Comunicarea prin artă cu ajutorul tehnicilor

Pornind de la definiţia lui Clifford Geertz, arta este o formă de cunoaştere, la fel
ca ştiinţa sau religia. Altfel spus, este o modalitate de reprezentare a lumii şi a
unor valori. Spre deosebire de ştiinţă, însă, sau de religie, arta îţi asumă
subiectivitatea – artistul ne oferă o imagine proprie asupra lumii şi nu are
pretenţia ca reprezentarea sa să fie o copie exactă a ceea ce este. În esenţă,
artistul doreşte să explice privitorului modul în care el vede, înţelege, explică şi
vrea să comunice ceea ce îl înconjoară şi ce valori ataşează acestei viziuni
proprii. Desigur, el trebuie să comunice în limitele convenţiilor vizuale ale
epocii sau, dimpotrivă, să încerce să le modifice. Aceste convenţii stabilesc ceea
ce reprezintă frumosul sau urâtul, ceea ce reprezintă “artă frumoasă” sau “artă
populară”. De aceea, de-a lungul timpului, arta şi-a schimbat înfăţişarea. În plus,
spre deosebire de alte forme artistice, în artă, conştiinţa autorului că a creat ceva
unic apare relativ târziu, în lumea greacă. Abia atunci încep artiştii să-şi
semneze operele, fiind conştiente de faptul că ei sunt altceva decât simpli
meşteşugari, poate foarte dotaţi şi cunoscători ai vechilor reţete ale meşterilor
trecuţi.
Există un alt element care trebuie luat în considerare, anume adresantul operei,
receptorul. Spre deosebire de epocile mai apropiate de noi, activitatea artistului
era dominată de viziunea celui care comanda opera de artă, abilitatea artistului
fiind aceea de a împăca dorinţele celui care comanda opera de artă cu viziunea
sa estetică.
Elementele de tehnică cuprind tipul de vopseluri utilizate, de pensule sau
spatule pentru aplicarea vopselii, tipul de materiale folosite, felul în care artistul
foloseşte toate aceste elemente. Un alt segment se referă la modul în care
elementele picturii sunt realizate: dacă autorul foloseşte de un tip particular de,
dacă foloseşte penumbra sau nu etc.
Prin acuarelă se înțelege atât o vopsea, obținută din pigment pulbere amestecat
cu liant și aditivi și diluată cu apă, cât și o tehnică picturală pe hârtie, sau o
lucrare efectuată în această tehnică. Acuarela se bazează pe transparență, care
lasă să se întrevadă fondul alb al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă
luminozitatea și delicatețea care le caracterizează. Uscarea imediată necesită o
execuție rapidă, ceea ce mult timp a făcut să fie o tehnică folosită la schițe și
studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A fost folosită mult la
ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul
secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în special în Anglia,
Franța și Rusia.
Guașă este o vopsea preparată din gumă arabică, amestecată cu pigmenți
minerali și apă, folosită în pictura așa-zisă opacă, care permite aplicarea de
culori deschise peste tente închise. Guașa este o tehnică de pictură ieftină, care
folosește ca diluant apa și se spală foarte ușor, fiind potrivită pentru începuturi
nesigure și încercări, deoarece se usucă rapid. Spre deosebire de acuarelă,
guașa, ca și tempera, conține ceruză, care o lipsesc de transparență, făcând-o
mai compactă. Atunci când sunt expuse, guașele, ca și acuarelele, pastelurile, și
gravurile, trebuie protejate sub sticlă, deoarece curățarea lor nu este posibilă.
Tempera este un mediu de pictură permanent și cu uscare rapidă format din
pigmenți amestecați cu un liant solubil în apă. Tempera se referă și la picturile
realizate prin această tehnică. Picturile tempera au o durată lungă de viață,
existând exemple din secolul I e.n. Tempera cu ou a fost o tehnică principală de
pictură până după anul 1500 când a fost înlocuită cu pictura în ulei dar a început
să fie reutilizată în secolul al XX-lea. Pictura în tempera a fost principalul mediu
de pictură pe panel pentru aproape fiecare pictor din Europa medievală și
renascentist timpurie.
Culorile de ulei sunt vopsele cu uscare lentă compuse din particule fine de
pigmenți suspendate în uleiuri vegetale. Tehnica a fost adoptată pe scară largă
începând cu secolul al XV-lea. Cea mai des întâlnită aplicație/utilizare pentru
această vopsea este cea domestică, unde culorile luminoase și rezistența la uzură
o fac potrivită atât pentru interior cât și pentru exterior.
