Învățarea eficientă

Nu orice stil de învățare este la fel de eficient – adică aduce aceleași rezultate. De aceea,
este necesar să reflectăm și să deprindem o serie de stiluri de învățare care, alături de mijloace
adecvate, dar și de metode și, evident, având în vedere o serie de aptitudini, vor duce la o
învățare eficientă.
Prima problemă pe care trebuie s-o evidențiem este legată de auto-diagnoza învățării. Cu
alte cuvinte, fiecare dintre noi trebuie să se întrebe cum anume învață, iar această auto-diagnoză
trece prin filtrul unei serii lungi de întrebări sau enunțuri la care putem răspunde, respectiv la
care putem reflecta, cum ar fi:

1. În timpul cursurilor mă plictisesc

2. Dacă nu înțeleg ceva, întreb
3. Nu ezit să întreb ceva în timpul cursului (nu doar la seminar)
4. Nu mă implic în activitatea de seminar
5. Sunt deseori prezent la cursuri
6. Mă simt confortabil cu colegii din grupă
7. Îmi place să mă pregătesc pentru examen nu numai în sesiune, dar și în timpul
semestrului
8. Învăț numai pentru că așa se cere
9. Învăț la birou
10. Învăț cu aparatul de radio/televizorul deschis
11. Învăț cu voce tare
12. Face adesea schițe, modele, pentru a-mi ușura învățarea
13. Dacă întâlnesc un cuvânt necunoscut, îl caut în dicționar, nu trec pur și simplu mai
departe

Evident, pot fi imaginate multe alte întrebări care să descrie stilul în care fiecare dintre
noi învață.
Exercițiu tematic – Realizați în scris o scurtă descriere a modului în care învățați. Apreciați
care sunt elementele care duc la sporirea eficienței actului de învățare și care sunt cele care
diminuează această eficiență. De asemenea, apreciați care este motivația reală pentru care
învățați. Faceți o disociere între elementele exterioare (ambientale – gen zgomote, lumină etc. -
și cele interioare). Care credeți că este combinația ideală de elemente ambientale exterioare și
interioare care vă asigură cea mai bună stare pentru învățare?
Subliniere – Vă puteți da seama, în momentul în care învățați, că ați acumulat suficiente
cunoștințe, că ați ajuns la un nivel maxim al actului de învățare? Încercați să descrieți cât mai
detaliat care este momentul în care ați simțit cu adevărat că ați învățat suficient de bine. Care
sunt elementele după care v-ați dat seama că ați învățat suficient?

Stiluri de învățare
Stilul de învățare se referă la modalitatea preferată a unui individ de a recepta, prelucra, stoca și
reactualiza informația. După cum se poate constata, descrierea stilului de învățare nu are legătură
cu capacitățile de învățare ale unei persoane anumite.
Există mai multe stiluri de învățare, în funcție de anumite criterii.
a. După modalitatea senzorială predominană, putem enumera trei astfel de stiluri:
Stil de învățare de tip auditiv (cazul celor care vorbesc în timp ce învață – cei care nu
suportă liniștea în timpul învățării)
Stil de învățare de tip vizual (sunt cei care preferă să vadă ceea ce învață – folosesc
imagini, texte scrise, hărți, scheme, diagrame etc.). Adesea, ei simt nevoia să rescrie
materialul pentru a-și fixa mai bine conținuturile.
Stil de învățare de tip kinestezic (sunt cei care simt un impuls de a se implica fizic în
activitatea de învățare – iau notițe, subliniază adesea, se mișcă chiar – sunt cazurile care
preferă să ia pauze mai des).
După cum se poate observa, aceste stiluri reproduc, în mare, trei zone senzoriale majore ale
corpului – zona auditivă, zona vizuală și cea kinetic-musculară. Evident, aceste stiluri nu sunt
pure, în realitate ele se amestecă în orice act de învățare, dar descriu tendințele dominante pe care
le poate cunoaște actul de învățare.
b. Stilurile de învățare se pot clasifica și în funcție de modul de raportare la cunoștințe. în
general, pentru ca învățarea să fie cât mai eficientă, trebuie să existe o parcurgere a mai
 multor etape, de la experiența activă, trecând prin reflectare și conceptualizare abstractă și
încheind cu aplicarea practică. După cum se poate constata, este vorba despre o
„îmbogățire” a bagajelor de cunpștințe pe toate planurile, atât concrete, cât și teoretice.
Există, din acest punct de vedere, patru situații posibile, deci patru stiluri posibile:
1. Cei care se bazează pe experiența concretă – sunt cei care învață din situațiile particulare,
având tendința de a trata fiecare situație ca un caz unic. Nu preferă textele teoretice.
2. Cei care se bazează pe observația reflexivă – sunt cei care procedează la o observație
minuțioasă. Sunt cei care se bazează foarte mult pe elemente senzoriale (vizuale și
auditive). Se afirmă că în general sunt mai introvertiți.
3. Cei care se bazează pe generalizarea abstractă (conceptualizare). Sunt mai înclinați spre
aspectele teoretice.
4. Cei care se bazează pe experimentarea activă se referă la învățarea prin descoperiri,
rezolvarea unor probleme concrete. Nu preferă situațiile pasive, de genul expunerii. Sunt
preocupați de aspectul novator-acțional al unei informații.

