2018

39
 Persoana vizată a dat consimțământul la prelucrarea datelor sale cu caracter personal
pentru unul sau mai multe scopuri specifice;
Prelucrarea este necesară pentru executarea unui contract la care persoana vizată este
parte sau pentru a lua măsuri la cererea persoanei vizate înainte de a încheia un contract;
Prelucrarea este necesară pentru conformitatea cu o obligație juridică la care este
supus controlorul;
Prelucrarea este necesară pentru protejarea unui interes vital a persoanei vizate;
Prelucrarea datelor este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini efectuate în interes
public sau în exercitarea autorității oficiale; sau
Prelucrarea este necesară pentru interese legitimate urmărite de entitate, cu excepția
cazului în care aceste interese sunt înlăturate de interesele sau drepturile și libertățile
fundamentale ale persoanei vizate care solicită protecția datelor cu caracter personal66.
 "Blockchain" este o tehnologie care permite tranzacţii rapide, securizate şi
descentralizate. La prima vedere, s-ar putea crede că există o contradicţie directă între
Regulamentul general privind datele cu caracter personal şi blockchain. De exemplu, printre
numeroasele principii stabilite în prezentul regulament, "dreptul la ştergere" pare să fie în mod
deosebit în contradicţie cu natura imuabilă, care, în limbajul comun, se află în centrul
tehnologiei blockchain. 

III.2. Conținutul reglementărilor privind protecția datelor cu caracter personal

Regulamentul general privind datele cu caracter personal reprezintă o modificare

legislativă majoră în protecția datelor personale ce va intra în vigoare în toate țările membre
ale Uniunii Europene. Propus de către Comisia Europeană, acest regulament are rolul de a
întări drepturile persoanelor fizice în ce privește colectarea, utilizarea și stocarea datelor
personale ale persoanelor vizate.
Analizat din perspectiva conținutului acestuia, regulamentul privind datele cu caracter
personal cuprinde drepturi și obligații ce i se cuvin atât persoanelor fizice, cât și operatorilor
sau persoanelor împuternicite de către aceștia în interesul respectării acestora.

66
https://pressone.ro/sectiuni/sase-prevederi-care-apara-intimitatea-din-noul-regulament-european-de-protectie-a-
datelor-personale-gdpr/, accesat în data de 3 aprilie 2018

40
 Regulamentul privind datele cu caracter personal prevede următoarele drepturi și
obligații, cum ar fi:
Dreptul la informare indică faptul că persoanele vor avea dreptul să primească
informații extinse privind scopul și temeiul legal pentru care datele personale sunt prelucrate.
Vor avea și dreptul să primească informații despre perioada de stocare a acestora67.
Dreptul de acces afirmă că în cazul în care datele persoanelor vizate sunt procesate de
către operatorii de date cu caracter personal, vor avea dreptul să primească o confirmare din
partea acestora. În plus, vor avea dreptul de acces la datele respective și dreptul să cunoască în
ce modalități le sunt prelucrate datele.
Dreptul la portabilitatea datelor presupune că cetățenii vor avea dreptul ca datele lor
să fie transferate în mod direct către un alt operator. De asemenea, vor avea dreptul să
primească toate datele personale într-un format structurat. Datele transmise trebuie să fie ușor
de prelucrat în mod automat, pentru ca următorul operator să le poată folosi cu ușurință.
Dreptul de a fi uitat (dreptul de a fi ”șters”) solicită ștergerea datelor precizează că cei
vizați vor putea solicita ștergerea datelor acestora, dacă prelucrarea lor se realizează în mod
ilegal. Poate fi vorba despre prelucrarea făcută fără consimțământul acestor persoane sau
despre prelucrarea care nu mai este necesară pentru a se îndeplini scopul inițial al divulgării de
date.
Dreptul de a-ți retrage consimțământul înfățișează că operatorii de date trebuie să
poată demonstra că prelucrează datele personale în baza consimțământului persoanelor în
cauză. Iar atunci când consimțământul este singurul temei al prelucrării, cetățenii vor avea
dreptul să-și retragă acordul în orice moment. Este important de știut că în lipsa unei
manifestări clare de voință, nu se poate considera că ar exista consimțământ. Cu alte
cuvinte, nimeni nu poate să prezume că ați fi de acord cu prelucrarea datelor personale.
Operatorii trebuie să vă întrebe în mod expres dacă sunteți de acord. Un alt aspect interesant
legat de consimțământ este situația în care prelucrarea datelor nu se face pentru un singur
scop, ci pentru mai multe. În acest caz, consimțământul trebuie exprimat pentru toate
scopurile.

