Tema 1.

ȘTIINŢA ECONOMICĂ ÎN PERIOADA

CONTEMPORANĂ
CONCEPTE DE BAZĂ
• Știinţa
• Știinţa economică
• Sistemul ştiinţei economice
• Metodă de cercetare
• Metodologia cercetării economice
• Realitate empirică
• Gândire, raţionament
• Legitate ştiinţifică
• Reconstrucţia ştiinţei economice
1.1. DEFINIȚIA ȘTIINȚEI
Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de
vedere (o bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale, o
componentă a culturii spirituale, o componentă a forţelor de producţie) şi care este
definită în cele mai diferite formule.
Știința este un sistem de cunoștințe despre natură,societate și gândire,
cunoștințe dobândite prin metode corespunzătoare și exprimate in
concepte,categorii,principii și noțiuni. Ca fenomen social și ca formă specifică de
activitate umană știința trebuie privită atât ca un sistem de idei,reprezentări și
teorii cât și ca sistem care se dezvoltă și produce noi cunoștințe ca valori spirituale
.
Sistemul științei se divide în :
1. științe ale naturii ;
2. științe despre societate ;
3. științe despre gândire .
Prin conținutul și obiectul său,știința aparține științelor despre societate
deoarece acestea din urmă se preocupă de legiile generale ale societății și care se
manifestă in insași activitatea umană privită atât din perspectiva organizării și
existenței societății umane cât și din aceea a modalităților specifice de manifestare
ale realității societății umane cum ar fi planul politic,juridic sau etic.
Înţelegerea şi însuşirea problemelor de bază, esenţiale ale metodologiei
cercetării ştiinţifice economice ar fi cât se poate de dificile dacă nu imposibile fără
prezentarea, chiar şi sumară, a principalelor caracteristici definitorii ale ştiinţei în
general.
Știința contemporană este caracterizată de:
ƒ -dezvoltare accelerată;
ƒ -un caracter multidisciplinar;
ƒ -o aplicare din ce în ce mai rapidă a cunoștiințelor
științifice;
ƒ -o tehnologie bazată într-o proporție covârșitoare pe știință
(în comparație cu tehnologia ca “artă” sau meșteșug”,
bazată pe cunoștiințe empirice);
ƒ -integrarea activității de cercetare științifică cu activitățile
de educație și instruire, respectiv de transfer de tehnologie
și inovare (în sensul că aceste activități sunt corelate,

