UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “I. I. de la BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA INGINERIE ECONOMICĂ ÎN AGRICULTURĂ
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
ANUL UNIVERSITAR 2020-2021

PRINCIPALELE ELEMENTE CARE DETERMINĂ

MANAGEMENTUL PERFORMANT ÎN AGRICULTURĂ

Profesor Universitar
Dr. Stejărel Brezuleanu
Student
Popescu(Ștefan)
Elisabeta-Loredana
Anul III
Sem. I
 Managementul reprezintă „ansamblul principiilor, metodelor, tehnicilor şi a modalităţilor
de conducere raţională a unor activităţi diverse, care să asigure eficienţa acestora şi creşterea
competitivităţii“.
Activităţile din cadrul unei firme sunt efectuate de către angajaţi, în cadrul unor locuri de
muncă (posturi). Aceşti angajaţi trebuie organizaţi astfel încât, pe de o parte, fiecare să lucreze
cât mai eficient, iar pe de altă parte coordonarea lor să fie cât mai uşoară şi mai eficace.
Managementul performant se realizează atunci când în cadrul firmei există o bună
organizare. Organizaţiile îşi desfăşoară activitatea în baza unor norme, principii, statute şi reguli
pe care le stabileşte pentru a realiza o anumită ordine şi stabilitate socială. Organizaţia este un
sistem deschis, adaptiv, componentă a unor sisteme mai mari cu care are legături prin diferite
procese, având totuşi un anumit grad de autonomie. Prin urmare procesele desfăşurate în cadrul
organizaţiei sunt în relaţie cu mediul, fiind influenţate de acesta şi influenţându-l la rândul său. O
caracteristică comună a acestor organizaţii este prezenţa coordonată a oamenilor şi nu neaparat a
lucrurilor.
Pentru a-şi atinge scopurile organizaţiile desfăşoară diverse activităţi, care trebuie
coordonate. Coordonarea acestora a dus la apariţia unei științe a conducerii. Managementul a
apărut, s-a dezvoltat şi perfecţionat cu referire directă la economie, dar s-a impus treptat în toate
domeniile activităţii umane: politică, învăţământ, ştiinţă, cultură .Procesul de management se
desfăşoară şi se dezvoltă în mediul intern şi extern al organizaţiilor. El are caracter universal,
fiind rezultatul gândirii şi practicii umane.
Rolul procesului de management constă în asigurarea echilibrului dinamic al proceselor
de producţie. Cum produsele finite ale procesului de management sunt deciziile, acestea vor fi
rezultatul înlănţuirii unui ansamblu operaţional de culegere şi evaluare informaţională prin
“tehnologia” specifică gândirii şi raţiunii membrilor echipei manageriale. Calitatea rezultatelor
finale depinde nu numai de totalitatea informaţiilor tehnico-economice şi sociale de care se
dispune conjunctural, dar şi de suma calităţilor decidentului individual sau de grup.
Procesul managementului ştiinţific se desfăşoară pe etape care presupun: diagnoza
situaţiei, planificarea şi adoptarea deciziilor, organizarea, coordonarea desfăşurării activităţilor,
controlul şi evaluarea rezultatelor, compararea lor cu obiectivul urmărit. În toate cazurile
concrete, organizaţiile angajează din mediul extern următoarele patru categorii de resurse
fundamentale: informaţionale, financiare, materiale, umane. Este necesar ca demersurile privind
alocarea şi consumul resurselor în vederea atingerii obiectivului strategic urmărit să se
desfăşoare pe căile eficacităţii acţionale (economie de timp) şi eficienţei (câştig cât mai mare cu
efort cât mai mic).
Managerul este persoana responsabilă de planificarea şi coducerea muncii grupurilor de
indivizi, monitorizarea muncii lor şi efectuarea de acţiuni colective atunci când este necesar.
Pentru multe persoane acesta este primul pas în cariera lor de manageri. Managerul trebuie să fie
familiarizat cu munca tuturor grupurilor pe care le monitorizează, dar nu este nevoie să fie cel
mai bun în toate domeniile. Este mult mai important pentru manager să ştie cum să-i conducă pe
oameni şi abia apoi cum se va face munca respectivă. Managerul are autoritatea de a schimba
modul de repartizare a sarcinilor între membrii echipei de lucru. Un titlu managerial reflectă de
fapt responsabilităţile care-i revin acestuia.
Eficacitatea managerială se referă la folosirea resurselor organizaţiei pentru îndeplinirea
obiectivelor acesteia, fără a avea în vedere indicatori de tipul efort/effect. Eficienţa managerială,
se referă la gradul în care resursele organizaţiei contribuie la obţinerea productivităţii, măsurată
prin ponderea resurselor totale ale organizaţiei folosite pe parcursul procesului de producţie
Pentru succesul organizaţiei sunt importante atât eficacitatea cât şi eficienţa. Cele trei
categorii de aptitudini, aptitudini tehnice, aptitudini umane şi aptitudini conceptuale, îi sunt
necesare unui manager, indiferent de poziţia pe care o ocupă, ceea ce diferă în funcţie de aceasta
este proporţia între cele trei tipuri de aptitudini. Astfel persoanele care fac parte din
managementul de vârf au nevoie preponderent de aptitudini conceptuale, adică trebuie să aibă
capacitatea de a percepe organizaţia ca pe un întreg, să îşi poată păstra viziunea de ansamblu
asupra tuturor proceselor manageriale, să înţeleagă relaţii de tipul cauză-efect.
Aptitudinile umane presupun capacitatea de a motiva oamenii, de a dezvolta cooperarea
în cadul echipei conduse, de a comunica şi de a înţelege interesele şi modul de gândire al fiecărui
individ. Acest tip de aptitudini este necesar fiecărul nivel de management, dar în special celui de
mijloc, unde ponderea acestor aptitudini trebuie să fie mai mare decât la celelalte niveluri.
Aptitudinile tehnice presupun folosirea unor cunoştinţe de specialitate în exercitarea
sarcinilor ce le revin, de aceea ele sunt vitale pentru managementul operaţional, unde trebuie să
deţină cea mai mare pondere.