Vitraliul este tehnica artistică obținută din îmbinarea unor bucăți de sticlă diferit
colorate sau pictate. Vitraliul a început să fie folosit când mozaicul era în declin.
În Apus, ferestrele în vitraliu vor excela în complexitate în perioada gotică; în
acea perioadă, bisericile gotice erau foarte impunătoare și înalte, de aceea era
nevoie de mai multă lumină. Ferestrele s-au mărit, spațiul dintre geamuri s-a
micșorat, pereții nu mai erau pictați și astfel s-a recurs la vitraliu, singurul
mijloc prin care s-ar fi putut da culoare interiorului bisericii.
Pontilismul este tehnica folosită în pictură, care prevede alăturarea unor puncte
de mici dimensiuni, pe care ochiul spectatorului este în măsură să le reunească
singur, privind tabloul de la distanța potrivită. Acest procedeu îi permite
artistului să lucreze cu orice fel de lumină, chiar și cu cea artificială.
Grisaille este o tehnică, prin care o imagine este executată în întregime în tonuri
de gri și este de obicei realizată astfel încât să producă iluzia unei sculpturi sau a
unui relief. A fost utilizată mai ales de către pictorii flamanzi din secolul al XV-
lea. La sfârșitul secolului al XVIII-la, a fost folosită pentru a imita sculpturile
clasice, în decorația pereților și plafoanelor. Uneori este utilizată pentru a obține
stratul de sub culorile de ulei translucide. Tehnica a permis obținerea unui efect
dramatic de lumini și umbre, precum și a unei senzații puternice de
tridimensionalitate.
Cerneala este aplicată în diverse moduri, de exemplu, stiloul sau pixul, sunt cele
mai potrivite instrumente pentru desene și caligrafia picturilor. Ea se aplică, de
asemenea, cu o pensulă de cerneală, tehnica din antichitate, numită caligrafie, ca
și scrierea japoneză care este de asemenea realizată în pensulă și cerneală pe
hârtie.
Frescă este o tehnică presupune pictarea pe un perete proaspăt tencuit, în timp
ce acesta este încă umed. Astfel, culorile se combină chimic cu suportul și, după
uscare, are loc fixarea lor definitivă.
Pastelul este o tehnică artistică care folosește bețisoare care sunt compuse din
pigment pudra amestecat cu un liant. Prima mențiune a tehnicii o face Leonardo
da Vinci.
Ceară. Aceasta este o tehnică la care s-a renunțat, cu toate că era folosită încă
din antichitate. Pentru această tehnică se folosește ceara de albine expusă 10-20
de zile la soare, apoi topită repetat în apă curată. Diluată cu esența de
terebentină, ceara astfel pregatită se amesteca pe paletă cu pigmenți. Tot o
tehnică pierdută, dar mult mai complicată era pictura cu ceara calda, numită
encaustică.
În construcţia artistică modernă, opera, produsul actului creativ, se realizează în
măsura în care devine suficientă sieşi, adică în măsura în care semnificaţiile sale
nu se calchiază pe intenţiilecomunicative ale autorului ei. Creatorul codifică (în
text sau imagine) propria sa lume semnificantă– rezultat al unor condiţionări
multiple, individuale şi generale, de ansamblu şi concret-istorice
Receptorul, consumatorul de artă, caută, în acest scop, să surprindă „invarianţii”
în funcţie de
care creatorul şi-a ordonat sensibilitatea pentru ca „textul”, materia operei, să-şi
elibereze limbajul
de ceea ce este re-producerea unei anume realităţi concrete, re-prezentare a unor
anume sensuri
prestabilite.
Limbajul non-verbal, specific artelor imaginii plastice (pictura, sculptura,
muzica, baletul,
teatrul) este, în consecinţă, și mai solicitant, pentru că amplitudinea
semnificaţiei purtate de mesajul
structurat prin el presupune un efort mai mare pentru detaşarea de sursele
interne de perturbare, de
obstacolele psihologice pe care receptorul/ consumatorul şi le asumă (conştient
sau nu) în funcţie de
elementele definitorii ale formării sale (interne şi externe). Receptorul/
consumator va realiza astfel
o fixare a „expresiei vieţii”, adică o „explicitare sau interpretare”