Metode psihometrice – chestionarul și testul psihologic

Chestionarul psihologic

Holban şi colab.(1978) definesc chestionarul ca o “investigaţie în fondul intim al individului

pentru dezvăluirea motivelor, opiniilor, atitudinilor, intereselor acestuia, incursiune care se
bazează pe o succesiune logică şi psihologică de itemi adresaţi persoanei şi ale căror răspunsuri
sunt consemnate în scris”.
Se prezintă astfel şi o clasificare a chestionarelor în chestionare de opinii şi atitudini,
chestionare de interese, chestionare motivaţionale şi la care pot fi adăugate chestionarele de
personalitate (de exemplu Inventarele Minnesota).
Un chestionar este un ansamblu de întrebări scrise sau de imagini alese şi aranjate astfel încât
să servească obţinerii de informaţii despre o temă fixată, care au rolul de a determina din partea
celui care răspunde un comportament verbal sau non-verbal ce se înregistrează în scris. (Albu,
2000)
Construirea unui chestionar presupune o muncă laborioasă prin parcurgerea mai multor
etape:
- stabilirea temei (obiectului) chestionarului
- documentarea cu privire la obiectul respectiv
- stabilirea ipotezelor
- selectarea eşantionului
- aplicarea pilot a chestionarului pentru a vedea dacă a fost bine elaborat
- definitivarea chestionarului
- administrarea chestionarului
- recoltarea şi analiza datelor obţinute
- stabilirea concluziilor având în vedere ipotezele formulate
După Albu (2000), elementele componente ale unui chestionar sunt consemnele (adică
instrucţiunile şi informaţiile date persoanelor care răspund la chestionar şi care sunt prezentate
într-o manieră identică tuturor subiecţilor) şi întrebările sau imaginile.
 După tipurile întrebărilor cuprinse în chestionar putem distinge: chestionare cu întrebari
închise (răspunsurile sunt furnizate dinainte, subiectul trebuind să aleagă), chestionare cu întrebări
deschise (subiectul are deplina libertate de a răspunde dar răspunsurile sunt dificil de analizat din
punct de vedere calitativ) şi chestionare cu întrebări mixte.

Testul psihologic

Definiţie
În DEX (1984) prin test se înţelege proba prin care se examinează în psihologia
experimentală unele aptitudini fizice şi psihice ale unei persoane; materialul (fişe, tablouri,
scheme) cu care se face aceasta probă.
Anastasi (1976) definea testul ca o măsura obiectivă şi standardizată a unui eşantion de
comportament.
Cronbach (1970) spunea despre test că este un procedeu sisematic pentru observarea
comportamentului unei persoane şi a cărui descriere se face pe baza unei scale numerice sau a unui
sistem categorial.
O definiţie complexă a testului este dată de Aurel Stan (2002): “procedeu standardizat de
investigaţie psihodiagnostică punând în evidenţă, prin diferite modalităţi de stimulare a subiecţilor,
comportamentele relevant psihodiagnostice, exploatabile informaţional, pe baza comparării
rezultatelor obţinute cu cele aparţinând unor eşantioane reprezentative de persoane aflate într-o
situaţie de examinare identică şi care foloseşte, în descrierea si explicarea concluziilor, termeni
ştiinţifici specifici teoriei pe care se bazează construcţia sa“

Caracteristicile testului psihologic

1. Este un instrument de evaluare a comportamentului, alături de alte instrumente ale
metodei experimentale. El serveşte la măsurarea unor atribute psihice sau/ şi predicţia unor
comportamente.
2. Este un instrument standardizat. Standardizarea se referă la modalitatea de
administrare, cotare şi raportare la etalon. Standardizarea testului implică astfel un proces de
obiectivizare şi uniformizare cu privire la aceste etape ale testării psihologice.
3. Este alcătuit dintr-o colecţie de itemi sau stimuli specifici care generează o reacţie
specifică din partea subiecţilor testaţi. (Stan, 2002)
4. Vizează un eşantion de comportament. Dacă un psiholog doreşte să evalueze
vocabularul unui copil sau aptitudinile sale aritmetice, va trebui să îşi aleagă din totalitatea
comportamentelor disponibile câteva reprezentative pentru a le include într-o probă psihologică.
5. Are ca scop evidenţierea unor comportamente “relevant diagnostice” prin
compararea rezultatelor obţinute cu cele reprezentând eşantioane reprezentative de persoane.
Testele psihologice sunt utilizate în general pentru a stabili un diagnostic psihologic, pentru
a face aprecieri şi predicţii referitoare la subiecţi şi pentru a lua decizii asupra persoanelor în cadrul
unei evaluări psihologice.