67
Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor
date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (Text cu relevanță
pentru SEE)

41
 Dreptul la opoziție susține că o parte însemnată din ceea ce prevede regulamentul
privind datele cu caracter personal are legătură cu dreptul la opoziție, adică dreptul cetățenilor
de a se opune prelucrării datelor personale. Spre exemplu, dacă singurul scop al prelucrării
este marketingul direct, persoana respectivă se va opune în orice moment.
Dreptul la rectificare expune dreptul la corectarea datelor inexacte care îi privesc pe
utilizatori. Rectificările trebuie să fie comunicate de către operatori către toți destinatarii
cărora le-au fost transmise inițial datele eronate. Totuși, operatorii vor fi scutiți de această
ultimă obligație dacă notificarea ar fi imposibilă sau dacă ar presupune eforturi
disproporționate.
Obligațiile operatorilor de date personale evidențiate în prezentul regulament sunt
următoarele:
Obligația privind transparența constă în faptul că operatorii de date personale vor fi
obligați să asigure transparența procesului de prelucrare a datelor. Asta înseamnă că operatorii
vor arăta în ce scop și în ce temei prelucrează datele cu caracter personal. Însă operatorii vor fi
obligați să recunoască și ce tipuri de date cu caracter personal prelucrează și să dezvăluie către
cine divulgă datele respective, dacă este cazul.
Responsabilizarea operatorilor de date arată că atunci când prelucrarea datelor
personale presupune riscuri considerabile pentru viața privată a persoanelor vizate, datele sunt
considerate sensibile. În astfel de situații, operatorii au obligația să realizeze un studiu de
impact. Rolul studiului este să identifice mai întâi riscurile specifice și apoi soluțiile posibile.
Astfel se va împiedica producerea unor situații nedorite. Printre obligațiile operatorilor de date
personale se numără și obligația de a realiza o analiză de necesitate în cazul datelor
sensibile. Asta înseamnă că înainte de a solicita date sensibile, operatorul trebuie să verifice
cât de necesare sunt cu adevărat acele date. Firește, analiza de necesitate trebuie să aibă în
vedere scopul urmărit prin prelucrarea datelor. În cazul în care prelucrarea datelor sensibile nu
poate fi evitată, operatorul trebuie să fie pregătit pentru riscurile ce pot apărea. Spre exemplu,
operatorul trebuie să se asigure că datele sensibile nu vor fi dezvăluite în mod neautorizat,
accidental sau ilicit către terți. Așadar operatorul nu se va limita să protejeze datele doar la
nivel de principiu. Operatorul va trebui să ia măsuri tehnice concrete (proceduri interne) în
acest scop. Cu alte cuvinte, operatorul este obligat să se asigure că procesarea datelor cu
caracter personal nu aduce atingere vieții private a persoanei în cauză.

42
 Proceduri specifice referitoare la minori se referă la faptul că regulamentul stabilește
reguli specifice privind viața privată a minorilor, mai ales privind activitatea lor în mediul
online. Prelucrarea datelor personale va fi permisă numai în cazul minorilor care au împlinit
vârsta de 16 ani, iar pentru minorii cu vârsta sub acest prag, va fi necesar consimțământul
adultului. Este vorba despre consimțământul persoanei care are răspunderea părintească (poate
fi vorba despre părintele copilului sau despre tutore).
Responsabilul pentru protecția datelor semnalează că printre acțiunile pe care trebuie
să le întreprindă operatorii de date personale se numără și numirea, obligatorie (în cazul
companiilor mari, de exemplu) sau recomandată (în cazul companiilor mici, care nu
procesează date sensibile), a unei persoane responsabile cu protecșia datelor. Rolul ofițerului
de date personale este să ofere consultanță privind respectarea regulilor regulamentului privind
datele cu caracter personal. În plus, ofițerul de date personale se asigură că procedurile privind
prelucrarea datelor personale se desfășoară în condiții de transparență.
Privacy by design & Privacy by default exteriorizează faptul că cele două concepte
reprezintă: Privacy by design se referă la dezvoltatorii de aplicații. Dacă aplicațiile aflate în
curs de dezvoltare urmează să prelucreze în viitor date personale, proiectarea lor trebuie să
țină cont de regulile regulamentului privind datele cu caracter personal.
Privacy by default se referă la furnizorii de aplicații. Setările inițiale ale aplicațiilor
care prelucrează date cu caracter personal trebuie să le permită utilizatorilor un anumit grad de
control. Aceștia trebuie să decidă singuri ce postează și ce informații împărtășesc cu ceillați
utilizatori. Astfel, utilizatorii sunt liberi să împărtășească mai multe informații decât li se
solicită prin setările inițiale însă această alegere trebuie făcută în mod liber și în cunoștință de
cauză. Utilizatorii nu trebuie să fie obligați să dezvăluie informații în plus doar ca să poată
începe să folosească aplicația.
Proximitatea față de persoana vizată indică situația când operatorul se află într-un alt
stat decât cel în care se află persoana vizată, autoritatea de supraveghere din statul persoanei
vizate va funcționa ca punct de contact (numit și interlocutor). Dacă prelucrarea datelor
privește persoane din mai multe state membre U.E., fiecare persoană se va putea adresa
autorității de supraveghere din țara sa de domiciliu sau de reședință.
One Stop Shop reprezintă posibilitatea operatorilor care desfășoară activități în mai
multe state europene de a opta pentru un interlocutor unic la nivelul Uniunii Europene. Asta