4
 
 inclusiv că sunt desfășurate în aceeași perioadă de către
aceeași organizație sau același individ);
ƒ -creșterea efortului uman și material necesar pentru
rezolvarea problemelor științifice și tehnologice majore
impune o intensă colaborare internatională;
ƒ -dezvoltarea și utilizarea științei și tehnologiei este limitată
tot mai mult de insuficiența resurselor umane.
În conformitate cu cele de mai sus, putem afirma că evoluția în epoca
postindustrială este în bună măsură condiționată de știință, deoarece ea sta la baza
progresului tehnologic, iar importanța științei devine covârșitoare într-o societate
(economie) bazată pe cunoaștere.
Vom atrage atenția asupra faptului că tehnologiile societății informaționale
au un profund impact asupra dezvoltării științifice și tehnologice în general.Aceste
tehnologii permit modelarea și simularea unor fenomene complexe, precum și
prelucrarea avansată a datelor experimentale ceea ce poate contribui esențial la
înțelegerea și utilizarea unor fenomene (deci la progresul științei și tehnologiei).
După părerea noastră, tehnologiile societății informaționale au un profund
caracter integrator, atât la nivelul “managementului informației”, cât și la cel al
realizării fizice a unor sisteme tehnice. Ca ilustrare vom alege domeniul
genomicii. Descifrarea genomului uman s-a desfășurat într-un ritm mai rapid
decât s-a asteptat și datorită faptului că:
a) prelucrarea și sintetizarea informației rezultate din cercetările efectuate
în diverse laboratoare și înmagazinate în trei sute de baze de date a putut să fie
făcută în mod rapid cu noile tehnologii informatice;
b) experimentele au fost considerabil accelerate de “biochip-uri”,
laboratoare miniaturale construite pe principiile microprocesoarelor (componente
electronice care au revoluționat tehnica “hardware” a calculatoarelor).
Tehnologiile informației și comunicațiilor sunt esențiale pentru cooperarea
științifică internațională, nu numai pentru facilitarea comunicării între specialiști,
ci și pentru accesarea de la distanță a unor echipamente costisitoare folosite în
cercetarea științifică. De aici, posibilitatea funcționării unor centre sau institute de
cercetare “virtuale”.
Știinţa economică, oricât s-ar particulariza, este şi rămâne o componentă a
ştiinţei în ansamblul său. În această calitate ştiinţa economică trebuie să-şi
manifeste şi conserve atât elementele sale particulare, cât şi elementele comune
oricărei ştiinţe, în toate etapele pe care le parcurge civilizaţia umană. Metodele
proprii ale ştiinţei economice se aplică în alte ştiinţe şi invers, afirmându-se astfel
nu numai unitatea ştiinţei, dar şi progresul ei general, comun.
Știinţa este un fenomen definitoriu, dominant al lumii contemporane.
Dezvoltarea ştiinţei este marcată de o revoluţie ştiinţifică fără precedent,
prin amploarea şi consecinţele sale. Apogeul ştiinţei contemporane îl reprezintă
descifrarea şi relevarea precisă a legilor alcătuirii şi dezvoltării materiei, a
diferitelor ei stări şi modificări, precum şi producerea eficientă de substanţe şi
bunuri care nu există în natură.
Cu toate că a fost frânată de o serie de factori (nivelul scăzut al tehnicii,
diverse forme ale conştiinţei sociale, intervenţia statului, nivelul necorespunzător
de dezvoltare a învăţământului ş.a.) ştiinţa a inregistrat ritmuri accelerate în tot
cursul formării şi dezvoltării sale. Beneficiind de o independenţă relativă mai
mare decât existenţa socială, şi mai ales de fermentul proceselor sale intime,
ştiinţa contemporană a înregistrat ritmuri geometrice de afirmare. Spre ilustrare
folosim doar două exemple: Magellan a făcut ocolul Pământului în aproape 3 ani
5
 