Astfel, putem descoperi patru mari stiluri de învățare:

Stilul divergent (imaginativ) – se bazează pe observație reflexivă și experiență concretă (1 și 2).
Este stilul celor care întreabă mereu „de ce?”. Sunt orientați mai degrabă spre întreg decât spre
părțile componente. Este mult bazat pe sentimente și intuiție. Sunt cei care pun adesea întrebarea:
De ce? Este stilul celor care lucrează mult în carieră cu oameni.
Stilul asimilator – sau analitic, teoretic. Se bazează pe conceptualizare abstractă și observație
reflexivă (situația 3 și 2). Cei care au acest stil pot valorifica reflecțiile personale asupra
situațiilor – ajung la concepte și teorii foarte abstracte și foarte generale.
Stilul convergent (pragmatic) – se bazează pe conceptualizare abstractă și experimentare activă
(3 și 4). Cei care au acest stil sunt înclinați spre aplicabilitate practică. Este stilul celor cu pasiuni
tehnice deosebite.
Stilul adaptativ (dinamic) – se bazează pe experiență concretă și experimentare activă (1 și 4).
Preferă să învețe „concret”, în situații reale. Din perspectivă profesională, sunt cei care se
adaptează bine marketingului, vânzărilor, dar și educației. Sunt entuziaști etc.

Elementele unui training de învățare

Trainingul de învățare vizează însușirea cunoștințelor legate de învățarea eficientă, de tehnici și
metode de învățare eficientă, precum și formarea de abilități în materie de învățare. Învățarea
presupune mai multe etape:
1. Motivarea. Nu se învață decât ceea ce are o importanță pentru cel care învață. De aceea,
motivarea sau motivația este esențială. Pentru a ridica nivelul motivației, este necesar să
accentuăm importanța elementelor care sunt învățate. Motivația se asociază adesea cu
curiozitatea, de aceea, este potrivit ca învățarea să fie precedată de elemente interogatorii.
Orice act de cunoaștere pornește de la relevarea unei nevoi/unui gol de cunoaștere. A
stimula nevoia de a umple acest gol, a releva aspectele pozitive ale umplerii golului se
traduce prin sporirea motivării generale a actului de învățare.
i. Situația de învățare – este primul contact sau prima impresie despre ceea
ce trebuie învățat. O învățare eficientă presupune o bună familiarizare cu
situația de învățare. În general, se bazează pe relevarea aspectelor deja
cunoscute din ceea ce urmează a fi însușit, pe cunoașterea mijloacelor care
sunt folosite la învățare, precum și pe trecerea, rapidă, în revistă, a celor ce
urmează a fi învățate. Este ca o „recapitulare” înainte de a învăța efectiv.
2. Scopul învățării – este complementar motivației. Se poate spune, la limită, că scopul este
parte a motivației generale. Însă scopul este în același timp și mai bine circumscris, în
sensul în care ne face să accentuăm la ce anume ajută actul învățării într-un anume caz
concret. Evident, nu toate actele de învățare se pot rezuma la un scop precis, identificabil.
Există multe cazuri în care învățarea are un caracter gratuit – ea nu este un act de
pregătire pentru o acțiune eficientă, ci este mai degrabă un proces complex de amplificare
a orizontului de cunoștințe, care ajută la dezvoltarea personalității. Din perspectivă
umanistă, scopul actului de învățare este chiar îmbogățirea personalității omului și
cultivarea lui în sensul practicării gratuității, adică al unor comportamente frumoase în
sine, educate, stilate, care se pot înscrie într-o tradiție cultural-civilizațională aparte.
3. Strategia de învățare – se referă la alegerea metodelor și tehnicilor celor mai eficiente de
învățare. Trebuie să țină seama atât de caracteristicile materialului care trebuie asimilat,
cât și de datele naturale ale celui care învață.
4. Procesul propriu-zis de învățare – este etapa esențială a învățării, actul propriu-zis al
acesteia. Durează, în mod normal, cel mai mult.
 5. Evaluarea învățării – este cea care măsoară, în mod normal, eficiența cu care s-au
desfășurat toate celelalte etape ale procesului de învățare. Evaluarea se face de către
profesor. Cu toate acestea, astăzi se pune un accent din ce în ce mai mare pe ideea de
auto-evaluare. Auto-evaluarea, în ciuda riscurilor de subiectivitate pe care le implică, este
din ce în ce mai uzitată (uneori, se exagerează la acest capitol, ajungându-se la situații în
care auto-evaluarea se face pur mecanic, fără nicio responsabilitate reală).