43
înseamnă că operatorii internaționali vor putea să trateze cu o singură autoritate de
supraveghere – și anume, cea din statul membru în care se află sediul principal al operatorului.
Cooperarea consolidată a autorităților de supraveghere exprimă cazul în care
prelucrarea de date transnaționale (date privind persoane din mai multe state U.E.), autoritățile
de supraveghere din statele respective vor coopera. Scopul comun al tuturor autorităților
existente la nivelul U.E. este respectarea dreptului la viața privată al tuturor cetățenilor
europeni.
Transferul datelor în afara Uniunii Europene se referă la faptul că operatorii transferă
date în afara U.E., obligațiile acestora privind datele cu caracter personal rămân aceleași. În
cazul în care Comisia nu a decis că țara de destinație a transferului oferă un nivel de protecție
adecvat, operatorul are câteva obligații în plus. Astfel, operatorul va lua măsuri menite să
compenseze lipsa protecției adecvate, cum ar fi:
- acorduri administrative cu autoritățile statului terț;
- reguli corporatiste obligatorii;
- clauze standard de protecție a datelor;
- coduri speciale de conduită;
- clauze contractuale între operator sau împuternicitul acestuia și destinatarul datelor.
Drepturile persoanelor vizate formează nucleul Regulamentului general privind datele
cu caracter personal și companiile trebuie să implementeze aceste drepturi în contextul
referitor la clienții săi individuali, al angajaților și al personalului, precum și alți furnizori.
Căi de atac, răspundere și sancțiuni prevăzute în regulamentul privind datele cu caracter
personal
1. Dreptul de a depune o plângere la o autoritate de supraveghere
Acest drept se adresează cetățenilor cărora li se acordă dreptul de a depune o plângere
la o autoritate de supraveghere, în special în statul membru în care își are domiciliul, în care se
află locul său de muncă sau în care a avut loc presupusa încălcare, în cazul în care consideră
că prelucrarea datelor cu caracter personal care o vizează încalcă respectivul regulament.
2. Dreptul la o cale de atac judiciară eficientă împotriva unei autorități de supraveghere
Acest drept se adresează persoanelor fizice sau juridice care pot exercita o cale de atac
judiciară eficientă împotriva unei decizii obligatorii din punct de vedere juridic a unei
autorități de supraveghere care o vizează. De asemenea, acțiunile introduse împotriva unei

44
autorități de supraveghere sunt aduse în fața instanțelor din statul membru în care este stabilită
autoritatea de supraveghere. În cazul în care respectivele acțiuni sunt introduse împotriva unei
decizii a unei autorități de supraveghere care a fost precedată de un aviz sau o decizie a
comitetului în cadrul mecanismului pentru asigurarea coerenței, autoritatea de supraveghere
transmite Curții avizul sau decizia respectivă.
3. Dreptul la o cale de atac judiciară eficientă împotriva unui operator sau unei
persoane împuternicite de operator
Respectivul drept prevede ca fiecare persoană vizată poate să exercite o cale de atac
judiciară eficientă în cazul în care consideră că drepturile de care beneficiază în temeiul
prezentului regulament au fost încălcate ca urmare a prelucrării datelor sale cu caracter
personal fără a se respecta prezentul regulament. Acțiunile introduse împotriva unui operator
sau unei persoane împuternicite de operator sunt prezentate în fața instanțelor din statul
membru unde operatorul sau persoana împuternicită de către operator își are sediul. Alternativ,
o astfel de acțiune poate fi prezentată în fața instanțelor din statul membru în care persoana
vizată își are reședința, cu excepția cazului în care operatorul sau persoana împuternicită de
către acesta este o autoritate publică a unui stat membru ce acționează în privința îndeplinirii
competențelor sale publice.
Penalitățile în cazul nerespectării regulilor din cadrul regulamentului privind datele cu
caracter personal sunt următoarele:
–avertisment;
– mustrare;
– suspendarea dreptului de a procesa date personale;
– amendă de 2% din media cifrei de afaceri globală sau 10 milioane EUR (care e mai
mare);
– amendă de 4% din media cifrei de afaceri globală sau 20 milioane EUR (care e mai
mare).
Conformarea cu Regulamentul general privind datele cu caracter personal este probabil
să necesite modificări la nivel de organizații sau companii pentru a se asigura că datele cu
caracter personal sunt prelucrate în conformitate cu cerințele prezentului regulament. Astfel de
modificări pot include sisteme de reproiectare care procesează date cu caracter personal,
achiziționează sisteme noi și/sau renegociază contracte cu procesatori de date terță parte.

45
 Soluțiile pentru protecția datelor reprezintă pași care pot fi întreprinși pentru a reduce
probabilitatea sau severitatea riscurilor de confidențialitate a datelor care se realizează. În
unele cazuri, soluțiile de protecție a datelor pot elimina anumite tipuri de risc, de exemplu prin
abandonarea unor părți inutile ale unui proiect care creează riscuri unice. În altele, soluțiile de
protecție a datelor pot doar să atenueze riscurile sau să reducă semnificația încălcărilor datelor,
de exemplu prin adoptarea de pseudonimii pentru a reduce riscul de identificare a persoanelor
vizate. Natura acestor soluții va depinde de tipurile de risc identificate și de obiectivele
proiectului. De asemenea, pentru a evalua dacă o anumită soluție de protecție a datelor trebuie
urmărită, este necesar să se cântărească costurile și beneficiile fiecărei soluții.
Conchidem că întreprinderile ar trebui, prin urmare, să înțeleagă că aceste schimbări
pot necesita o perioadă semnificativă de timp pentru punerea în aplicare și planificare în viitor.
Nerespectarea acestor prevederi ar putea însemna că întreprinderile au la dispoziție noi cerințe
de implementare, fără suficient timp sau resurse pentru a face acest lucru.