(între septembrie 1519 şi 8 septembrie 1522), pe când primului om în Cosmos i-au
trebuit doar 90 minute. Tot astfel, dacă de la prima armă de foc până la motorul cu
aburi a fost nevoie de 6 secole, între momentul producerii bombei atomice şi
construcţia primei centrale atomice a fost nevoie de ceva mai mult de 10 ani.
Dintr-o activitate căreia i se comandau serviciile, ştiinţa reuşeşte în zilele
noastre să anticipeze nevoile producţiei şi ale societăţii în ansamblu. Toate
procesele desfăşurate în interiorul ştiinţei au generat integrarea ei verticală cu
producţia, apropiindu-se considerabil de aceasta, de practică.
Teoria ştiinţifică acumulată şi-a sporit astfel contribuţia la soluţionarea
problemelor economice şi sociale. În acest fel, dintr-un fapt mai ales de conştiinţa
socială, ştiinţa şi-a afirmat cu pregnanţă calitatea de componentă de bază a
producţiei, de neofactor nemijlocit de producţie; iau naştere ramuri noi ale ştiinţei
(electronica, radiotehnica, energetica atomică, etc.) în baza cărora s-au creat
ramuri industriale speciale. Știinţa în ansamblul ei devine o ramură economică de
importanţă vitală; acesteia i se acordă fonduri sporite, efective tot mai mari de
personal, se crează noi laboratoare, institute şi academii de ştiinţă; a început
procesul de industrializare a ştiinţei care îşi accentuează astfel şi mai mult
contribuţia şi aşa determinantă la progresul tehnologic, economic şi la cel social.
Structura factorilor de producţie şi aportul lor la creşterea economică se schimbă
substanţial, astfel încât, criteriul bogăţiei fiecărei naţiuni tinde să devină, tot mai
pregnant, ştiinţa și progresul ştiinţific.
Datorită nivelului atins, ştiinţa este în acelaşi timp şi sursă de îngrijorare,
de teamă, în anumite condiţii putându-se crea mari pericole pentru civilizaţia
umană, inclusiv pentru viaţa planetei noastre. Este unul din motivele pentru care
știinţa este nu doar o poblemă naţională, a fiecărei ţări în parte, ci şi prima dintre
problemele globale ale omenirii, în acest început de secol şi de mileniu.
Înţelegerea acestor aspecte reclamă analiza atentă a proceselor din interiorul
ştiinţei, deplasările care au loc, corelaţiile ei tradiţionale cu alte discipline sau
domenii atât ale ştiinţei, cât şi ale economiei şi societăţii în ansamblu.
Știinţa este un fenomen extrem de complex, astfel că este dificil de dat o
definiţie ştiinţei care să fie unanim acceptată. Ea apare ca un ansamblu de
cunoştinţe despre lume; o bază a concepţiei despre lume; o formă a conştiinţei
sociale (o formă de reflectare a lumii în conştiinţă); o componentă a culturii
spirituale; o componentă esenţială a factorilor de producţie.Astfel întâlnim
definiții precum: „ o cunoaştere bazată pe fapte reale care explică şi rezolvă
problemele practice”, „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată
empiric”, „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor care guvernează
realitatea şi pe baza cărora se elaborează previziuni ştiinţifice”.Această
complexitate sporește dacă ţinem seama că unii specialişti mai adaugă ştiinţei şi
alte atribute mai mult sau mai puţin distincte: fenomen biologic; instrument de
adaptare; latură a cunoaşterii; mijloc de producţie.
Din multitudinea de definiţii noi vom releva doar câteva, pe care le
considerăm semnificative. Aşa de pildă, știinţa, potrivit Dicţionarului Pétit
Robert, este „cunoaştere exactă, universală şi verificabilă”.
Tadeusz Kotarbinski consideră că “ştiinţa este orice cunoaştere care s-a
maturizat suficient de mult pentru a putea fi predată ca disciplină în
învăţământul superior”. Fără a extinde explicaţia redăm în cele ce urmează o
definiţie dată de Einstein: “ştiinţa este încercarea de a face diversitatea haotică
a experienţelor noastre senzoriale să corespundă unui sistem de gândire
uniform din punct de vedere logic”. Deşi ni se pare foarte corectă, această
definiţie poate genera confuzie, în sensul că ştiinţa ar trebui să corespundă mai
6
 
