Fight, flight, freeze - atacă, fugi sau îngheață (încremenește); acestea sunt reacții instinctive în fața

stimulilor străini care amenință integritatea fizică a individului (fie el animal sau om). În funcție de
amploarea pericolului, individul alege în câteva milisecunde una dintre cele trei strategii. Cu un
asemenea mecanism automatizat evoluția ne-a dotat ca să supraviețuim: în fața unui risc iminent,
nu e vreme de gândit, trebuie de acționat imediat.
La oameni, un mecanism protector asemănător funcționează atunci când individul se vede intimidat
de vreo idee care îi amenință tiparele mentale cu care s-a obișnuit, când îi sunt puse la încercare
credințele și convingerile înrădăcinate (mai ales cele asumate public). În fața unei idei care ne
sfidează, la noi se include reflexul negării și, fie vom ataca ideea străină, fie ne vom distanța cât se
poate de mult de opinia adversă, vom deveni surzi la argumentele care ne creează disconfort
cognitiv.
În general, mașinăria organică numită creier e plină de efecte neașteptate: în loc să ne ajute să
judecăm, creierul ne împiedică să o facem; mai exact, creierul nostru facilitează însușirea unor
axiome, concepte și legități primite de-a gata, cât mai devreme în timpul vieții (în copilărie și
tinerețe), însă după aceea el devine conservator și se opune cunoștințelor care contrazic tezele deja
asimilate.
Logica acestui conservatism cerebral e simplă: odată ce individul s-a maturizat cu ajutorul setului de
cunoștințe primite de la părinți (trib, școală, stradă, biserică, TV, internet) , înseamnă că aceste
cunoștințe sunt suficiente pentru supraviețuirea individului, energia creierului trebuie economisită, iar
alte cunoștințe, principii și valori trebuie privite cu reticență și adaptate la bagajul existent. Cu alte
cuvinte, creierul demonstrează o inerție a gândirii, pe care o menține prin câteva mecanisme
cognitive de filtrare a informației. Să ne amintim de ele.
Știm cu toții (probabil) despre disonanța cognitivă, care apare atunci când o închipuire de-a noastră
despre lume intră în conflict cu realitatea; în asemenea caz, creierul nu suportă conflictul dintre
închipuire și realitate, iar noi trăim o formă de stres psihic. În rezultat, pentru a scăpa de acel stres,
vom opta pentru acea stare sau opinie cu care ne simțim cel mai confortabil (chiar dacă respectiva
opinie e slab argumentată); în paralel, vom desfide și vom desconsidera ideile deranjante sau le
vom eluda pur și simplu. Știți poanta ceea, rostită de un celebru fumător: „Atât de mult se scrie
despre dauna fumatului, încât am încetat să mai… citesc”; iată o ilustrare a modului în care mintea
noastră evită disonanța cognitivă, evită conflictul dintre dorință și riscul asociat acelei dorințe.
Un truc al minții care contribuie la reducerea disonanței cognitive este raționamentul motivat
(motivated reasoning); în cazul raționamentului motivat, noi evaluăm lucrurile mai mult emotiv și dăm
prioritate acelor dovezi, exemple și ipoteze care susțin punctul nostru de vedere. Pe calea
raționamentului motivat și selectiv, noi ne păstrăm echilibrul emoțional și ne ferim de șocul acceptării
unor realități care ne-ar putea afecta încrederea în sine sau ne-ar putea răsturna tabloul lumii,
impresiile despre viață și oameni.
Rațiunea noastră suferă o sincopă mai ales atunci când ne confruntăm cu opinii care atentează la
integritatea noastră de grup (etnică, religioasă, politică etc.). În asemenea cazuri, se activează aşa-
numita prejudecată de grup, prin care mecanismele de acceptare sau de respingere a unor opinii
sau a unor subiecţi sunt determinate, înainte de toate, de logica de apartenenţă. Suntem mai
deschişi la opiniile exprimate de membrii grupului nostru şi reticenţi faţă de cele care vin din partea
grupurilor străine, chiar dacă argumentaţia logico-raţională a opiniilor străine este considerabil mai
puternică.
Când suntem puternic afiliați unui grup oarecare (de exemplu, unui partid), ne vom distanţa
psihologic de un individ imediat ce îi aflăm apartenenţa la alt grup (la alt partid). Cercetătorii de
neuroștiințe de la Universitatea Harvard au constatat că în creierul nostru se activează două zone
cerebrale diferite, deşi învecinate, atunci când ne gândim la un personaj de aceeaşi orientare
politică sau de orientare opusă. Și aici descoperim un fenomen curios: zona numită cortex prefrontal
ventro-median devine activă în momentul când ne este prezentat un politician de aceeaşi orientare
politică cu noi, însă (surpriză!), s-a adeverit că aceeaşi zonă cerebrală devine activă când vedem, pe
o tablă, o figură schiţată cu creta în interiorul căreia e scris cuvântul „Eu” (Mitchell et al., 2006). Cum
interpretăm aceste date?
Se pare că în zona sus-menționată a creierului e reflectată identitatea noastră, adică propriul eu, iar
surpriza este că zona devine activă nu doar atunci când ne gândim la noi înşine, ci şi atunci când ne
gândim la o persoană (la un politician) care ne este apropiată (ne împărtăşeşte ideile). Aici se
găsește şi explicaţia de ce nu ne place deloc să ascultăm opiniile altor grupuri - pentru că riscăm să
pierdem din vedere definiţia socială a propriei identităţi; a accepta idei străine e ca și cum ne-am
disocia de propriul eu, ca și cum ne-am trăda pe sine (într-un mod pur ideatic).
Lista trucurilor prin care mintea ne împiedică să gândim obiectiv e lungă, însă chiar și mecanismele
cognitive ilustrate mai sus sunt destule pentru a ne convinge că trebuie să fim cât se poate de
rezervați față de gradul nostru de luciditate. Totodată, putem înțelege mai clar de ce sunt atât de
persistente diverse credințe religioase și ideologii nocive (cu care oamenii au fost îndoctrinați încă în
copilărie), înțelegem de ce adeseori este practic imposibil să-i convertești politic pe oponenți,
înțelegem și de ce diverse prejudecăți, șabloane ale gândirii și mituri populare (mitul fericirii, printre
altele) sunt atât de înrădăcinate social. A renunța la aceste clișee mentale e o formă de redefinire a
eului, iar o asemenea operațiune psihologică necesită un efort cognitiv și un gest volitiv peste media
obișnuită. Nietzsche ar fi spus că inerția gândirii e cauzată de „slăbiciunea voinței” și ar fi avut
dreptate; a trece printr-o metamorfoză a gândirii e poate cel mai dificil lucru pentru un spirit uman.
#iluziafericirii