III.3. Situația aplicării Regulamentului Uniunii Europene privind protecția datelor în

Marea Britanie

În economia digitală de astăzi, datele personale sunt noul ”petrol”. Companiile observă
o valoare imensă în colectarea de date despre indivizi pentru a le influența alegerea acestora cu
privire la mărci și produse. Într-adevăr, așa cum am văzut din controversata problemă
Facebook și Cambridge Analytica, datele personale pot fi manipulate pentru a influența modul
în care utilizatorii văd lumea și modul în care votează. După cum demonstrează acest episod,
datele personale, denumite noul ”ulei” au o valoare foarte mare, la fel ca și petrolul, însă dacă
aceste date cu caracter personal sunt scoase sau folosite, pot avea un impact toxic și negativ
asupra indivizilor și asupra mediului general. Cu Brexit, protecția datelor cu caracter personal
în cadrul companiilor din Regatul Unit, inclusiv Irlanda de Nord, devine din ce în ce mai
preocupantă. Brexit-ul se va întâmpla în martie 2019, dar până atunci, Regatul Unit va fi în
continuare membru al Uniunii Europene. Ca atare, Regulamentul general privind datele cu
caracter personal va continua să se aplice companiilor și organizațiilor din Regatul Unit și vor
putea continua să transfere date cu caracter personal peste granițe, încrezătoare că protecția

46
aplicabilă datelor personale din Irlanda se va aplica în mod egal cu datele personale din
Regatul Unit.
Cu toate acestea, odată ce Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană, situația nu
este atât de clară. În ciuda recentei publicări a Acordului Brexit de 129 de pagini, care descrie
termenii retragerii Regatului Unit din U.E. pe o perioadă de tranziție de doi ani, există sau nu
puține clarificări în ceea ce privește modul în care datele cu caracter personal pot fi transferate
către și dinspre Marea Britanie în această perioadă de tranziție sau după aceasta. Această lipsă
de claritate ar trebui să provoace îngrijorări pentru companiile care se bazează pe fluxul
datelor cu caracter personal către și din Regatul Unit, deoarece organizațiile din cadrul U.E.
vor trebui să se asigure că datele cu caracter personal pe care le transferă, procesează sau
stochează în Regatul Unit respectă confidențialitatea strictă cerințele prezentate în prezentul
regulament. Această lipsă de orientare clară va putea fi o provocare dificilă. Majoritatea
cetățenilor știu că speranța nu este o strategie și acest lucru a fost consolidat în data de 9
ianuarie a acestui an, când Comisia Europeană a publicat o notificare adresată părților
interesate, care confirmă faptul că post-Brexit, Marea Britanie va fi considerată o "țară terță"
în ceea ce privește transferul datelor cu caracter personal către și din această jurisdicție. Acest
lucru înseamnă că nu va fi posibil ca organizațiile Uniunii Europene să transfere date către
organizații din Regatul Unit, cu excepția cazului în care există condiții stricte, cum ar fi
acorduri obligatorii contractuale între organizații sau un aranjament pentru transferul de date
cu caracter personal către și din Marea Britanie, privind acordul US-EU Shield Privacy, care
facilitează transferuri similare către și din partea companiilor americane.
Uniunea Europeană poate, desigur, să revizuiască această poziție și poate determina
regimul de protecție a datelor din Regatul Unit care după Brexit va fi suficient de robust
pentru a îndeplini cerințele Regulamentului privind datele cu caracter personal. Pentru a atinge
acest obiectiv, Regatul Unit a introdus proiectul Legii privind protecția datelor în luna
septembrie a anului trecut. Acest proiect de lege privind protecția datelor, care își desfășoară
în prezent activitatea prin Westminster, este conceput pentru a pune în aplicare obiectivele
acestei legi și obiectivele Regulamentului privind datele cu caracter personal în legislația
britanică, astfel încât regimul de protecție a datelor din Regatul Unit să rămână în conformitate

