Modernismul in

“Testament”(Tudor Arghezi)

Studenta :Preda Ana Mirela

PIPP-Pitesti Anul I
Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de
prim rang a-i perioadei interbelice.
Biografia scriitorului, plină de cotituri, a rămas până astăzi controversată în multe detalii. S-a născut la
23 mai 1880 la Bucureşti, într-o familie originară din Cărbuneşti – judeţul Gorj.
Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor,
apare ziarul “Bilete de papagal”. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.În 1931 apare
volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică
volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec
de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.
Contextul apariţiei; încadrarea textului poetic într-o
specie; modernismul operei
• Primul volum de versuri publicat în 1927 de Tudor Arghezi poartă
titlul “Cuvinte potrivite” şi debutează cu poezia “Testament”, care
este o artă poetică modernă, deoarece exprimă crezul artistic şi
viziunea asupra lumii prin mijloace stilistice variate şi înnoitoare.
• Poezia aparţine direcţiei moderniste fiindcă impune forme noi în
planul creaţiei artistice, adânceşte lirismul, ambiguizează limbajul,
construieşte metafore inedite potrivit esteticii noi, prin care
elementele urâtului se transformă în frumos (estetica urâtului).
• Tudor Arghezi este preocupat de menirea poetului în univers, de
misiunea artei sale, de raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică, de
şlefuirea cuvintelor.
Viziunea despre lume
• “Testament” este o artă poetică interbelică socotită o capodoperă a liricii
argheziene, deoarece ilustrează prin mijloace artistice inovatoare unitatea
de concepţie şi de viziune a poetului asupra existenţei.
• Adept al esteticii urâtului, Arghezi consideră că orice aspect al realităţii,
frumos sau urât, grotesc sau sublim poate constitui material poetic.
• Poezia este un monolog adresat, caracterizat prin lirism subiectiv pentru că
din text nu lipsesc mărcile subiectivităţii (verbe, pronume, adjective
pronominale la persoana I, singular), exprimând convingerile şi aspiraţiile
artistice ale poetului în legatură cu rolul creatorului şi al artei sale. Arghezi
este interesat şi de raportul artistului cu receptorul/ cititorul căruia i se
adresează părinteşte, sfătos.
Tema şi motive literare
• Tematica este specifică unei arte poetice: procesul creaţiei, menirea
acesteia, rostul poetului în societate.
• Motivul central al poeziei este “cartea” care înseamnă cunoaştere, legatura
spirituală dintre generaţii, pentru că aminteşte despre străbuni şi se
adresează tinerilor cititori.
• Câmpul semantic al cărţii este alcătuit din cuvintele: “testament”, “hrisov”,
“cuvinte potrivite”, “vioară”.
• Motivul poetului-făurar este “rob”, ipostază în care, cu modestie, se aşază
Arghezi în raport cu receptorul.
• Motivul revoltei este axat pe termenii: “durere”, “stăpân”, “bici”, răzvrătită”.
• Câmpul semantic al creaţiei adună cuvinte sugestive cum sunt: “treaptă”,
“condei”, “călimară”.
 Compoziţia poeziei
• Titlul are înţeles metaforic, se află în strânsă legatură cu tema şi exprimă dorinţa poetului
de a lăsa cititorilor o moştenire spirituală: cartea sa.
• Incipitul introduce receptorul în problematica poeziei, în mod direct, prin referire la
atitudinea scriitorului faţă de creaţie, faţă de lume, el având doar o avere spirituală: “Nu-ţi
voi lăsa, drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte.”
• Ca un părinte spiritual sau ca un mentor, eul liric se adresează direct cititorului, “fiule”
(substantiv în vocativ). Cartea oferită acestuia este “o treaptă” a cunoaşterii, “rodul durerii
de vecii întregi”, un bun de mare valoare care trebuie păstrat: “Cartea mea-i, fiule, o
treaptă”.