Exercițiu tematic: realizați o auto-evaluare a ultimei sesiuni de examene în care a

trebuit să învățați. Descrieți procesul de învățare la o anumită materie din perspectiva
etapelor de mai sus.

Regulile generale ale învățării eficiente

1. Unitatea de învățare se organizează în jurul unei idei principale. Masa mare de
informații trebuie să se „reducă” la o perspectivă comună. Unitatea de învățare este
sinonimă lecțiilor clasice.
2. Contextul este cel care determină modul de înlănțuire a unităților de învățare. Se
referă la scopul final al învățării, care determină diferențe în maniera de a trata
întregul material care trebuie însușit. Exemplul clasic este al învățării unei limbi
străine: dacă învățarea se face pentru conversație (călătorii, turism etc.) sau pentru a
asimila literatura și cultura/civilizația țării respective.
3. Exersarea este fundamentală pentru actul de învățare. Prin exersare se consolidează
elementele învățate.
4. Motivația este esențială, așa cum am menționat deja mai sus.
5. Semnificația este conceptul cel mai prețios, dar și mai pretențios al actului de
învățare. El înseamnă modul în care se traduce informația în raport cu întreaga
personalitate (obligatoriu, subiectivă) a celui care învață. Din punct de vedere strict
logic, nu există o informație care să semnifice același lucru pentru doi sau mai mulți
oameni diferiți. Și totuși, actul învățării, ca fenomen social, de masă, presupune în
același timp o con-simțire și o conjugare a semnificațiilor majore ale elementelor
învățate.
 6. Sensul, utilitatea – Este mai ușor de învățat un text care are sens decât unul care nu
are sens. De asemenea, dacă în actul învățării există un interes personal (ca utilitate),
învățarea este mai ușoară. Sensul este apropiat de ideea de semnificație, și, ca și
aceasta, presupune o mare doză de subiectivitate. De aceea, sensul nu este univoc și
nici nu are aceeași claritate pentru toți cei care participă la actul învățării.

Condițiile optime ale învățării eficiente

1. Organizarea învățării – se referă, în principal, la mediul de învățare și la timpul de
învățare. Mediul de învățare cuprinde spațiul fizic al învățării (locul efectiv). Cele mai
multe situații de învățare se petrec în jurul unui birou, în care este bine să fie pregătite
anumite condiții aparte: ordine, lumină etc. Liniștea este, de cele mai multe ori, mediul
cel mai prielnic al învățării. Concentrarea în liniște nu poate fi înlocuită de nimic în
procesul de învățare.

Exercițiu tematic: faceți o scurtă descriere a liniștii, pe modul compunere/eseu (nu mai
mult de o pagină A4).