47
cu cel al U.E. În timp ce Regatul Unit consideră că noul proiect privind protecția datelor va fi
suficient, există câteva alte legi din Regatul Unit care ar putea submina acest lucru68.
În special, Legea puterilor de anchetă din Marea Britanie din 2016 ar putea împiedica
ca regimul britanic de protecție a datelor post-Brexit să fie considerat suficient de solid și
adecvat pentru U.E. De asemenea, Legea Puterilor de Investigare a fost numită Carta Snooper,
datorită gamei largi de competențe acordate serviciilor de securitate din Regatul Unit, cum ar
fi slăbirea criptării, acordarea de competențe de hacking serviciilor de securitate și cerințelor
pentru ISP-urile de a stoca istoricul de navigare pentru toți utilizatorii timp de 12 luni.
Bineînțeles, până când Brexit se va întâmpla și toate negocierile vor fi încheiate, nu vom ști cu
certitudine cum va fi peisajul protecției datelor. Până atunci merită să ne amintim:
• Regulamentul general privind datele cu caracter personal va rămâne în vigoare în
Marea Britanie și în Irlanda de Nord până se va produce Brexit. Până atunci, în luna martie a
anului 2019, nu este nevoie să se facă schimbări notabile.
• Ar fi prudentă începerea identificării de date personale care sunt transferate către și
din Regatul Unit, respectiv Irlanda de Nord în cadrul companiilor vizate.
• Asigurarea că oricare dintre furnizorii din Regatul Unit își desfășoară propriile măsuri
în conformitate cu prezentul regulament până când Marea Britanie va părăsi U.E., respectivul
regulament se va aplica în continuare acelor companii.
• Monitorizarea progreselor negocierilor privind Brexit, concentrându-se pe cadrele de
protecție a datelor. Dacă se pare că Regatul Unit nu va fi considerat o țară adecvată, atunci
trebuie să se ia în considerare diferite cadre juridice. În mod alternativ, poate fi necesar la
gândirea mutării afacerii în companii situate în alt stat membru U.E. Regulamentul privind
datele cu caracter personal și Brexit vor aduce numeroase provocări organizațiilor în următorii
ani, dar vor planifica și vor ține pasul cu modul în care discuțiile privind protecția datelor post-
Brexit vor contribui la menținerea acestora. În ceea ce privește Regulamentul general privind
datele cu caracter personal în privința Marii Britanii, aceasta va părăsi U.E. - dar pentru că
guvernul britanic a declanșat procedura BREXIT conform articolului 50 din T.F.U.E în martie
2017, care pune în mișcare actul de a părăsi U.E. într-un interval de timp de doi ani (deși ar
putea dura mai mult), aceasta înseamnă că regulamentul intră în vigoare înainte de

68
https://www.privacytrust.com/gdpr/gdpr-and-brexit.html, accesat în data de 23 mai 2018.

48
consecințele juridice ale votului Brexit, ceea ce înseamnă că Marea Britanie trebuie să respecte
în continuare prevederile din regulament.
Un nou proiect de lege privind protecția datelor, prezentat de guvernul britanic în
august 2017, replică în mod esențial cerințele regulamentului în legislația britanică, ceea ce
înseamnă că cele conforme cu regulamentul privind datele cu caracter personal ar trebui să fie
conforme cu noua lege britanică privind protecția datelor. La fel ca prevederile
regulamentului, proiectul de lege stabilește sancțiuni pentru organizațiile neconforme,
permițând Oficiului Comisarului pentru Informații (O.C.I.) să emită amenzi de până la 17
milioane de lire sterline sau 4% din cifra de afaceri globală, oricare dintre acestea este mai
mare (față de 20 milioane euro sau 4% din cifra de afaceri în cadrul regulamentului privind
datele cu caracter personal).
Deoarece cadrul juridic european privind datele cu caracter personal este format de un
regulament, nu o directivă, Marea Britanie nu are nevoie să elaboreze o nouă legislație - în
schimb, prevederile sale se vor aplica automat și în această țară, cel puțin până la momentul în
care BREXIT-ul va fi complet îndeplinit69.
Regulamentul general privind protecția datelor cu carcater personal reprezintă o
oportunitate fantastică pentru organizații de a analiza datele personale pe care le dețin, dar și
modul în care pot utiliza datele pentru a inova produsele și serviciile pe care le vând 70. În timp
ce Brexit oferă Regatului Unit o abilitate teoretică de a-și stabili propriile reguli de protecție a
datelor, vor exista stimulente pentru menținerea normelor care sunt substanțial similare cu cele
ale U.E.
Indiferent de forma relației britanice post-Brexit cu Uniunea Europeană, normele de
protecție a datelor vor continua să aibă o influență semnificativă pentru companiile britanice.
Pentru unele companii din Marea Britanie, Regulamentul privind protecția datelor cu caracter
personal se va aplica în mod direct ca o chestiune a legislației U.E. Întreprinderile ar trebui să
aibă în vedere impactul Regulamentului general privind datele cu caracter personal indiferent
de Brexit. Brexit adaugă incertitudinea acestei evaluări și va fi un factor în anumite decizii de
investiții, cum ar fi unde să localizeze centre de date pentru a deservi clienții din U.E71.
69
https://www.warwicklegal.com/news/196/gdpr-and-brexit-the-ico-s-adequacy-struggle, accesat în data de 4
iunie 2018.
70
https://www.uk.insight.com/en-gb/learn/articles/2018-05-23-why-brexit-and-gdpr-will-bring-data-sovereignty-
to-the-fore, accesat în data de 23 mai 2018.
71
https://martechseries.com/mts-insights/guest-authors/customer-experience-in-the-age-of-gdpr-privacy-vs-
personalization/, accesat în data de 12 iunie 2018.

