. 2.

Utopia lui Thomas Morus (1487-1535)

Morus aparţinea unei familii engleze înstărite, primind o pregătire filozofică, teologică, juridică, ştiinţifică
şi literară solidă încă din tinereţe. A fost nu numai unul dintre cei mai mari gânditori ai epocii, dar şi unul
dintre cei mai mari prozatori ai vremii. Morus este cunoscut ca unul dintre cei mai mari adversari ai
feudalismului, al ideologiei religioase, al instituţiilor bisericeşti în general, al catolicismului în special.

Lucrarea sa fundamentală Utopia îşi propune să arate care sunt relele societăţii, care sunt cauzele
acestora şi modul în care se poate naşte o nouă societate. De aceea el îşi propune să descrie o societate
ideală, din care să lipsească proprietatea privată şi să fie un regim egalitarist.

O atenţie relativ mare acordată problemelor statului. După opinia sa "statele nu sunt altceva decât o
uneltire a celor bogaţi contra celor săraci, pentru a se îmbogăţi pe seama acestora. În vederea dobândirii
cu ajutorul statului şi a legilor, a bogăţiei, clasa bogată "pune la cale cu ajutorul unor metode de
pungăşire spoleirea celor săraci." Rezolvarea unei asemenea nedreptăţi nu constă, după el, în
reformarea unor aspecte, ci în reorganizarea generală a societăii, în reorganizarea politică şi socială. În
statul utopic propus proprietatea socială şi de stat, care continua să persiste, vor avea la bază
proprietatea comună. Utopienii, adică cei care populau această insulă, numită utopia trebuie să se
stabilească în locuinţe obşteşti pe care să le schimbe din zece în zece ani. Noua societate creează condiţii
pentru servicii comune care să absolve femeile de muncile casnice, pentru ca şi ele să participe la viaţă
economică, politică, socială şi culturală. El milita pentru egalitate socială, pentru apropierea dintre sat şi
oraş.

Sub aspect politic Morus formula cerinţa ca cei care vor popula acest nou stat să-şi aleagă funcţionarii
dintre cei mai valoroşi (meritocraţie).

Pe linia lui Erasmus el aduce importante contribuţii cu privire la problematica războiului (polemologie), a
naturii, raţiunii şi mobilului acestuia.

În general, el dezabrobă orice fel de război, deoarece acesta nu se justifică, fiindcă aduce nu numai
dezastre şi nenorociri umanităţii.

În Utopia el spune:

"Utopienii urăsc războiul, cu toată tăria, ca pe o pornire de fiară, deşi la nici un fel de
sălbăticiune nu este atât de obişnuit ca la om. Împotriva obiceiului primit aproape de toate
neamurile, în Utopia nimic nu e socotit, pe drept cuvânt, mai nevrednic de slavă decât slava
dobândită în război".

El distinge între războaiele de agresiune (nedrepte, injuste) şi războaiele de apărare (drepte, juste,
necesare). Războiul se justifică, după el, atunci când:

a) este nevoie de apărarea ţării;

b) este nevoie de a veni în sprijinul vecinilor care sunt victimă a agresiunii;
c) este nevoie să fie apărate popoare oprimate.
Din punct de vedere sociologic el admite sclavia în societatea utopică, deoarece a impune divizinea
muncii, adică efectuarea unor munci care nu se fac fără constrângere, nu s-ar face de bunăvoie. Masa
sclavilor utopieni ar fi formată din criminali şi condamnaţi la moarte, în alte state, pe care utopienii i-au
recuperat. Dar la el sclavia nu mai are un caracter ereditar, nu se transmite din tată în fiu, deoarece "fii
sclavilor sunt oameni liberi", iar "sclavul ca atare se poate elibera după o perioadă de timp".

Referindu-se la utopia lui Morus, un autor englez contemporan remarca faptul că:

"Aceasta este lumea în care a crescut Morus… o lume a desperării şi speranţei, a

conflictului şi contrastului, a bogăţiei şi a sărăciei crescânde, a individualismului şi corupţiei,
a declinului instituţiilor sociale atât locale cât şi internaţionale, care cedeau locul unui stat
naţional, venit să asigure condiţiile necesare dezvoltării societăţii burgheze". (A. E. Morton)

3. Doctrina lui Dante Aligheri

Dante Aligheri (1265-1321) se afirmă ca filozof, poet, literat, gânditor ilustru al vremii sale. Ca
doctrinar politic Dante marca o mare originalitate. Principala sa operă este "De monarhia" (1310).