• Compoziţional, “Testament” are cinci strofe, alcătuite dintr-un numar inegal de versuri:
prima are opt versuri, a doua-patru, a treia şi a patra sunt poliforme, iar a cincea are opt
versuri.
• Strofele se pot grupa în trei secvenţe poetice: prima (strofa unu şi doi) evidenţiază legatura
dintre poet şi urmaşi (cititorii); a doua (formată din urmatoarele două strofe) redă rolul etic,
estetic, social al poeziei; a treia (ultima strofă) ilustrează efortul creator.
• Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie “carte” şi a echivalentelor ei
stilistice în diferite poziţii ale discursului poetic, în fiecare dintre cele trei secvenţe lirice.
 Compoziţia poeziei
• Relaţiile de opoziţie se stabilesc între diverse componente ale
poemului: “sapa-n condei şi brazda-n călimară”, exemplu în care
sapa şi brazda sunt unelte specifice muncii fizice, iar condeiul şi
călimara simbolizează creaţia. Alte cuvinte în opoziţie sunt:
“zdrenţe”-coroane”; “venin-miere” care sugerează bogaţia
lexicului în poezie. În versurile “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”, există opoziţia dintre graiul
popular, sursă a lexicului poetic şi “cuvinte potrivite” care
sugerează versificarea şi fac aluzie la titlul volumului din 1927, care
se deschide cu “Testament”.
• Relaţia de opoziţie este prezentă în versurile care susţin estetica
urâtului: “Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi
preţuri noi”, versuri în care enumeraţia metaforică din primul vers,
ce indică urâtul, este în antiteză cu sintagma din al doilea vers
”frumuseţi şi preţuri noi”, adică opera, creaţia, arta, deci frumosul.
• O altă opoziţie sugerează diferenţa dintre “slova de foc”-inspiraţia,
talentul şi “slova faurită”-efortul creaţiei.
• De asemenea, în finalul artei poetice, există opoziţia dintre rob şi
Domn, cel dintâi sugerând poetul modest, iar cel de-al doilea-
cititorul (ceea ce explică relaţia dintre autor şi receptor): “Robul a
scris-o, Domnul o citeşte”
Semnificaţii şi limbajul expresiv
• Motivul central “cartea” are în poem mai multe semnificaţii: “treaptă”, etapa în
cunoaştere, în acumulările spirituale; “hrisovul cel dintâi”, actul care legitimează un
popor dându-i personalitate, “vioara” în sens metaforic desemnând opera poetului:
“Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară”.
• În cartea sa, Arghezi elogiază pe străbunii care au fost creatorii bunurilor materiale şi
marchează momentul în care s-a făcut trecerea la făurirea bunurilor spirituale: “Ca să
schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară…”
• În acest demers, poetul, asemenea unui demiurg, a transpus limbajul popular în
metafore şi simboluri, aşa cum sugerează verbele: “am ivit”, “am prefăcut”, “grămădii”,
“iscat-am”.
• Arghezi subliniază rolul social şi moralizator al artei atunci când se referă la suferinţele
poporului puse pe seama “stăpânului” ce trebuie pedepsit pentru atitudinea nedreaptă
ce a dus la revolte şi nemulţumiri. Caracterul justiţiar este evident în versurile: “Biciul
răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor”.
• Poezia “Testament” este emblematică în lirica argheziană pentru ilustrarea esteticii
urâtului, dar şi pentru ideea că poezia se naşte din inspiraţie şi talent pe de o parte, iar pe
de altă parte, din sacrificiu şi efort.
• Metaforele “slova de foc” şi “slova faurită” care pun în valoare aceasta idee,
“Împărecheate-n carte se mărită”, deci sunt fundamentale pentru creaţie.