49
 CONCLUZII

În concluzie, dreptul comunitar constituie ansamblul normelor juridice aplicabile în

ordinea juridică comunitară.
În literatura de specialitate s-a arătat că „știința juridică definește izvoarele dreptului ca
forme concrete de exprimare a normelor juridice care acționează în cadrul unui sistem de drept
în diferite etape ale evoluției sale și în diferite țări. Mai simplu spun, izvorul de drept
reprezintă modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror
comportament îl reglementează”.
În ceea ce privește dreptul comunitar, în literatura de specialitate au fost elaborate
numeroase definiții ale dreptului comunitar european:
„Dreptul comunitar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice prin care se
consacră structurile, rolul și funcțiile instituțiilor europene, precum și raporturile acestora cu
instituțiile naționale în îndeplinirea obiectivelor de progres și dezvoltare ale popoarelor
Continentului”.
„Invocând o definire a dreptului instituțional comunitar european reținem că acesta
reprezintă un ansamblu de norme juridice care, conținute în tratate sau elaborate de instituții,
urmăresc ca scop principal înființarea și buna funcționare a Comunităților Europene (în
prezent Uniunea Europeană)”.
„Dreptul comunitar reprezintă ansamblul de norme juridice care impun statelor
membre reguli de urmat în vederea realizării obiectivelor pe care Comunitățile Europene le au
de îndeplinit. Aceste norme sunt cuprinse în tratate sau sunt emise de instituții, obiectul lor

50
fiind Comunitățile și exercitarea competențelor lor. Ca atare, dreptul comunitar este un drept
supranațional care în toate situațiile are întâietate față de dreptul național al fiecărei țări
membre”.
Doctrina de specialitate subliniază că, într-un sens foarte strict, dreptul comunitar
cuprinde normele juridice incluse în Tratatele institutive împreună cu convențiile și
protocoalele anexate lor, tratatele comunitare subsecvente, inclusiv actele de aderare de noi
state membre (adică dreptul comunitar primar), precum și regulile conținute la actele adoptate
de instituțiile comunitare de-a lungul timpului (adică dreptul comunitar derivat).
În sens larg însă, dreptul comunitar include și acele reguli nescrise aplicabile în ordinea
juridică comunitară, cum ar fi: principiile generale de drept comune sistemelor de drept ale
statelor membre, jurisprudența C.J.C.E., regulile reieșite din relațiile externe ale Comunităților
Uniunii sau normele complementare izvorăsc din actele convenționale încheiate de statele
membre în aplicarea tratatelor.
Dreptul comunitar s-a cristalizat treptat reprezentând unul dintre instrumentele
fundamentale ale organizării și dezvoltării Comunității Europene. El este format dintr-un
ansamblu de norme juridice ordonate conform unor principii de ierarhie precise și riguroase,
formând ordinea juridică comunitară. Această ordine juridică este însă diferită atât de ordinea
juridică internațională, cât și de cea statală. Ea este o ordine juridică intermediară, după cum a
definit-o Curtea de Justiție a Comunităților Europene: „noua ordine juridică internațională
căreia statele membre ale Comunităților Europene i-au cedat, deși în domenii restrânse, o parte
din drepturile lor suverane”, „o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor
membre”.
Prin izvor al dreptului comunitar se înțelege instrumentul juridic care dă formă
exterioară normelor comunitare.
În literatura de specialitate există următoarea clasificare a izvoarelor dreptului
comunitar: izvoare secundare sau derivate ale dreptului comunitar, reprezentate prin actele
unilaterale ale instituțiilor comunitare (regulamente, decizii, avize, recomandări etc.).
În concluzie, dreptul derivat cuprinde actele juridice comunitare unilaterale ale
instituțiilor, nemaifiind, deci, în prezența unui drept convențional, ci în prezența unui drept
”legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Comunitate, în și
pentru aplicarea tratatelor). În cadrul legislației secundare sunt cuprinse actele unilaterale și

51
actele convenționale. Actele unilaterale includ: actele care figurează în nomenclatura din
articoulul 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene – regulamentul, directiva,
decizia, avizele și recomandările; actele care nu figurează în nomenclatura din articolul 288
din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene denumite așa-zisele acte „atipice”, cum
sunt comunicările, recomandările, precum și cărțile albe și cărțile verzi.
Consider că domeniul în ceea ce privește aplicarea regulamentului este unul foarte
vast, cuprinzând următoarele: armonizarea legislațiilor interne în scopul creării pieței interne,
reglementarea unor probleme privind concurența loială, combaterea concurenței neloiale,
organizarea relațiilor de piață și stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea
comună a pieței agricole.
În opinia mea, din categoria izvoarelor derivate fac parte următoarele acte juridice
comunitare fiind clasificate astfel: regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
În primul rând, regulamentul dispune de un caracter general, obligatoriu în toate
elementele sale și poate fi direct aplicabil față de directive unde acestea se adresează numai în
ce privește rezultatul de atins. În ceea ce privește directivele, acestea în dese cazuri, nu cuprind
prevederi care pot fi aplicate imediat și nu au o sferă mai largă decât în cazul regulamentelor și
deciziilor. Directivele se adresează numai statelor membre și, ca atare, numai acestora le pot fi
impuse obligații, adresabilitatea lor fiind, deci, limitată. Directivele nu pot fi invocate în
raporturile dintre particulari, ci numai contra unui stat membru căruia îi sunt adresate, ele
neputând să impună obligații persoanelor și nu pot fi invocate în consecință ca atare împotriva
acestor persoane.
În al doilea rând, directivele sunt destinate să promoveze armonizarea, apropierea sau
coordonarea legislațiilor naționale, tinzând să îngrădească în anumite domenii autoritatea
statelor în materie de reglementare juridică prin stabilirea în sarcina lor a unor obligații de a
face, a unor restricții sau a unor interdicții. Cu privire la efectul obligatoriu al unei directive
implică faptul că o autoritate națională nu poate aplica unei persoane o măsură legislativă ori
administrativă care nu este în acord cu o prevedere a unei directive având toate caracteristicile
necesare spre a face posibilă aplicarea ei de către tribunal.
În al treilea rând, deciziile diferă față de regulamente prin caracterul lor individual,
fiind menționați în chiar cuprinsul lor cei cărora li se adresează. Altfel spus, un criteriu
esențial de diferențiere îl constituie limitarea numărului celor care sunt identificați sau care

