IBU curs 16 martie 2016

Conciliul de la Lyon(1274); Mihail al VIII-lea Paleologul; Varlaam de Calabria

Contextul larg:
-Bizantinii așteptau scuze oficiale pentru 1204;
-Latinii căutau ca printr-un sinod să îi forțeze pe bizantini să semneze un act de unire.

Mihail VIII-lea Paleologul(1258-1282)

-readuce capitala de pe țărmul asiatic pe țărmul european;

-pe alocuri e numit ”noul Constantin”; este unul dintre cei mai mari împărați bizantini;
-dușmanii săi erau venețienii, latinii și Carol de Anjou, care doreau să ”recupereze”
Constantinopolul, dar o alianță cu un papă l-ar fi putut scăpa pe Mihail de acest pericol;
Mihail al VIII-lea încerca așadar, să găsească soluțiile prin care papi succesivi să stopeze
toate încercările occidentalilor de a reveni în Constantinopol. Odată ce de acolo fusese îndepărtat un
patriarh venețian, motivele papei pentru care acesta nu ar mai fi format încă o campanie
antibizantină ar fi trebuit să fie destul de susținute din partea lui Mihail al VIII-lea, propunerea
venită din partea împăratului trebuia să fie una serioasă, așa că el a jucat întodeauna cartea ideii de
unire religioasă, care era extrem de atractivă pentru orice papă, care ar fi dorit să își lege numele de
acest eveniment major. Deja la momentul acesta trecuseră mai bine de 200 de ani de lipsă de
contacte între cele două părți; schisma din 1054, cu amendamentul politic din 1204, era un fapt
consumat ce nu mai putea fi negat, deci ruptura celor două biserici era foarte evidentă în momentul
în care s-au demarat negocierile cu papalitatea. Așadar, unirea aceasta era o ofertă foarte
îmbietoare. Problema, atât pentru papă, cât și pentru împărat, era să găsească felul în care această
unire ar fi putut fi acceptată de către cei pe care fiecare îi avea în subordine.
Oricât a încercat Mihail al VIII-lea Paleologul să rămână neutru față de Biserică, funcția sa
și istoricul acesteia nu îl ajutau prea mult în acest sens; rolul și locul unui împărat bizantin în
contextul societății și Bisericii bizantine nu era unul de arbitru. Un împărat nu a fost niciodată
considerat un simplu laic, ci avea câteva prerogative clericale, care îi permiteau să fie asociat
ipotetic cu un membru al clerului. Așa că alegerea lui Mihail în această chestiune a fost să aibă un
discurs dublu, unul pentru occidentali, unde era dispus să aprobe orice, și altul pentru bizantini,
această dualitate reușind să o mențină timp de aproape zece ani. Problema a început în momentul în
care cele două tabere au trebuit să vină una lângă cealaltă și să se întrepătrundă. Din anul 1261 până
în anul 1274 împăratul Mihail a fost în stare să blocheze toate acțiunile militare ale unuia dintre
principalii săi adversari, Carol de Anjou, fratele regelui Franței. Acesta a fost omul care a căutat
toate drepturile patrimoniale lăsate de familiile franceze după căderea Constantinopolului, le-a
cumpărat și clama dreptul de a începe ofensiva antibizantină, numai că această ofensivă în secolul
al XIII-lea nu se putea desfășura fără binecuvântarea papei și de aceea toată atenția lui Mihail al
VIII-lea a fost direcționată spre papalitate, pentru a bloca ofensiva militară a lui Carol de Anjou,
ceea ce a și reușit timp de 13 ani.