Ideea centrală a tratatului este aceea că monarhia este superioară faţă de celelalte forme de
guvernământ, deoarece ea fundamenta independenţa puterii de stat şi lupta contra fărâmiţării sociale.
Forma monarhică de stat era, după Dante, progresistă deoarece ea asigură liniştea, relaţii normale între
indivizi şi societate. El provăduia o monarhie universală care trebuie să fie un stat independent de
puterea populară.

Monarhia universală este chemată să asigure pentru fiecare individ liniştea şi bunăstarea. Omul ca
individ trebuie să trăiască pentru sine, nu pentru altul, aceasta fiind libertatea. Adică libertatea se
asigură atunci când tu trăieşti pentru tine, gândea Dante, este posibil numai în monarhie pentru că ea
permite cetăţeanului să trăiască nu pentru magistraţi, ci magistraţii sunt siliţi să servească cetăţenii.

El propagă teza unui univers unic cu un singur şef. De aceea el se ocupă de forma imperiului,
necesitatea unui imperiu şi de structura unui astfel de imperiu. Prin doctrina sa, Dante inaugurează
doctrina dreptului divin al regilor contra pretenţiilor bisericii. De asemenea împăratul nu are dreptul să
înstrăineze teritoriile ce intră în imperiu, ele neaparţinându-i, nefiind proprietatea sa. În concepţia sa,
puterea imperială este o funcţie socială, iar purtătorul ei (împăratul) nu poate dispune de ea ca de
proprietatea sa.

5. Marsilio da Padova (n1280)

Este un precursor al principiului libertăţii conştiinţei. Lucrarea sa pricipală Defensor pacis
(Apărătorul păcii). Conţine idei valoroase cum ar fi distincţia dintre puterea executivă şi puterea
legislativă. De asemenea, el milita pentru separarea puterii religioase de puterea statului. Religia nu
este, după părerea sa, o instituţie cu putere juridică, ci doar o "magistratură care îndeplineşte o funcţie
cu caracter politic".

Statul este cea mai împortantă asociaţie a oamenilor pentru realizarea fericirii fizice şi sprituale. Dreptul,
care este cerut de societate, de stat pentru a-i legifera cerinţele,trebuie să aparţină poporului. Marsilio
da Padova este adept al monarhiei, dar milita pentru o monarhie electivă, de castă, aceasta fiind cea mai
bună formă de guvernământ. El afost unul dintre primii gânditori medievali, care a promovat ideea
caracterului laic al statului, nedepinzând de biserică prin însăşi natura sa şi izvorând din contractul social

1. Părintele ştiinţei politice - Niccolo

Machiavelli
Niccolo Machiavelli (1469-1527) este considerat ca întemeietor al ştiinţei politice. Om de stat,
istoric, poet şi primul istoric militar, Machiavelli a căutat să întemeieze un nou tip de stat, să contureze
profilul unui principe ireproşabil.

Ca unul dintre primii gânditori ai renaşterii, el a făcut o anatomie politică a societăţii italiene
având avantajul teoriticianului şi practicianului.

Fireşte, idealul său primordial era unitatea Italiei vremii sale, încă fărâmiţată de feudalism. Opera
sa principală -Prinipele- constituie un autentic tratat ştiinţific asupra politicii.

În doctrina sa, el argumentează necesitatea conducerii statului de către o singură persoană, adică
de către principe. El indică însă şi mijlocul pentru realizarea prinipiilor politice, de a aceea Principele este
o lucrare-program (program politic).

La loc de frunte se situează teza privind centralizarea statului, singura cale pentru ca Italia să iasă
de sub haosul şi luptele pentru putere. Cu alte cuvinte, el sprijină monarhia. Este vorba de o monarhie
absolută.

Mesajul operei sale este acela că Italia trebuia să devină nu numai un stat centralizat, dar şi un
stat unic, un stat unitar, deci naţional (ideea statului-naţional). Pentru a realiza acest obiectiv era nevoie
de un conducător puternic, îndrăzneţ, abil, de un dictator. El este ostil , care este un obstacol în calea
centralizării şi unificării Italiei, papalitatea fiind:"prea slabă pentru a asigura unitatea Italiei şi prea
puternică pentru a tolera unitatea".