52
sunt identificabili. Deciziile sunt mai puțin numeroase decât regulamentele care se adoptă la
nivel comunitar. Unele decizii pot să aibă în vedere un obiectiv care impune adoptarea unor
măsuri interne de către unul sau mai multe state membre, fapt care le apropie de directive, ori
să fie adoptate în realizarea unui obiectiv de politică stabilit de Tratat, ca în cazul coordonării
cooperării între statele membre în domeniul politicii sociale, ceea ce le apropie de un act
normativ general.
În al patrulea rând, recomandările și avizele reprezintă acte care nu conțin reguli
susceptibile de a fi aplicate obligatoriu, acestea neputând fi contestate în justiție.
Deducem că, actele care sunt cuprinse sau care fac parte din dreptul derivat sunt
regulamentul, directiva și decizia care au forță juridică obligatorie în toate statele membre ale
Uniunii Europene, respectiv recomandările și avizele care spre deosebire de cele trei acte
enumerate, nu au forță juridică obligatorie.
Consider că regulamentul este caracterizat prin aplicabilitate generală, el asemănându-
se cu legea din dreptul intern, în sensul că se adresează unei categorii abstracte de destinatari.
De asemenea, o a doua caracteristică este dată de obligativitatea în întregime a
regulamentului, adică și cu privire la scopul de atins, cât și cu privire la formele, mijloacele
folosite în acest sens. Așadar, regulamentul este un act comunitar complet din punct de vedere
juridic (este interzisă aplicarea sa incompletă sau selectivă), de aici decurgând ultima
caracteristică a acestuia, și anume: aplicabilitatea directă. Aceasta presupune faptul că nu este
necesară adoptarea unor măsuri legislative naționale de aplicare a lui.
Concluzionez că regulamentul devine în mod automat valid în ordinea juridică a
statelor membre, fără a mai fi nevoie de măsuri speciale ca publicarea sau încorporarea în
dreptul național. Rolul regulamentului este de a stabili un drept uniform pentru toată
Comunitatea.
În concluzie, regulamentul constituie actul cel mai solemn și mai important din întreg
blocul legislativ comunitar și reprezintă principala sursă a dreptului secundar, nu atât prin
numărul mare de sectoare, pe care poate și trebuie să le regularizeze, ci mai ales pentru că
pentru că este unica sursă de drept secundar ce permite autorităților comunitare să impună
obligații sau să creeze drepturi cetățenilor statelor membre fără aprobarea guvernelor
naționale. Regulamentul este definit prin prisma caracterului general, fiind obligatoriu în toate
elementele sale și direct aplicabil tututor statelor membre. Drepturile și obligațiile derivate din

53
regulament au efecte imediate în teritoriul fiecărui stat, fără a mai fi necesară adoptarea unor
norme naționale, care să dezvolte sau să facă aplicabil respectivul regulament. Norma
națională poate clarifica regulamentul, dar nu îl poate împiedica. Aplicarea regulamentului se
face de la intrarea sa în vigoare, și nu de la intrarea în vigoare a eventualei norme naționale
referitoare la acesta.
Astfel, potrivit art. 249 alin. 2 C.E. și art. 161 Euratom, regulamentul are caracter
general, este obligatoriu în toate elementele sale și este direct aplicabil în fiecare stat membru.
Regulamentul este un act cu caracter obligatoriu ce cuprinde norme generale și abstracte ce au
în vedere o categorie largă de situații obiectiv determinate și de subiecte determinate generic.
El se aplică direct statelor memebre și resortisanților. Curtea de Justiție a precizat că această
categorie de acte are o putere normativă completă, fiind un act comunitar integral în ordinea
juridică națională a statelor membre. Regulamentul are forță juridică a legii din dreptul intern.
Acesta se caracterizează prin maximă generalizare și abstractizare, orice aplicare incompletă
fiind interzisă.
În opinia mea, între regulament și directivă nu există ierarhie. Nici unul nu este
subordonat juridic celuilalt, ci amândouă dreptului secundar. Singura ierarhie este cea deja
amintită între cele două tipuri de regulamente. Altfel spus, dacă ceva a fost regularizat prin
directivă, aceasta nu înseamnă că nu va putea fi regularizat și prin regulament, sau invers.
Concluzionez că, reproducerea regulamentelor în publicațiile naționale va putea fi
justificată pentru motive de informare, cu condiția ca acestea să nu creeze îndoieli asupra
caracterului comunitar al dispozițiilor reproduse.
În consecință, atunci când într-un litigiu partea adversă se prevalează de norme
naționale contrare vreunui regulament, norma din regulament înlătură norma națională fără
nici cea mai mică posibilitate de discuție. Regulamentul este singura categorie de acte pentru
care Tratatul prevede expres că acesta este direct aplicabil, ceea ce înseamnă că produce prin
el însuși, automat, fără nicio intervenție din partea autorităților naționale, efecte juridice în
ordinea juridică a statelor membre.