Clasificarea testelor psihologice

Albu (2000) prezintă o clasificare a testelor psihologice astfel:

• după modul de executare a sarcinii de către subiect:
o teste orale
o teste scrise (creion – hârtie)
o teste de performanţă (cu manipulare de obiecte şi piese sau teste administrate de
calculator)
• după gradul de utilizare a limbajului în rezolvarea sarcinii:
o teste verbale (teste de vocabular sau de rafinament verbal)
o teste non-verbale (de exemplu completarea unor figuri lacunare)
• după numărul de persoane care pot fi examinate simultan:
o teste individuale
o teste colective
• după timpul de execuţie a sarcinii:
o teste cu limită de timp
o teste cu timp de lucru nelimitat
• în funcţie de comportamentele evaluate de itemii lor:
o teste cognitive:
 teste de aptitudini
 teste de succes educaţional
 o teste afective:
 chestionare de personalitate
 tehnici proiective
 teste obiective de personalitate
• după modul de stabilire a cotei la test:
o teste obiective (cotarea răspunsurilor se face după o regulă prestabilită)
o teste subiective (folosite în psihologia clinică şi care permit ca mai mulţi evaluatori
să coteze foarte diferit răspunsurile aceleiaşi persoane, testele proiective făcând
parte din această categorie)
• după modul în care se interpretează scorurile testelor:
o teste normative (scorul individual se interpretează prin raportare la un etalon)
o teste centrate pe criteriu (în care de la început a fost stabilit nivelul acceptat de
performanţă, iar rezultatul este exprimat prin “a reuşit” sau “nu a reuşit”)
o teste idiografice (presupun completarea aceleiaşi forme a chestionrului în ocazii
diferite pentru a vedea evoluţia în timp a scorului)
o teste ipsative (presupun interpretarea scorurilor pentru un subiect prin compararea
între ele sau prin compunerea scorurilor altor persoane. Un exemplu este testul de
interese profesionale în care subiectul trebuie să aleagă afirmaţia care i se portiveşte
cel mai mult şi/ sau informaţia care i se potriveşte cel mai puţin)

Funcţiile testelor psihologice

Orice test are o funcţie diagnostică şi una prognostică, valoarea lor depinzând de scopul
pentru care a fost creat instrumentul respectiv. Dar, aşa cum apreciază Anne Anastasi, de multe
ori predicţia se bazează pe diagnosticul unui potenţial sau al unei capacităţi: ”nici un test psihologic
nu poate face mai mult decât să măsoare un comportament. Dacă un asemenea comportament poate
servi ca un indicator efectiv al altui comportament, acesta poate fi determinat numai prin cercetare
empirică” a itemilor.
Psihodiagnoza ca activitate sistematică de evaluare psihologică are următoarele funcţii:
1) Surprinderea corectă a trăsăturilor si capacităţilor psihice individuale si evidenţierea
variabilităţii psiho-comportamentale intra-grupală versus grup de referinţă
2) Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate prezentă, în special în cazul
disfuncţiilor sau tulburărilor psihice
3) Prognoza evoluţiei probabile a comportamentului persoanei în anumite condiţii si situaţii
contextuale, în funcţie de repere
4) Evidenţierea cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la o normă(etalon) de dezvoltare
psiho-comportamentală; se pune problema distincţiei între normalitate si anormalitate
5) Evidenţierea sau validarea(demonstrarea funcţionalităţii) programelor de învăţare si formare
6) Formarea unor capacităţi de cunoastere si autocunoastere
7) Sprijinirea unor decizii în consiliere si orientare vocaţională (evidenţierea de capacităţi si
motivaţie)
8) Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie, asistenţă, consultanţă psihologică
9) Verificarea unor ipoteze stiinţifice, prin utilizarea testelor în cadrul experimentelor stiinţifice