mult gândirii umane decât conţinutului legic al diversităţii haotice a faptelor. De
aceea, preferăm definiţia potrivit căreia ştiinţa este ,,un ansamblu de cunoştinţe
sistematizate şi verificate de practică”. În fine, alţi specialişti apreciază că
“prima trăsătură distinctivă a unei ştiinţe este să fie o cunoaştere bazată pe
fapte, organizată astfel incât să explice şi să rezolve problemele”.
Știinţa are de regulă mai multe laturi care constituie un tot unic, coerent,
definit prin:
• materialul faptic acumulat de-a lungul întregului proces de
dezvoltare a ştiinţei;
• ipotezele confirmate şi neconfirmate;
• rezultatele observatiilor şi experienţelor, generalizările teoretice
făcute pe baza materialului faptic (legi, teorii, axiome) şi
confirmate de practică;
• modelul de cercetare a realităţii (metodologia)
Asemenea laturi se influenţează permanent, generând o dinamică specifică
a ştiinţei în timp şi în spaţiu, reflectată în următoarele sensuri:
♦ ştiinţa este cunoaştere exprimată şi fixată într-un sistem determinat de
semne, construit pe baza unor reguli precise;
♦ ştiinţa este întotdeauna formulată într-un limbaj de comunicare, având o
determinare maximă (pentru fiecare nivel istoric dat);
♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre legile funcţionării şi
dezvoltării obiectelor;
♦ ştiinţa este o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată în mod
empiric;
♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe care cresc, se completează continuu.
Această completare se realizează cu ajutorul celor mai perfecte metode de
investigare;
♦ ştiinţa este cunoaştere exactă, universală şi verificabilă, exprimată prin
legi ;
Asemenea cerinţe se înscriu, deci, în patru componente ale ştiinţei (obiectul,
structura, metoda şi limbajul), contribuind la cristalizarea mai multor definiţii
date ştiinţei, fiecare având valoarea şi limitele ei. Totuşi, în ciuda acestui fapt,
procesele din interiorul lumii ştiinţei, îndeosebi din ştiinţele naturii, demonstrează
că se conturează tot mai evident şi un trend al unificării ştiinţei în ansamblul ei,
inclusiv în ştiinţa economică.
Revoluţia săvârşită în ştiinţă a generat deplasări şi în sfera corelaţiilor tradiţionale
ale ştiinţei, din afara ştiinţei şi din interiorul acesteia.
Știinţa şi-a consolidat locul şi rolul în societate. Ea nu apare doar ca o
formă a conştiinţei sociale; în procesul apropierii şi servirii practicii economice şi
sociale,ştiinţa se manifestă în primul rând ca factor de producţie; această calitate a
știinţei se manifestă atât direct, nemijlocit, cât şi indirect, prin sistemul tehnologic,
mult mai puternic însă ca până acum, devenind principalul neofactor de producţie
al societăţii, al înnoirii şi perfecţionării producţiei, al progresului economic şi
social.
1.2. ȘTIINȚA ECONOMICĂ. DEFINIȚIE. CONȚINUT

Ştiinţa economică se defineşte relativ diferit, datorită particularităţilor

fenomenului economic, respectiv, ca o „cunoaştere veridică a realităţii
economice, verificabilă pe cale experimentală, prin simulare şi scenariu”.
Ştiinţa economică – ca şi oricare altă ştiinţă - este întotdeauna imperfectă pentru
7
 
că este drumul general al cunoaşterii, de la fenomenul practic la esenţă, de la o
esenţă mai puţin profundă la o esenţă mai profundă, un drum de la simplu la
complex, o cunoaştere mai aprofundată care se apropie asimptotic de infinit, de
adevăr.
O altă dimensiune a ştiinţei rezultă din particularităţile ei faţă de artă; în timp ce
ştiinţa redă realitatea eliminând orice aspect subiectiv, arta redă realitatea
obiectivă raportată la om, la subiectivitatea lui.
Știinţa economică a progresat considerabil în a doua parte a secolului XX,
fără a ajunge în stadiul unei revoluţii ştiinţifice aşa cum este cazul într-o serie de
domenii ale ştiinţelor naturii. A crescut capacitatea ştiinţei economice de
cunoaştere şi de aprofundare a mecanismelor proceselor şi fenomenelor
economice. Dacă la originile ştiinţei economice Jean Baptist Say considera că
“economia este ştiinţa legilor producţiei, distribuţiei şi consumului
bogăţiilor”,astăzi sfera de cunoaştere a acesteia s-a extins continuu, atât în
domeniul fenomenelor măsurabile, cât şi asupra unor aspecte şi laturi mai puţin
măsurabile, până nu demult, sau chiar nemăsurabile, calitative. Astfel, astăzi
ştiinţa economică nu se mai limitează la studiul pieţei, integrând şi alte
conceptualizări şi orizonturi mai noi.
În consecinţă, alături de principiile clasice fundamentale cum sunt
raţionalitatea, eficienţa, echilibru-dezechilibru, concurenţa, etc., ştiinţa economică
s-a îmbogăţit cu noi concepte şi teorii, facilitând apariţia noii economii clasice, a
noii macroeconomii, la ascensiunea Keynesismului şi apoi a postkeynesismului, a
instituţionalismului şi, în general, a structuralismului, dând naştere teoriei
organizaţiilor, economiei convenţiilor, teoriei incitaţiei, teoriei echităţii, teoriei
justiţiei etc. O sferă largă de extindere au căpătat teoria jocurilor şi teoria haosului,
care încearcă să genereze restructurări majore în ştiinţa economică.
Pe baza noilor conceptualizări şi teoretizări ale economiei s-a conturat şi o
tendinţă de reconstruire a ştiinţei economice prin accentuarea pluralismului
teoretic, se încearcă construirea unui statut de ştiinţă pozitivă şi extinderea
dimensiunii sale normative. Și, cel mai important aspect este faptul că, pe bazele
arătate mai înainte, au sporit atât capacitatea ştiinţei economice de cunoaştere, cât
şi capacitatea ei de influenţare şi de previziune a fenomenelor economice.
Știinţele economice s-au dezvoltat întotdeauna deschis, în relaţii strânse cu
celelalte domenii ale ştiinţei şi, în primul rând, cu ştiinţele naturii. Revoluţia din
ştiinţele naturii şi în special din fizică (teoria relativităţii şi mecanica cuantică)
readuce în discuţie conceptul de predicţie perfectă - ca unic obiect al ştiinţei,
inclusiv al ştiinţelor economice.
Îmbrăţişând ideea că fizica este ştiinţa model, mai mulţi economişti
acceptă în fapt transformarea ştiinţelor economice în ştiinţe exacte, ca orice
altă ştiinţă a naturii. Pe cale de consecinţă conceptele,teoriile şi metodologia
ştiinţelor economice ar trebui amplu restructurate.
Un alt proces major în ştiinţele economice îl reprezintă creşterea aplicării
matematicii în cercetarea fenomenelor economice. Matematica s-a dovedit un
instrument esenţial, indispensabil în elaborarea de modele, în analiza şi explicarea
cu ajutorul acestora a laturilor profunde, mai puţin vizibile ale proceselor şi
fenomenelor economice. Promovarea matematicii în procesele de cunoaştere şi
previzionare a fenomenelor economice contribuie substanţial la apropierea
economistului de adevăr, la accentuarea caracterului şi statutului ştiinţei
economice.
Al treilea proces devenit caracteristic în ştiinţa economică este extinderea