54
 BIBLIOGRAFIE

1. Coman Florian, „Drept comunitar european”, Editura Universul Juridic, București,

2003.
2. Diaconu Nicoleta, „Dreptul Uniunii Europene – tratat”, Editura Lumina Lex,
București, 2008.
3. Diaconu Nicoleta, „Dreptul Uniunii Europene – tratat”, Editura Lumina Lex,
București, 2011.
4. Dumitrașcu Mihaela Augustina, „Dreptul Uniunii Europene și specificitatea
acestuia”, Editura Universul Juridic, București, 2012.
5. Dumitrașcu Mihaela Augustina, „Dreptul Uniunii Europene și specificitatea
acestuia”, Editura Universul Juridic, București, 2015.
6. Fábián Gyula, „Drept instituțional comunitar”, Editura Sfera Juridică, Cluj – Napoca,
2010.
7. Filipescu Ion P., „Drept instituțional comunitar european”, Editura Actami, București,
1996.
8. Fuerea Augustin, „Drept comunitar european”, Editura All Beck, București, 2003.
9. Gornig Gilbert, Rusu Ioana Eleonora, „Dreptul Uniunii Europene”, Editura C.H.
Beck, București, 2006.
10. Gornig Gilbert, Rusu Ioana Eleonora, „Dreptul Uniunii Europene”, Editura C.H.Beck,
București, 2007.
11. Lazăr Carmen, „Dreptul Uniunii Europene”, Editura Fundației pentru Studii
Europene, Cluj – Napoca, 2013.
12. Leicu Corina, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 1998.

55
 13. Manolache Octavian, „Drept comunitar - instituții comunitare”, Editura All Beck,
București, 1999.
14. Manolache Octavian, „Drept comunitar”, Editura All Beck, București, 2003.
15. Manolache Octavian, „Tratat de drept comunitar”, Editura C.H. Beck, București,
2006.
16. Militaru Ioana Nely, „Dreptul Uniunii Europene – cronologie, izvoare, principii,
instituții”, Editura Universul Juridic, București, 2011.
17. Militaru Ioana Nely, „Dreptul Uniunii Europene – cronologie, izvoare, principii,
instituții, piața internă a Uniunii Europene, libertățile fundamentale”, Editura
Universul Juridic, București, 2017.
18. Moroianu – Zlătescu Irina, Demetrescu Radu C., „Prolegomene la un drept
instituțional comunitar”, Editura Economică, București, 2003.
19. Păun Roxana – Daniela, „Drept comunitar”, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2009.
20. Rusu Ioana Eleonora, „Dreptul Uniunii Europene”, Editura C.H. Beck, București,
2009.
21. Ștefan Tudorel, Andreșan – Grigoriu Beatrice, „Drept comunitar”, Editura C.H. Beck,
București, 2007.
22. Tătar Ramona Gabriela, „Drept comunitar european”, Editura Nagard, Lugoj, 2014.
23. Vătăman Dan, „Drept comunitar european”, Editura Universul Juridic, București,
2009.
24. Vătăman Dan, „Drept comunitar european”, Editura Universul Juridic, București,
2010.
25. Vâlcu Elisé Nicoleta, „Drept comunitar european”, Editura Sitech, Craiova, 2008.
26. Vâlcu Elisé Nicoleta, Barbu Anca Ștefania, „Drept comunitar”, Editura Sitech,
Craiova, 2007.
27. Vieriu Eufemia, Vieriu Dumitru, „Drept instituțional comunitar european”, Editura
Lumina Lex, București, 2007.
Bibliografie electronică:
https://www.gdpreu.org/compliance/fines-and-penalties/
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32016R0679

56
http://www.dataprotection.ro/?page=Regulamentul_nr_679_2016
https://www.juridice.ro/570300/situatii-in-care-nu-se-aplica-regulamentul-general-privind-
protectia-datelor-cu-caracter-personal.html
https://cyberm.ro/2017/09/11/implementarea-gdpr-si-protectia-datelor-personale-in-romania/
https://protectia-datelor.eu/
https://www.mae.ro/node/46036
https://www.dcnews.ro/facebook-obligat-sa-respecte-regulamentul-general-privind-protectia-
datelor_587757.html
https://www2.deloitte.com/fi/fi/pages/risk/articles/Brexit-and-GDPR.html

57