 Limbajul expresiv
• Tudor Arghezi, după Eminescu, a contribuit în mod
semnificativ la revoluţionarea limbajului poetic
prin metafore, asocieri de cuvinte inedite, şocante,
care au la bază termeni nepoetici, din diferite
straturi lexicale: arhaism (“hrisov”), regionalism
(“grămădii”), expresii populare (“pe brânci”,
“plăvani”, “zdrenţe”), termeni religioşi (“icoane”,
“Dumnezeu”, “cu credinţă”), neologism
(“obscure”).
• Pentru Arghezi, poezia este îmbinarea “slovei
făurite”, şlefuite de un adevărat bijutier al
cuvintelor, şi a “slovei de foc”, inspiraţie de
sorginte divină. Rolul poetului este de a da
cuvintelor urâte “bube, mucegaiuri şi noroi”, forme
şi conţinuturi noi, transformându-le în “versuri şi-n
icoane” şi de a găsi calea cea mai potrivită pentru
a păstra legatura dintre generaţii
Opera lui Arghezi inseamnă depăşirea "pesimismului" eminescian, din punct de vedere al lirismului. In locul
acestuia apare o atitudine mai luptătoare, expresia conflictului mai limpede in conştiinţa de sine şi in
hotărarea acţiunii.
Se spune ca …
• Tudor Vianu afirmă "de la Mihai Eminescu incoace lirica romanească n-a
cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai
puternică şi cu repercusiuni mai intinse asupra intregului scris literar”
• despre "miracolul arghezian" sau despre "Marele Alpha". in viziunea critică
a lui Ov. S. Crohmălniceanu "Arghezi a deschis principalele drumuri ale
poeziei romaneşti interbelice. Miraculoasă e siguranţa cu care a intuit
aproape toate formele liricii moderne. [] e placa turnantă a liricii
romaneşti"al vremii, decat acelea legate de Tudor Arghezi".
• Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creaţie că:
"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără
margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată
tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au
fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."
Fabula “Acul siAta ” Și cu toate că ți-am spus
Nenea Acul, țața Ața
Își pierdură dimineața
Pe un cot
De postav sau șeviot.
Nu prea știu porecla lor,
Pentru că nu sînt croitor.
Acul zise : - ,,Ce ai azi
De te-ncurci mereu și cazi ?
Cînd te rupi și cînd te-nnozi
La un fir cu două cozi.”
Ața zise : - ,,Tu mi-o spui,
Cînd mă duci așa haihui ?
Ia mai bine ține-ți gura
Și fă drept împunsătura.
Văd că lucrul nu ți-e drag,
Cpși de-o zi la un nădrag
Și nu te-am văzut în stare
Să pui niște buzunare.
Te-ai întors de-atîtea ori
De la bumbi la cheotori
Că-i pui strîmb, mai jos, mai
sus,
Ca un încăpățînat
Tu nici nu m-ai ascultat.
Și clientul și patronul
Au văzut că pantalonul
Încercat a treia oară
Tot îl roade
Și nu-i vine cumsecade.
Ia nu te mai îngîmfa,
Lua-te-ar Naiba să te ia. Mult o să te mai rabd și car ?
Cine treaba nu și-o știe Parcă ți-aș fi fost măgar.
Ia o altă meserie.” Nu vezi c-ai îmbătrînit ?
Altă treabă nu mai ai, Cicăleala te-a băbit
De te ții de mine scai ? Și, din neagră, ai albit.
Nu mai pot să fac un pas, Tu ești ce feseseși : Ața ?
Că-mi dai una peste nas. Îți dă, uite, și mustața.
Numai să nu-ți pară rău. Cînd m-am însurat cu tine
Fii, mă rog, de capul tău. Nu te săturai de bine. Dar cînd fuse - de odată -
Nu-i destulă o rușine, Ai uitat, de cînd te-am luat Cearta mai întărîtată,
Ca un maț c-atîrni de De pe ghem, că ți-s bărbat ?”
A intrat, cum s-a făcut,
mine ?
O mașină de cusut.