Un alt concept practic este acela de creare a unui armate naţionale, în locul armatei de mercenari,
dezinteresată şi fărâmiţată. Statul prin legi trebuie să asigure ordinea socială printr-o severă impunere a
cerinţelor politice, morale şi juridice.

La el nu mai există nici o umbră de "drept divin", deoarece fundamentul Republicii este "Vox
populi" (vocea poporului, consimţământul cetăţenilor), iar fundamentul principatelor este forţa care
devine singura legitimă printr-o guvernare bună.

Rolul principelui este major: să fie ferm, să nu dea înapoi de la realizarea imperativelor statului,
chiar dacă acestea ar leza interesele individuale ("scopul scuză mijloacele"= machiavelism).

Dar, principele nu trebuie să facă abstracţie de opinia poporului, statul fiind creat prin acordul
cetăţenilor, principele trebuind să fie un model de atitudine politică.

Machiavelli a pus bazele teoriei laice a statului. El arată că :"Libertatea nu poate exista acolo unde
există inegalitate". Deoarece "nobilii" erau adversari ai egaliăţii, Machiavelli spune:"o republică
presupune înlăturarea rânduielior feudale, dar cea mai bună republică în societate este aceea unde
conducerea se exercită de un conducător ales de popor şi de nobili" (teza aristotelică a unui
guvernământ mixt).
 Patria este pentru el ţinta sacră. Interesul patriei este mai presus de orice. "Atunci când se
hotăreşte destinul patriei, nu trebuie să fie luate în considerare sentimentalismul, dimpotrivă, lăsând
totul la o parte, să fie urmată acea cale care salvează fiinţa patriei şi îi menţine libertatea".

Machiavelli a adus un apart şi la metodologia cercetării fenomenelor politice, la cunoaşterea

metodică a faptelor şi la formularea unor soluţii politice (pragmatica politică).

Desigur, nu puţini autori contemporani îi contestă pioneriatul în întemeierea unui discurs ştiinţific
asupra politicii, deci al ştiinţei politice. Sunt însă numeroase elemente ideologice, doctrinare, strategice
şi tactice care vin să susţină suportul său la întemeierea ştiinţei politice moderne.

2. Jean Bodin - Suveranitatea statului

Cu aproximativ un secol mai târziu decât în Italia, zorii Renaşterii îşi face apariţia în Franţa, unde
fărâmiţarea feudală, încorsetarea dogmatică devin tot mai insuportabile.

Juristul Jean Bodin (1529-1596) este personalitatea cea mai ilustră a acelei perioade, concepţia sa
politică fiind de esenţă juridică.

În lucrarea sa despre "Republica" (şase cărţi despre republică), Bodin dezvoltă o interesantă
concepţie cu privire la originea statului. Statul ar avea, după el, o origine familiară (la originea sa stând
familia, asocierea de familii). Dar statul este o instituţie cu suveranitate proprie, el fiind acela care
pentru prima dată a dezvoltat Teoria suveranităţii de stat.

* Suveranitatea constă în posibilitatea de a desfiinţa legea. Această putere este unică, indivizibilă
şi permanentă (trăsături ale statului suveran).
Suveranitatea este absolută, nelimitată şi se exercită fără aprobarea celor supuşi. Acest caracter
rezultă din imperativul unităţii statului, a unicităţii sale.

* O altă contribuţie este aceea cu privire la separaţia puterii legislative de cea executivă, puterea
legislativă semnificând puterea suverană ca atribut al statului.
* Teoria formelor de guvernământ constituie o altă contribuţie remarcabilă. După el ar exista trei
forme de stat: monarhia, aristocraţia şi democraţia. Dar el optează pentru monarhie, ca formă de
guvernare în stat în care deţinătorul puterii este o singură persoană, care este capabilă şi suficientă să
menţină suveranitatea unică şi indivizibilă. Dar se opune categoric monarhiei tiranice şi monarhiei
senioriate. El propune monarhia legitimă, în cadrul cărei supuşii ascultă de monarh iar acesta ascultă de
legile naturii. Puterea executivă, ca atribut esenţial al guvernării, nu are nici una din trăsăturile puterii
suverane dar nici atribuţii care să ştirbească natura suverană. Dar fiecare formă de guvernământ poate
fi: un guvernământ popular, aristocratic sau mix (forme de guvernământ).