1
Conciliul de la Lyon(1274)
Atunci când a venit un nou papă (după cea mai lungă vacanță pontificală din istorie, de 3
ani de zile, în care nu s-a căzut de acord asupra numelui unui nou papă; pentru această vacanță
pontificală este responsabil pe de o parte Mihail al VIII-lea care voia să plaseze acolo un om foarte
apropiat, iar pe de altă parte Carol de Anjou, care voia același lucru) prima problemă pe ordinea de
zi a fost legată de stabilirea unor principii de alegere pentru orice nou papă din momentul
respectiv și atunci s-au fixat aceste principii regăsite până în prezent. Pentru această țintă s-a
proiectat încă din anul 1271, la alegerea lui Grigorie al X-lea, un mare sinod în Occident, care
urma să fie deschis la Lyon, în 1274. În continuarea acestei idei centrale a pontificatului lui
Grigorie al X-lea, a doua problemă ce urma să fie discutată era unirea dintre cele două Biserici.
Grigorie al X-lea fusese reprezentant al instituției pontificale la Ierusalim, deci era foarte
familiarizat cu toate problemele Orientului, nu atât cele de la Constantinopol, cât cele care priveau
coabitarea cu Islamul și își dorea ca al treilea punct de discuție să fie convocarea unei cruciade
antiislamice, cât mai curând posibil. Grigorie al X-lea a considerat că nu poate avea o expediție
victorioasă antiislamică fără rezolvarea celor două chestiuni anterioare pe care le dorea discutate la
sinod.
Mihail al VIII-lea trebuia să împace cerințele papei cu dorințele bizantinilor. Împăratul a
găsit în Grigorie al X-lea un colaborator foarte bun, în comparație cu anii anteriori: în 1267 papa
Clement i-a impus împăratului bizantin o mărturisire de credință care cuprindea ”Filioque”,
purgatoriul etc. În schimb, papa Grigorie al X-lea nu i-a impus decât recunoașterea primatului
papal, care trebuia să fie exprimat prin alte două puncte: introducerea numelui papei în diptice la
Constantinopol și în rugăciuni și dreptul de judecată universală pe care papa putea să-l aibă.
Problema era că în sine construcția unirii nu era bazată pe o uniformitate doctrinară și cultică, deci
mărturisirea de credință rămânea separată și tipul acesta de impunere venită din partea instituției
pontificale era cu atât mai greu de acceptat după 1204.
În timpul lui Mihail al VIII-lea Biserica a fost cu totul subjugată intereselor politice,
din pricina dublului său discurs. Însă în preajma conciliului de la Lyon, în societatea bizantină a fost
o reacție foarte slabă-au existat doar câteva voci care s-au opus atitudinii prea diplomatice a
împăratului, au existat câteva represalii din partea puterii politice, printre care și patriarhul
ecumenic Iosif I, care a declarat că se va retrage din scaun dacă unirea se semnează așa.

Mihail al VIII-lea a trebuit să își formeze o delegație de încredere, care de pe o parte în fața latinilor
să reprezinte și Biserica, și care la Constantinopol să nu fie percepuți ca trădători:
-fostul patriarh ecumenic, Gherman al III-lea;
-un episcop aflat în funcție, Teofan al Niceei;
-3 laici, între care era secretarul imperial Georgios Acropolites, cel care a scris și o Istorie foarte
importantă de până la 1261.
Dintre aceste 5 persoane ale delegației, doi dintre laici au murit pe drum, ajungând la
destinație doar cei doi clerici împreună cu secretarul imperial. De la ceea ce a prezentat Mihail în
fața sinodului în 1273 ca fiind cerințele pontificale, la Lyon lui i s-a cerut o mărturisire de credință
pe care el o semnase anterior la Constantinopol, iar aceasta era formula extremă din punct de vedere
dogmatic, care includea acceptarea nu doar a primatului papal și a celorlalte două puncte mai sus
menționate, ci și acceptarea”Filioque”, acceptarea purgatoriului și acceptarea celor 7 taine în
formule specifice latine. Mărturisirea de credință de două pagini a fost semnată oficial în numele

