OCCIDENTUL

In ceea ce priveste Occidentul Identitatea unică a Europei rezultă din sinteza ideeii
grecești cu ideea romană , ambele absorbite și sublimate în ideea iudaică consumată
ca idee creștină . Această sinteză a condus la forma modenă a libertății civice. Prin
urmare în mod intuitiv știm că Europa rezultă din Grecia, Roma, Israel și creștinism
.Asadar, Gândirea europeană este gândirea comună care stă la baza acțiunii coordonate
care definește excepționalismul occidental. Prin urmare, putem explica „anomalia
europeană” și explica consecințele durabile ale acestei unicități. Sarcina de a clarifica
gândirea europeană Începe cu o interpretare istorică a conceptului european pentru a
identifica acumularea treptată în acest domeniu Acțiunea istorică a gândirii europene.
Morfogeneza culturală a Occidentului include Inventarea Cetății, a libertății subordonate
legii, a științei și școlii realizate de greci, inventarea dreptului, a proprietății private, a
persoanei și a umanismului realizată de romani si totodata promovarea democrației
liberale în cele trei domenii, al științei, politicii și al economiei.

Ideea greacă

Istoria grecilor începe cu o confuzie migrațională pe care Hegel o interpretează ca

fiind o fertilă stare de înstrăinare. Aventura greacă strălucește în epopeea lui Alexandru
cel Mare, o fuziune universala dar superficiala, a lumii orientale cu lumea occidentală.
Acest lucru s-a făcut cu prețul sfârșitului Greciei clasice. Rezultatul universalității a fost
elenismul. Acesta va fi abolit atunci când noul popor, Islamul, va distruge biblioteca din
Alexandria. Avem o dublă atitudine față de Grecia. Deși subiectivitatea greacă nu este
total independentă de natură, ea nici nu fuzionează cu natura .Din perspectiva înlănțuirii
generale a istoriei, Hegel observă că Grecia este schematismul dintre substanțialitatea
mistică asiatică și subiectivitatea pură creștină.
Revolutia politica a Greciei pune accentul pe putere care devine din subiect,
obiect. Puterea nu mai este concepută ca un subiect individual ci ea este obiectul
tuturor Grecia aduce modelul Polis-ului al cărui centru era Agora , piața publică, în care
poporul se întrunea pentru a delibera, pentru a supune puterea cetățenilor. Agora este
astfel imaginea unei puteri publice vizibile. Conversia puterii din subiect în obiect, deci
disponibilitatea publică a puterii impune cultura rațiunii ca instrument de exercitare a
puterii: puterea devine obiect de analiză, de critică și de decizie. Egalitatea în fața legii.
Obligațiile cetățenilor sunt două: obligația teoretică de a argumenta rațional și obligația
practică de a lupta în apărarea Polis-ului . Polisul este „cetate”, „oraș” și „stat” simultan.
Fiecare polis era dedicat din naștere unui cult special al unui anumit zeu din Panteon,
protector al cetății. Templul polisului nu era un loc de cult, ci însuși lăcașul zeului. Polisul
nu era doar o comunitate politică și economică independentă, ci și o comunitate sacră
consacrată unui zeu. O unificare politică era astfel teologic imposibilă.

Ideea Romana

Istoria mitică a Romei începe cu Eneas. Se refugiază în Italia împreună cu troienii