Domenii de utilizare a testelor psihologice

Dintre domeniile de aplicabilitate ale testelor psihologice pot fi amintite: psihologia clinică,
psihologia şcolară, consilierea psihologică, psihologia muncii sau neuropsihologia.
În psihologia clinică, cel mai adesea este vizată evaluarea psihopatologiei mai ales prin probe
proiective şi chestionare de personalitate. Printre probele cele mai aplicate în psihologia clinică se
numără testele Roschach, Szondi, Lusher, TAT (Thematic Aperception Test), chestionarul
Eysenck, Schmiescheck, inventarul MMPI (Minnesota Multifazic Personality Inventory).
Evaluarea inteligenţei este un alt aspect vizat în psihologia clinică. Psihologul clinician intervine
diagnostic şi terapeutic în:
• Aprecierea normalităţii/ anormalităţii dezvoltării neuropsihice a copilului şi adolescentului
(clinica pediatrică).
• În investigarea dezordinilor de personalitate, a stărilor reactiv-anxioase, a tentativelor de suicid
sau a stărilor de criză.
• În comportamentul deviant, asocial, antisocial sau delictual.
• În pervertirea instinctelor alimentare (anorexie, obezitate, bulimie).
• În aprecierea dezordinilor neurologice sau psihiatrice, calculul indicelui de deteriorare, ca şi în
recuperarea unor funcţii mintale pierdute total sau parţial.
• În diagnoza şi recuperarea problemelor aduse de involuţie, sau de patologia asociată îmbătrânirii.
• În expertizarea capacităţii de muncă sau a deficienţelor de intelect pentru acordarea certificatelor
de persoană handicapată.

În psihologia şcolară, prin aplicarea testelor psihologice, este vizată evaluarea maturităţii
şcolare, evaluarea progresului în procesul informativ – educativ, evaluarea potenţialului de învăţare,
evaluarea copiilor cu cerinţe speciale. Prima arie în care s-a produs dezvoltarea şi utilizarea testelor
mentale (pentru a respecta termenul propus de Cattell) a fost câmpul educaţional, şcoala, prin bateria
creată şi publicată de Binet şi Simon în 1905. La aproape un secol de la lansarea primei Scale metrice
a inteligenţei, şcoala rămâne în continuare marele beneficiar al psihodiagnozei. Utilizarea acesteia pe
terenul educaţiei are funcţii complexe:
• Depistarea copiilor cu o subdotare intelectuală (debilitate mintală, intelect de limită), sau cu alte
caracteristici neuropsihiatrice, pentru a li se crea condiţii favorabile de tratament psihopedagogic
diferenţiat, prin şcoli speciale sau prin integrare în învăţământul de masă.
• Depistarea supradotaţilor, pentru instituirea unei pedagogii a excelenţei (curriculum diferenţiat).
• Diagnosticarea problemelor de învăţare şi a celor comportamentale (de conduită), pentru a stabili
programe educaţionale adecvate (“educaţia pe măsură”).
• Selecţia educaţională prin teste standardizate la colegii sau universităţi (nu ca o procedură unică,
ci în asociere cu altele, cum ar fi scrisorile de recomandare, mediile din timpul anilor de studiu la
anumite discipline şcolare, interesele elevului în afara şcolii etc.).
• Testele educaţionale (docimologice sau de cunoştinţe), pentru a verifica fie gradul de atingere al
obiectivelor operaţionale, fie pentru a face un diagnostic –local, regional sau naţional – al
învăţământului însuşi ca sistem, fie pentru a detecta cunoaşterea minimă prin posesia căreia se
poate face o certificare a educaţiei primite într-un ciclu sau tip de şcoală.
Prin intermediul psihodiagnosticului şcolar se poate asigura personalizarea învăţământului şi
tratarea diferenţiată a elevilor, determinarea nevoilor de educaţie, orientarea şcolară şi profesională,
selecţia elevilor pentru programe speciale, determinarea potenţialului de învăţare şi promovarea
metodelor de diagnostic formativ, controlul şi autocontrolul procesului educativ, surprinderea
elementelor motivaţional-afective legate de învăţare, radiografierea grupului şi a dinamicii sale etc.
Credem că zona celei mai vaste şi mai fructuoase întâlniri dintre ştiinţa testelor (psihometria) şi ştiinţa
examinării (docimologia, doxolgia sau docimastica) este cel al evaluării. Chiar randamentuil şcolar,
ca raport dintre aptitudinile, interesele elevului şi gradul de acoperire al obiectivelor operaţionale,
exprimate prin calificative, note sau medii şcolare, este locul unde testarea psihologică şi cea
educaţională se întâlnesc în modul cel mai fericit.