1
împăratului de Georgios Acropolites. La Lyon totul a decurs ”perfect”, s-a citit din Sfânta
Evanghelie, s-a rostit Crezul cu adaosul ”Filioque”, s-au dat mărturii despre buna înțelegere a celor
două Biserici. Însă la Constantinopol, la sfârșitul aceste mărturisiri de credință, împăratul Mihail și
delegații săi au adăugat un paragraf total diferit de restul mărturisirii, în care se precizează că
simbolul de credință va fi mărturisit ca și până atunci, fără ”Filioque”, și că Biserica bizantină va
rămâne la obiceiurile de până atunci. Însă de-a lungul anilor, tendința tuturor delegaților la
Constantinopol din partea papalității a fost aceea de a presa înfăptuirea reală a unirii. Aceștia și-au
dat seama imediat după 1274 că unirea era doar un fapt teoretic, căci deși după 1261 latinii se
retrăseseră din Constantinopol, totuși acolo au rămas multe mânăstiri latine, cum ar fi cele ale
franciscanilor, rămase acolo până la căderea orașului(29 mai 1453!); așadar, informațiile despre
starea bizantinilor ”uniți” nu erau oferite papalității doar de împărat. Din 1275 până la sfârșitul
domniei lui Mihail, în 1282, acesta primea anual delegații prin care se solicita obținerea de
semnături de la toți membrii Sfântului Sinod pentru mărturisirea semnată la Lyon, lucru foarte greu
de înfăptuit. Astfel, împăratul a intrat în conflict cu Biserica sa, începând o campanie foarte
agresivă de obținere a semnăturilor.
Dibăcia lui diplomatică se poate observa și din faptul că și-a făcut un al doilea plan, în
cazul în care alianța cu papalitatea s-ar fi deteriorat. Mihail a încercat o strategie militară printr-o
alianță cu Casa de Aragon, care s-a dovedit a avea succes: prin ajutorul lui Pedro de Aragon el a
reușit să-l înlăture în 1282(cu câteva luni înainte de moartea sa) pe Carol de Anjou (la momentul
respectiv rege al Siciliei și al sudului Italiei), provocând o răzmeriță a sicilienilor împotriva
conducerii franceze și reușind astfel să decimeze întreaga armată a lui Carol în doar o singură
noapte. În pofida politicii religioase dezastruoase, din punct de vedere diplomatic Mihail al VIII-lea
a reușit în anul 1282 să lase moștenire fiului său un teritoriu bizantin mult mai larg decât cel preluat
de el din 1258, și de asemenea un teritoriu eliberat de presiunea politică venită din partea lui Carol
de Anjou.
Din perspectiva politicii religioase și a urmărilor acesteia, Mihail al VIII-lea a fost cel mai
excomunicat om din istoria Bisericii creștine:
-a fost excomunicat de propriul patriarh de două ori, excomunicare tranformată în
anatemă(excomunicare pe viață), înainte de unirea de la Lyon, pentru că l-a îndepărtat de la
conducere pe împăratul aflat în funcție prin ordonarea unei orbiri, care mai târziu a dus și la moartea
acestuia;
-a fost excomunicat de un sinod al episcopilor din Arta(pentru politica religioasă) și al episcopilor
din Epir(pentru o problemă de moralitate);
-a fost excomunicat de un sinod al Patriarhiei din Alexandria;
-a fost excomunicat de patru ori de instituția pontificală; la sfârșitul domniei lui a venit papa Martin
al IV-lea care a pronunțat într-un an și jumătate 4 sentințe de excomunicare pentru că Mihail nu a
reușit să impună unirea la Constantinopol.
Ca urmare:
-nu i s-au acordat drepturile care se cuveneau împăraților: nu a fost trecut în lista de împărați
pomeniți în Duminica Ortodoxiei-această decizie a fost luată la câteva luni după moartea lui;
-fiul lui nu a avut curaj să își înmormânteze tatăl cu fastul imperial obișnuit; inițial a fost îngropat
fără slujbă la marginea unui sat unde se afla tabăra militară(căci Mihail al VIII-lea a murit într-o
campanie militară, nu la Constantinopol), apoi, abia în 1289, trupul lui a fost mutat într-un mic oraș
din apropierea Constantinopolului;

1
-la 100 de ani distanță au început să apară tot felul de descrieri(asemenea reprezentărilor lui Iuda
după spânzurare-la Moldovița, Cozia etc.) legate de trupului lui, care a rămas nedescompus, ca
urmare a tuturor excomunicărilor.
Animozitatea de la 1204 a fost intensificată de acest eveniment de la 1274, sentimentul antilatin a
crescut tot mai mult; în societatea bizantină deja s-au creat două tabere:
-facțiunea pro-unionistă (unii intelectuali au fost atrași de această perspectivă politizată asupra
discursului religios; aceștia priveau imperiul în ansamblu, erau interesați de unire în vederea întăririi
imperiului în fața inamicilor);
-o masă largă care a mers pe mâna mărturisirii constante a credinței, dincolo de orice interes politic.