8
 
experimentării ca modalitate de verificare a ipotezelor admise. Dacă în anii
`60 experimentarea era considerată un procedeu de cunoaştere “fără perspective“,
începând din anii `75-80 se constată o largă utilizare a acesteia. În această privinţă
opiniile economiştilor sunt practic identice, toţi excluzând din economie
posibilitatea experimentării de laborator, pe oameni şi grupuri de oameni.
În fine, un alt proces de mare amploare în ştiinţele economice îl constituie
promovarea cercetărilor inter şi multidisciplinare. Este concluzia care s-a
impus în mod firesc după o perioadă de cercetări specializate asupra unor aspecte
şi laturi parţiale, înguste ale proceselor şi fenomenelor economice.
Dezvoltarea cercetărilor inter şi multidisciplinare rezultă din nevoia ştiinţelor
economice de verificare a teoriilor, conceptelor şi metodelor sale de cercetare.
Ataşamentul permanent pentru cercetările economice empirice inter şi
multidisciplinare reprezintă singura modalitate de creare a unei bogate baze
factuale şi de realizare a unor generalizări ştiinţifice viabile, recunoscute de
practica economică. Fără acestea ştiinţa economică nu poate progresa şi
demonstra o tot mai înaltă eficienţă.
Astăzi, în pofida marilor progrese realizate de ştiinţa economică, de teorie,
cât şi de metodologie, acestora li se reproşează, în esenţă, două slăbiciuni
majore:
a) un deficit de realism al ipotezelor şi teoriilor economice şi, de aici,
b) un insuficient sprijin al ştiinţei economice pentru practica economică.
O primă explicaţie majoră a acestor neajunsuri constă în faptul că ştiinţa
economică este fondată pe postulatul legilor naturii, asemănător acelora care
domină în astronomie, în fizică, cu totul inadecvat condiţiilor ştiinţei economice.
Marele miracol al fizicii - existenţa de legi numerice precise n-a putut să aibă loc
în sfera economiei. Încercarea de extindere a acestui miracol la economie –
pornind de la faptul că fizica este considerată ştiinţă model - s-a făcut împotriva
sau prin negarea proprietăţilor specifice ale obiectului economiei. În
economie,comportamentul uman de masă nu este reductibil la o ecuaţie sau la un
factor de nedeterminare.
Știinţa economică implică două particularităţi organice, două adevărate
provocări:
a. pe de o parte, funcţionarea sistemului economic include instabilitatea
relaţiilor variabilelor economice şi caracterul neliniar, puţin predictibil al
comportamentului uman;
b. formularea concluziilor şi recomandărilor, în ciuda incertitudinii
ambientale, implică o subiectivitate rezonabilă.
Posibilitatea erorii este inclusă în ştiinţa economică. Riscul este dominanta majoră
a universului economistului, sursa principală de conflict cu guvernul, cu firma, cu
colegii de breaslă.
Negându-se toate aceste particularităţi care o disting net de ştiinţele dure ale
naturii, ştiinţa economică este marcată de o puternică ambiguitate, oscilând
undeva între ştiinţele dure ale naturii şi stiinţele umaniste. Știinţa economică
este o ştiinţă umană cu efecte imediate. Ridicarea sau reducerea impozitelor în
societate, de exemplu, atinge imediat interesele oamenilor de toate categoriile,
ceea ce nu se întâmplă în cazul ştiinţelor naturii,spre exemplu, prin descoperirea
unei noi structuri a celulei cărbunelui.
Deficitul de realism şi sprijinul limitat pentru practică se explică şi prin
tendinţa mai veche, dar care se accentuează astăzi, ca ştiinţă economică să se
refugieze în probleme subtile de logică sau de echilibre parţiale.