În consilierea psihologică se urmăreşte evaluarea aptitudinii, evaluarea comportamentului social

sau evidenţierea intereselor în scopul orientării şcolare şi profesionale.
Cum ar putea fi acest copil mai puţin conflictual în grup? Ce carieră ar fi cea mai potrivită pentru
persoana X? Ce activităţi i s-ar putea recomanda după pensionare lui Y, pentru a se potrivi cu structura
sa cognitivă şi cu interesele sale? Cum ar putea depăşi solicitările prea stresante o personalitate de tip
A, pentru a preveni un infarct? Sunt doar câteva din întrebările la care poate răspunde psihodiagnoza
în domeniul consilierii.

În psihologia muncii, cu ajutorul testelor, psihologul urmăreşte:

• să evalueze forţa de muncă, pentru a face o selecţie în domeniul profesiunilor;
• să prevină fluctuaţia forţei de muncă şi accidentele de muncă;
• să avizeze periodic activităţile cu risc (lucrul la înălţime, portul de armă etc.);
• să ofere criterii valide de promovare şi să ajute la construirea carierei;
• să identifice structura aptitudinală, cea a factorilor de personalitate şi a intereselor pentru a
ajuta la reprofesionalizare şi la reconversie profesională;
• să asiste tehnic reciclarea şi reprofilarea într-o lume în care schimbarea devine condiţia sa
permanentă;
• să contribuie la ameliorarea climatului de muncă prin cunoaşterea dinamicii grupurilor.

În neuropsihologie, testele se folosesc pentru evaluarea leziunilor cerebrale.

Surse de eroare în testarea psihologică

Orice scor la un test psihologic este rezultatul unui scor real şi al unei erori pe măsură. Măsura
în care scorurile la un test exprimă de fapt valorile reale ale contextului măsurat presupune
calcularea fidelităţii testului respectiv, dar acest lucru va fi analizat la momentul potrivit.
Situaţia ideală, dar niciodată întâlnită în practică, este absenţa erorii. Cele mai frecvente surse
de erori în testarea psihologica ar putea fi sintetizate astfel:
 • caracteristici stabile ale persoanei (altele decât cele măsurate):
o abilitatea generală a înţelegerii instrucţiunilor (dată de nivelul intelectual);
o deprinderi de rezolvare ale testelor;
o cunoaşterea de către subiect a răspunsurilor la unii itemi;
o deprinderi specifice care pot influenţa modul de rezolvare a testului în cauză (de
exemplu deprinderea în jocurile sega sau pe calculator influenţează performanţa în
testele de atenţie);
• caracteristicile situaţiei în care are loc testarea:
o caracteristicile temporare ale persoanei: starea de sănătate, oboseala, motivaţia,
tensiunea emoţională;
o condiţiile fizice ale administrării testului (de căldură, luminozitate, etc.);
o interacţiunea dintre personalitatea examinatorului şi cea a subiecţilor;
o factori de distragere a atenţiei (un zgomot neaşteptat, etc.) ;
• caracteristici ale testului folosit:
o probabilitatea ghicirii răspunsurilor la itemii cu alegere multiplă;
o modul de administrare al testului (pe calculator sau creion – hârtie);
o greşeli în formularea unor itemi (itemul este ambiguu, nu este înţeles de subiecţi
deoarece conţine neologisme, nu este potrivit populaţiei căreia îi este destinat, etc.).

Întrebări, exerciții și aplicații:

1. Care este diferența dintre testul psihologic și chestionarul psihologic?

2. Căutați și enumerați două exemple de teste obiective și două exemple de teste subiective în
psihologie.

3. Alegeți o funcție a evaluării psihologice pe care o considerați extrem de importantă/relevantă

și motivați alegerea făcută.

4. Formulați cu propriile cuvinte rolul testării psihologice pentru domeniul vostru de interes din
psihologie.

5. Care surse de eroare credeți că pot fi controlate de examinator când se realizează testarea
psihologică și cum ați face voi acest lucru?