Varlaam de Calabria
De data aceasta Varlaam de Calabria va fi prezentat cu o fațetă pozitivă, înainte de
izbucnirea conflictului cu Sfântul Grigorie Palama.
Varlaam de Calabria este reprezentantul împăratului bizantin Andronic al III-lea la curtea
papală de la Avignon în 1338-1339, în timpul papei Benedict al XII-lea. El a condus această
delegație a bizantinilor, avându-l alături pe venețianul Stefan Dandolo. Acesta a participat alături de
Varlaam în această delegație pentru că era nevoie de un cunoscător de limbă latină și de greacă
totodată. Cei mai buni în această perspectivă erau cei din sudul Italiei, de unde provenea și
Varlaam. Venețianul nu era din sudul Italiei, dar familia sa avea mai bine de un secol petrecut la
Constantinopol. Familia Dandolo a fost una dintre familiile importante care a participat la căderea
Constantinopolului din 1204, iar bunicul lui, Erico Dandolo, a fost liderul venețienilor în acea
cruciadă și este unul dintre puținii latini înmormântați în Sfânta Sofia. Aceștia doi așadar, deși erau
de origine latină, reprezentau interesele bizantine.
Prilejul acestei delegații este încercarea de a face o alianță cu occidentalii, în vederea
stăvilirii pericolului otoman pe care Mihail al VIII-lea îl neglijase foarte mult din pricina
problemelor europene. Între timp cei doi frați Osman și Otman și-au consolidat o structură politică
foarte puternică ce amenința întreaga Europă. Despre ”Imperiul Otoman” se poate vorbi abia în
secolul al XV-lea, însă germenii acestuia sunt prezenți încă de la sfârșitul secolului al XIII-lea și
începutul secolului al XIV-lea. La mijlocul secolului al XIV-lea otomanii deja cuceriseră toată Asia
Mică și se pregăteau de marele pas în Europa(strategia lor era de a-și fixa capitala în cel mai vestic
punct al teritoriului cucerit), iar la sfârșitul secolului, peste 50 de ani, deja ocupaseră aproape toți
Balcanii, distruseseră Bulgaria și o parte din Serbia, peste alți 50 de ani cuceriseră
Constantinopolul, iar peste alți 50 de ani au ajuns și la Viena. Dacă ar fi existat o coaliție creștină
europeană la începutul secolului al XIV-lea, otomanii ar fi putut fi înăbușiți mai ușor decât cu orice
altă cruciadă anti-otomană ulterioară, precum cea de la 1396, la Nicopole, soldată cu eșec, sau cea
de la 1444, de la Varna. Dacă acestea două s-ar fi desfășurat cu câteva zeci bune de ani în urmă, ar
fi avut un cu totul alt efect. Forța otomană ar fi fost mult mai ușor de controlat printr-un război în
Asia Mică în anii 1330-1340, decât ulterior, după ce s-a extins atât de mult.
După eșecurile anterioare ale încercărilor de unire se instalase o profundă neîncredere,
prezentă la ambele părți. Unirea era doar un interes îndepărtat, pentru că de fapt latinii urmăreau ca
prin unire să își proiecteze un prim loc în Biserică, dar nu căutau o dezbatere teologică, o unire în
fapt, nu căutau adevărul. Bizantinii foloseau ideea unirii, pe care căutau să o plaseze cât mai departe
de momentul respectiv, pentru că ei căutau acordarea unui ajutor militar și apoi când pericolul va fi
dispărut, ”promiteau” și tratativele de unire. Papa Benedict al XII-lea cerea uniformitate a credinței