9
 
 Metodologia de cercetare ştiinţifică economică este adânc şi permanent
implicată atât în progresele cât şi în insuficienţele ştiinţei economice. De aceea
vom supune reflecţiei cititorului adevărul unanim recunoscut, conform căruia în
laboratorul ştiinţei moderne “dacă cercetătorul nu este echipat cu firul Ariadnei se
rătăceşte”.
Practica economică este un alt concept de bază. Ea este implicată în
definirea ştiinţei prin sintagme variate, ca, de pildă: „experienţele noastre
senzoriale”, „cunoaşterea realităţii” şi, în fine, „cunoaştere verificabilă de către
realitate, de viaţă sau pe cale empirică”.
Practica economică este mai bogată; nu poate fi integral cunoscută în
fiecare moment; ea este unicul criteriu al adevărului, al veridicităţii sau exactităţii
cunoaşterii ştiinţifice. De aceea, metodologia de cercetare se sprijină pe practică în
orice demers ştiinţific ca sursă de analiză şi disjungere de noi cauze, factori
explicativi de perfecţionare continuă a teoriei. Din confruntarea practicii
atotcuprinzătoare cu teoria mereu imperfectă, metodologia formulează corecţia şi
perfecţionarea teoriei, aducerea acesteia mai aproape de practică.
Problema economică poate să rezulte din confruntarea pe care o face
metodologia între teorie şi practică. Dacă între teorie şi practică este concordanţă,
adică teoria „guvernează” bine practica, atunci vom spune că nu există nici o
problemă economică.
Dacă, dimpotrivă, între teorie şi practică se constată o diferenţă, respectiv teoria
nu mai explică integral şi nu mai poate previziona integral practica, atunci aceasta
este o problemă economică şi este o temă care poate şi trebuie să fie cercetată.
Complicatele meandre ale cercetării ştiinţifice moderne pot fi străbătute cu succes
dacă sunt cunoscute o serie de reguli de aur:
• compatibilitatea legilor gândirii cu legile naturii;
• compatibilitatea gândirii şi metodei cu legile realităţii obiective;
• flexiunea regulilor metodologice cu legile realităţii obiective;
• identitatea gândirii abstracte să se supună identităţii concrete;
• metoda nu este altceva decât structura întregului (Hegel);
• de elaborarea unor norme logice-metodice cuprinzătoare depinde însuşi
progresul ştiinţei.
Dinamismul specific al economiei sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific
a adus în faţa cercetării ştiinţifice economice probleme noi, a căror rezolvare
solicită tot mai intens economiştii, precum şi ceilalţi specialişti. Concomitent, se
depun eforturi susţinute pentru perfecţionarea metodologiei de cercetare ştiinţifică
economică, ştiut fiind faptul că metodologia nu este o problemă aparte, ci una
derivată din afirmarea mai viguroasă a ştiinţei economice.
Pentru a înţelege procesele şi tendinţele din interiorul ştiinţei, este necesar să
arătăm, mai întâi, că în dezvoltarea ştiinţei acţionează mai multe legităţi dintre
care menţionăm:
◊ ştiinţa se realizează treptat, prin acumulări sistematice în domeniul
cunoaşterii. Crearea şi dezvoltarea ştiinţei reprezintă un proces istoric, mai lung
sau mai scurt, în cursul căruia se descoperă mereu noi legi, teorii, axiome;
◊ succesiunea, folosirea şi îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor acumulate
de generaţiile precedente;
◊ drumul general al cunoaşterii ştiinţifice este acela al trecerii de la
fenomen la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la alta mai profundă; ea
progresează către o cunoaştere tot mai adâncă şi mai cuprinzătoare a lumii
obiective, apropiindu-se de infinit, asimptotic, de adevărul absolut;