rămași, cucerind și organizând aici o nouă lume, cu un destin grandios. Numitor, urmaș al
lui Eneas, este uzurpat, iar fiica lui, Rhea Silvia, forțată să devină vestală. Dar Zeul Marte
răstoarnă planul uzurpator și se unește cu Rhea Silvia, care îi naște pe Romulus și Remus.
Aruncați în Tibru de către uzurpator, ei sunt salvați și alăptați de o lupoaică. Ei se răzbună
pe vinovați, repun în drepturi pe bunicul lor Numitor și întemeiază Roma. Constituirea
Cetății se face prin trasarea brazdei și zidului protector, act simbolic. Există o
contradicție, pe de o parte un mit fondator simbolizat prin construcția zidului, pe de altă
parte, fondarea Cetății include momentul violenței in care Romulus il omoara pe Remus,
devenind astfel eroul întemeietor al Romei.
O trăsătură importantă a Romei este edificarea republicii prin alungarea ultimului
rege din cauza abuzurilor. Iunius Brutus mobilizează revolta aristocratică din care se
naște Republica. Extrem de semnificativ este că, în calitate de consul, pentru salvarea
tinerei Republici, el i-a condamnat la moarte chiar pe fiii săi, nesupuşi noilor legi. Astfel
ultimul rege s-a ilustrat prin abuzul puterii publice pentru a-și apăra familia, în timp ce
primul consul s-a ilustrat prin sacrificarea familiei pentru a apăra ordinea publică.
Republica Romană este, aşadar, rezultatul unui evacuări aristocratice a tiranului, gest
care reorganizează puterea pe baze senatoriale, deci, aşa-zicând, restrictiv-
constituționale. Statul aristocratic se definește drept republica libera. Armata este
supusă acum Senatului. Forța este supusă înțelepciunii. Astfel, armata a ieșit de sub
controlul unei singure familii.
Sfârșitul Republicii se va realiza prin sincronizarea celor două forțe anti-constituționale,
adică prin alianța Armatei cu Plebea. Noul regim trebuia să fuzioneze aceste puteri, iar
acest rol l-a îndeplinit Cezar, simultan dictator militar și tribun al plebei. Faptul că noul
regim se va numi Imperiu provine tocmai din supremația funcției de imperator, adică de
comandant militar triumfător.

Ideea iudaică

Sinteza greco-romană va avea loc în interiorul ideeii iudaice odată ce aceasta va trece
în creștinism care va transforma în mod indeterminabil, miraculos, Imperiul roman într-o
cultura nouă, creștină. Importantă pentru geneza Occidentului este însă bifurcația
interioară a mesianismului iudaic. Ruptura sau secționarea interioară a promisiunii
iudaice este locul unde s-a născut sufletul occidentului, filosofia istoriei sau sensul
devenirii Europei. În acest sens, contribuția fundamentală revine celor doi apostoli, Petru
și Pavel. Sfântul Pavel are contribuția negativă de a separa definitiv (deși nu total)
creștinismul de iudaism, extinzând ideea poporului ales la toate neamurile care, prin
credință, vor să primească botezul noului Legământ adus de Isus. Sfântul Petru are
contribuția pozitivă de a instaura monarhia eccleziastică. Afirmarea libertății negative a
Bisericii față de Imperiueste urmată de o revoluție pozitivă prin care Monarhia papală
întemeiază ordine spirituale dedicate unei vieți active de transformare a lumii,
recuperării dreptului roman și a științei greci prin întemeierea de către Biserică a
universităților. Rezultatul acestei revoluții papale a definit ireversibil identitatea Europei
ideale dar și Europa reală . Pentru a sublinia caracterul unic al acestei dualități
instituționale stabilizate s-a folosit termenul de „anomalie europeană”.

Asadar, Marea Mediterană a funcționat ca și o „autostradă” a Imperiului roman, în

care comerțul a unificat economia interioară a Imperiului roman ca spațiu de
prosperitate. Ea fost mediul unei diviziuni a muncii și oferit o unitate interioară
Imperiului. Europa se naște deci politic prin replierea ei în sine, spre nord, în sfera
franco-germanică. În reacție la catastrofa mediteraneană care a rupt Europa de Asia și
Africa, lumea germanică se va retrage în sine, în nord. Mediterana a devenit granița
dintre Europa și Islam. Dacă înainte de invazia islamică Mediterana este mediul intern al
lumii romane. Pe măsură ce califatul s-a extins, a devenit o graniță disputată între lumea
europeană și lumea islamică. Pornind de la mediul de afaceri, a devenit un câmp de
luptă.