1
până la maxim, cu recunoașterea, dacă s-ar fi putut, din partea fiecărui preot care slujea în
Constantinopol.
Între cele două părți exista o mare diferență: bizantinii doreau să rezolve problema militară
și apoi să vorbească despre unire, latinii voiau întâi ca bizantinii să dea dovadă de adeziune și să se
accepte unirea, iar apoi să ofere și ajutorul militar. Nici unii nu aveau garanția că după ce vor
împlini condiția, vor primi făgăduința făcută.
Varlaam de Calabria îi expune papei situația cu importanta mențiune că pericolul
otoman vizează întreaga creștinătate a Europei, nu doar Imperiul Bizantin. Reprezentatul
bizantinilor îi atrage atenția papei că acordarea acestui ajutor militar nu este altceva decât apărarea
propriei sale poziții, a Romei, a Avignonului și a întregii Europe și creștinătăți. De asemenea,
egumenul bizantin aduce în discuție toate insulele creștine din Orient, care acum fuseseră despărțite
de Imperiul creștin(Armenia, Creta, Cipru etc.). El spune și că nu se poate face un război exclusiv
occidental împotriva otomanilor fără ajutorul grecilor. Cel mai important argument al lui Varlaam
este acela de a susține că prin această dovadă prin care occidentalii ar veni să îi ajute pe greci să
îndepărteze pericolul, s-ar constitui din nou acea balanță de încredere reciprocă de până la 1204. El
vorbește în continuare despre societatea bizantină care are nevoie de o alinare a pierderilor suferite
atunci: ”Dați dovadă de această demnitate, veniți și ne ajutați și cu siguranță apoi societatea va
putea să vă îmbrățișeze ca pe niște frați și vom discuta toate elementele care țin de teologie și ne
vom așeza la masă cu totul alinați în urma istoriei trecute”. Vorbind despre unire, Varlaam spune că
aceasta, dată fiind toată neîncrederea populației bizantine, ar putea fi acceptată numai în urma unui
sinod ecumenic, cu o reală dezbatere teologică.
Benedict al XII-lea s-a făcut că nu înțelege nimic din ceea ce i-a spus Varlaam și în
prima frază din discursul său spune, fără nici o legătură cu cele expuse de interlocutorul său, că
dubla purcedere a Sfântului Duh e absolut ortodoxă și corectă și ar trebui împropriată de Biserica
bizantină. Apoi, papa continuă să spună că pentru a se evita eșecul unirii de la Lyon este nevoie să
se facă un fel de sinod la Constantinopol și să se aleagă oameni potriviți care să fie trimiși la
Avignon sau la Roma și să fie școliți acolo și aceștia să se întoarcă în Orient și să-i învețe la rândul
lor pe toți membrii sinoadelor orientale care este adevărul. Abia după această etapă și după
obținerea de semnături unirea ar putea fi ratificată, iar după aceea s-ar putea discuta și despre un
ajutor militar.
Varlaam explică apoi cât de greu ar fi și cât de mult ar dura să se facă o astfel de selecție
a oamenilor, în condițiile în care otomanii băteau la porțile Bizanțului; de asemenea, el explică și că
după tot ce s-a întâmplat în 1204 și în 1274 cu Mihail, ar fi aproape imposibil de găsit oameni care
să dorească să vină în Occident și să ia contact cu teologia latină, mai ales că însuși împăratul se
temea să își manifeste fățiș dorința de unire, din pricina celor întâmplate cu Mihail al VIII-lea
Paleologul. El spune că o astfel de idee este cu totul iluzorie. Varlaam explică apoi că ar fi bine ca
un sinod unionist să se țină la Constantinopol, după ce acesta ar fi complet decongestionat de
pericolul otoman. Varlaam recomandă papei următoarele: ”Puteți, dacă voiți, să trimiteți la cei patru
patriarhi ai bisericilor orientale și la împărat delegații voștri ca să le spună: Bărbați frați, pentru că și
voi și noi mărturisim o Dumnezeire, o Ființă și Trei Persoane, deci un singur principiu, și nici voi,
nici noi nu învățăm fie identitatea Persoanelor din Dumnezeire, fie împărțirea Ființei, să ne
mulțumim cu acestea și să fim uniți.”. Pentru problema purcederii Sfântului Duh, Varlaam
recomandă ca fiecare să continue să creadă ceea ce dorește.
Aceste tratative au rămas însă fără nici o izbândă, iar pericolul otoman a fost iminent.