10
 
 ◊ ştiinţa îşi organizează procesul cunoaşterii de la simplu la complex;
întotdeauna, mai întâi,au fost studiate formele simple ale materiei şi, mai apoi,
formele cele mai complexe ale acesteia;
◊ legile naturii, societăţii şi gândirii sunt diferite de legile formulate de
om,în ştiinţă. Ele nu sunt acelaşi lucru, nu se suprapun, pentru că omul de ştiinţă
nu creează aceste legi, ci le reflectă mai mult sau mai puţin fidel. În procesul
dezvoltării ştiinţei, gradul de exactitate a reflectării legilor naturii, societăţii şi
gândirii creşte. Ştiinţa are menirea să aducă cunoaşterea ştiinţifică cât mai aproape
de original, de realitatea care reprezintă obiectul de studiu;
◊ în ştiinţă, mai mult ca oriunde, acţionează lupta dintre idei vechi şi idei
noi. Ştiinţa, prin esenţa sa, este ostilă spiritului conservator, niciodată nu cedează.
De exemplu, lupta dintre teoriile luminii – crepusculară şi ondulatorie – a durat
două secole;
◊ ştiinţele nu sunt rupte şi interdependente unele de altele; ele se dezvoltă
în legătură unele cu altele ca urmare a legăturii dintre diferite forme de mişcare a
materiei.
Revoluţia ştiinţifică se datorează însă mai ales unor procese interne ale
ştiinţei, dintre care menţionăm:
continuarea împletirii proceselor de diferenţiere şi de integrare a
ştiinţei. Diferenţierea este un proces de separare a unor domenii dintr-un sistem
teoretic şi constituirea lor ca domenii specializate, de sine stătătoare, cu obiect,
metodă şi limbaje separate, proprii. Procesul opus, de integrare, bazat pe
interconexiunile dintre ştiinţe, constă în împrumutarea reciprocă a metodelor şi
limbajului în scopul aplicării acestora în cercetarea obiectului altei ştiinţe. Acest
transfer de metode, legi, obiective şi limbaje au ajutat la revoluţionarea ramurilor
ştiinţei şi a ştiinţei ca sistem coerent;
astăzi s-a subţiat până la dispariţie demarcaţia dintre ştiinţele deductive
şi inductive: se apreciază că procesul va continua. În acest sens, Rudolf Carnap
precizează că „Nu există diferite ştiinţe, cu metode esenţial diferite sau cu izvoare
cu totul diferite de cunoaştere, nu există decât ştiinţa”. Din nevoia comunicării
permanente dintre ştiinţe, astăzi se practică tot mai susţinut cercetările ştiinţifice
interdisciplinare;
reconsiderarea rolului gândirii teoretice în mişcarea cunoaşterii
ştiinţifice spre noi rezultate; gândirea teoretică s-a transformat în cel mai puternic
factor de elaborare de idei fundamentale care stau la baza creării unor noi teorii;
îmbogăţirea arsenalului ştiinţei cu noţiuni,termeni instrumentali care
vizează direct nu obiectul de studiu, ci însăşi cunoaşterea lui, crearea de metateorii
şi metaştiinţe;
tendinţa de creare de teorii fundamentale care sintetizează cunoaşterea
din diferite domenii ale ştiinţei. Această tendinţă rezultă din procesul de integrare
a ştiinţei care, pe lângă rezultatele teoretice fundamentale, a stat la baza
soluţionării şi revoluţionării practicii economice şi sociale;
tendinţa de dezmembrare a obiectului studiat şi crearea de relaţii mai
simple studiate şi cu ajutorul analizei sistemice. Această tendinţă îşi are obârşia în
altă tendinţă, aceea de diferenţiere, de separare şi specializare a ştiinţelor;
matematizarea şi formalizarea cunoaşterii ştiinţifice, pătrunse de ideea
de a pune definitiv capăt momentului intuitiv în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. În
acest fel, cercetarea ştiinţifică a căpătat un caracter foarte abstract, fiind greu să
stabileşti întotdeauna conexiunea dintre noţiunile sale şi realitatea obiectivă;