Timpul de învățare este în funcție de capacitățile personale. Se recomandă, în general, ca

învățarea să se facă în seturi de câteva zeci de minute (20, 30), urmate de pauze. Ritmul
pauzelor depinde și de dificultatea sarcinilor. La citit, pauzele pot fi mai rare și mai scurte
(5-6 minute la o oră); în cazul sarcinilor mai dificile (scrierea unui studiu etc.), se
recomandă pauze mai lungi (10-15 minute după 1h ½ de lucru). Toate aceste recomandări
sunt, desigur, orientative.
2. Mijloacele învățării – se referă la planșe, machete, texte, cărți, filme etc.
3. Asimilarea – presupune mai multe modalități de reținere a materialului: citit, scris,
ascultare, subliniere, elaborare de schițe etc.
4. Condensarea – este sinonimă cu esențializarea și ajută la înțelegere. Imaginea este adesea
folosită ca element al condensării. Despre virtuțile dar și limitele imaginii în învățare, o
discuție mai amănunțită ar releva aspecte interesante. Imaginile nu sunt întotdeauna cele
mai recomandate mijloace de învățare, sau în orice caz nu trebuie să se abuzeze de ele și
să fie singurele folosite. Imaginea are, în raport cu semnificația, caracteristica discutabilă
 de a se „propune” pe sine ca soluție la ideea mai generală - și în felul acesta de a sărăci în
bună măsură conținutul imaginației creatoare. Imaginile fixează, dar și „reduc” informația
și, mai ales, semnificația acesteia.
5. Îmbogățirea conținutului – se referă la aducerea la familiaritate a unor cuvinte sau
informații care, inițial, nu au sens. Se operează prin atașarea de acel cuvânt a unui cuvânt
sau a unei semnificații familiare.
6. Reducerea anxietății – anxietatea este specifică examenelor, probelor de control etc. Ea
diminuează capacitatea de învățare/reproducere și de aceea este nevoie să fie redusă.
Acest lucru se poate face prin tehnici speciale de detensionare/dedramatizare etc.
7. Controlul învățării – este de două feluri: intern (autocontrol) sau extern. Controlul se
referă, cel mai des, la redarea celor învățate.

Strategiile de învățare
Presupun elaborarea materialului, înțelegerea materialului și organizarea materialului.
În cadrul înțelegerii materialului, trebuie menționate elemente cum ar fi realizarea analogiilor,
mnemotehnicile (legarea unor concepte și idei, pentru facilitarea reținerii lor).
Organizarea materialului se referă la gruparea informațiilor pe categorii (realizarea de cuprinse,
scheme, reprezentări grafice, sumare, selecții de idei etc.).

Tulburări ale procesului de învățare

Tulburări legate de circumstanțe:
Sursele de perturbare pot fi interne sau externe. Surse externe: zgomot, lumină neadecvată, frig,
căldură exagerată etc. Sursele interne se referă la surmenaj, oboseală, spaimă, lipsa unor
cunoștințe de bază.
Tulburări legate de realizare: lipsa de concentrare în actul propriu-zis al învățării, exagerarea
așteptărilor (fie în sens pozitiv, fie negativ; uneori așteptările sunt prea mari, alteori sunt exagerat
de mici), lipsa de interes (sindromul lipsei de atractivitate a unei materii este generalizat și uneori
nu depinde de materie, ci mai degrabă de lipsa de concentrare și atenție asupra materialului),
dificultăți care țin de relaționarea cu autoritatea celui care predă (profesor).

Două exemple de strategii de învățare: strategia PQRST și programul CoRT

Strategia PQRST este acronimul de la Preview (parcurgere), Question (întrebare), Read (citire),
Self-recitation (reproducere), Test (testare, control).
P – prima impresie despre material, luarea de contact. Se accentuează citirea titlurilor
subcapitolelor, dar și a rezumatului de la sfârșit.
Q – se aplică la nivelul subcapitolelor. Se trece la următorul subcapitol numai după ce am
parcurs etapele QRS de la nivelul primului subcapitol.
R – citire la care se adaugă reflecții asupra a ceea ce se citește. Se subliniază cuvintele și
expresiile esențiale. Se fac notițe.
S – se repetă informațiile
T – este etapa în care se mai poate da o lectură (eventual, pe scurt, în diagonală) a întregului
material
Programul CoRT (elaborat de Edward de Bono în 1987, de la Cognitive Reasearch Trust) se
orientează spre dezvoltarea gândirii creative și se referă la așa-numitele mijloace de gândire:
1. Luarea în considerare a tuturor factorilor (CAF – Consider All Factors)
2. Stabilirea priorităților (FIP – First Important Priorities)
3. Plusuri, minusuri, puncte de vedere interesante
4. Consecințe și urmări
5. Intenții, scopuri, obiective
6. Alegeri alternative posibile
7. Puncte de vedere ale celorlalți