Metodele de optimizare a structurii de producţie a exploataţiilor agricole sunt: metoda

normativ-constructivă, metoda balanţelor şi programarea matematică. Indiferent de metodă
trebuie respectate câteva reguli şi parcurse mai multe etape. Etapele care le presupune rezolvarea
unei structuri de producţie sunt:
a. analiza condiţiilor de producţie existente în unitate;
b. elaborarea coeficienţilor tehnico-economici;
c. stabilirea alternativelor;
d. alegerea variantei optime;
e. analiza soluţiei obţinute.
Analiza condiţiilor de producţie existente în unitate. În această etapă se urmăreşte
stabilirea setului de ramuri care vor fi luate în considerare, respectiv acele ramuri care găsesc
condiţii favorabile în unitatea respectivă.
Elaborarea coeficienţilor tehnico-economici. Ei sunt parametri ce caracterizează, sub
aspectul consumurilor specifice şi ramdamentelor, ramurile avute în vedere: - consumuri
specifice se referă la zile om/ha sau zile om/animal, consum de furaje/animal ; randamentele atât
în expresie cantitativă cât şi valorică are în vedere producţia/ha, producţia pe animal ; parametri
economici de eficienţă: cheltuieli/ha, cheltuieli materiale, cu forţa de muncă, valoarea producţiei
marfă, veniturile, profitul, marja brută etc. Aceşti parametri asigură posibilitatea comparării
ramurilor între ele, asigură priorităţile relative dintre ramuri, potenţialitatea lor. Toate aceste
valori trebuie exprimate pe unitatea de măsură a ramurii (hectar sau animal) şi trebuie să rămână
constanţi pentru toate variantele.
Stabilirea alternativelor. În această etapă are loc stabilirea combinaţiilor posibile de
ramuri. Modul de desfăşurare al acestei etape depinde de metodă. În cazul unor metode
tradiţionale, numărul variantelor este mic (3- 4), în cazul metodelor mai moderne numărul
variantelor poate fi foarte mare.
Alegerea variantei optime constă în stabilirea numărului ramurilor, felului şi
dimensiunea, acestora precum şi a relaţiilor dintre ele. În opţiunea pentru o anumită variantă se
porneşte de la un criteriu, care trebuie să fie cu preponderenţă un criteriu economic: marja brută,
profitul, cifra de afaceri, valoarea producţiei, veniturile. Foarte frecvent în agricultură se ia drept
criteriu marja brută sau încasările, dar pot interveni şi alte criterii, acestea depinzând de opţiunea
întreprinzătorului.
Analiza soluţiei obţinute. Soluţia trebuie să fie conformă cu realitatea. Această soluţie se
probează prin examinarea modalităţilor de îmbinare a ramurilor proiectate, a gradului de
valorificare a resurselor, de acoperire a nevoilor şi obligaţiilor, a concordanţei structură-condiţii
economico-naturale.
Metoda normativ constructivă
Constă în elaborarea unor variante alternative de structuri de producţie rezultate din diferite
combinaţii de ramuri ce găsesc condiţii favorabile în unitatea respectivă şi asigură îndeplinirea
obiectivelor unităţii. Pentru fiecare combinaţie de ramuri avută în vedere se calculează valoarea
unui şir de indicatori pe baza căruia se optează pentru una din variante. De ce metodă normativă?
Pentru că se lucrează cu valori normate ce caracterizează parametrii fiecărei ramuri. De ce
constructivă? Pentru că se construiesc combinaţii posibile, dintre care se alege varianta optimă.
Coeficienţii tehnico-economici rămân constanţi în toate variantele. Pentru fiecare variantă se
calculează o serie de indicatori: producţia marfă, cheltuieli totale, cheltuieli materiale, profit sau
marja brută etc. O modalitate mai operativă constă în determinarea unei variante fundamentale
(de bază) calculându-se pentru o anumită unitate fizică toţi parametrii şi apoi se încearcă
combinaţii între ele. Avantajul acestei metode constă în faptul că se poate urmări pas cu pas
îmbinarea şi selectarea ramurilor şi implicit de a sesiza pe parcurs unele inadvertenţe.
Dezavantajele metodei: este laborioasă, poate lua în considerare un număr limitat de variante şi
de variabile, nu obţine o soluţie optimă, ci doar o soluţie îmbunătăţită, raţionalizată. Această
metodă se pretează pentru exploataţii de dimensiuni mici.