11
 
 tendinţa de eliminare a elementului intuitiv din conţinutul teoriilor
ştiinţifice şi diminuarea imaginii intuitive a ştiinţei, ca urmare a dezvoltării
furtunoase a sistemelor de limbaj artificial – matematic;
se manifestă încă tendinţa de includere a momentului intuitiv ca
instrument de mişcare spre noi construcţii teoretice; unii specialişti consideră că
lumea a ajuns la saturaţie cu această formalizare şi rigoare logică şi tânjeşte după
utilizarea intuiţiei fără de care nu se poate progresa;
reconsiderarea rolului experienţei; până nu demult, experienţa preceda
noua construcţie teoretică. Astăzi, experienţei i se rezervă mai ales rolul de verigă
în verificarea construcţiilor teoretice.

SUBIECTE
· Definirea ştiinţei
· Legităţile şi procesele interne ale ştiinţei
· Realizări principale în ştiinţa economică
· Controverse teoretice şi metodologice în ştiinţa economică
· Contribuţii româneşti la perfecţionarea metodologiei cercetării economice
Glosar de termeni :
· Diferenţierea – este un proces de separare a unor domenii dintr-un sistem
teoretic şi constituirea lor ca domenii specializate, de sine stătătoare.
· Metoda integrală de cercetare economică – precizează nevoia împletirii
organice a analizei cantitative cu analiza calitativă şi include şi modelarea
economico-matematică.
TESTE PENTRU AUTOEVALUARE
1. ADEVĂRAT SAU FALS
a) Procesul de cunoastere (ştiinţa) serveşte nevoilor practicii.
b) Știinţa are o structură cu mai multe laturi, care constituie un tot unitar.
c) Știinţa este o cunoaştere care nu poate fi verificată.
2. ALEGEȚI RĂSPUNSUL CORECT
a) Printre elementele structurale ale unei ştiinţe nu se află:
1.materialul faptic acumulat de-a lungul dezvoltării ştiinţei
2.ipotezele confirmate și neconfirmate
3.modelul de cercetare a realităţii
4.factorii de producţie
b) Printre procesele esenţiale din ştiinţa economică contemporană nu se află:
1. extinderea aplicării matematicii în cercetarea fenomenelor economice
2. extinderea experimentării ca modalitate de verificare a ipotezelor admise
3. promovarea cercetărilor inter şi multi disciplinare
4. transformarea într-o ştiinţă închisă
Rezolvări la Testele de autoevaluare:
1. a) T
b) T
c) F
2. a) 4
b) 4

12