Metoda balanţelor
Balanţele, în sine, au calitatea de a putea realiza echilibrul între resurse şi modalităţile de alocare.
Balanţele pot fi balanţe simple printre care se enumeră:
- balanţa suprafeţelor de teren (arabil, păşuni etc.) şi destinaţia lor pe culturi;
- balanţa furajeră;
- balanţe complexe cum este balanţa legăturilor între ramuri (B.L.R.)

Programarea matematică
 Se consideră a fi cea mai adecvată metodă pentru rezolvarea unei astfel de probleme. Din
start se poate spune că avantajul metodei este că prin sistemul de ecuaţii şi inecuaţii la care
recurge, se pot lua în considerare condiţii complexe, se poate realiza o selectare a ramurilor şi
găsi o soluţie optimă. Modelul de programare liniară este cel mai folosit, întrucât el aproximează
în suficientă măsură fenomenul studiat şi are programe informatice adecvate. Utilizarea
programării liniare presupune cu atât mai mult parcurgerea celor cinci etape. Un model de
programare liniară, pentru obţinerea unei soluţii optime trebuie să conţină un sistem de restricţii
şi o funcţie de optimizare. Restricţiile sunt de următoarele trei categorii:
1. restricţii privind resursele. Aceste restricţii au în vedere pământul, forţa de muncă,
resursele financiare, capacităţi de producţie. Ele se pot formula ca restricţii pentru nedepăşirea
resurselor (de exemplu forţa de muncă) sau pentru utilizarea integrală a lor (de exemplu
pământul cu diferitele lui folosinţe);
2. restricţii de proporţionalitate între ramuri luându-se în considerare şi proporţii cu
nevoi dinainte cunoscute respectiv proporţionalităţi tehnologice;
3. restricţii de nenegativitate se referă la faptul că problema fiind reală valorile ce
reprezintă soluţia trebuie să fie reale pozitive.
Funcţia de optimizare (obiectiv sau scop) se formulează ca o funcţie de maximizare sau
minimizare în funcţie de criteriul economic care se ia în considerare, acesta putând fi marja
brută, profitul, producţia marfă, venituri (criterii de maximizare) sau costuri, cheltuieli de diferite
tipuri (criterii de minimizare).
Un astfel de model are avantajul că prin ecuaţiile şi inecuaţiile la care se recurge
surprinde cadrul natural şi economic al unităţii şi dă o soluţie concretă pentru condiţiile
respective; selectează ramurile pe baza parametrilor stabiliţi; examinează toate variantele
posibile, în condiţiile modelului formulat, şi determină o soluţiei optimă. Metoda are şi un
“neajuns” şi anume este nevoie să se dispună de un program informatic adecvat. Recurgerea la o
astfel de metodă este raţională când există un număr mare de alternative, când dimensiunile
problemei justifică folosirea instrumentului matematic propus.