ANTIBIOTICE CEFALOSPORINE/ CEFEME

Cefalosporinele sunt AB betalactamice, bactericide, obținute prin biosinteză din

Cephalosporium sp., sau prin semisinteză si sinteză în laborator. Au un spectru de acțiune larg
și ultralarg, în funcție de generația din care fac parte și mai ales de germenii pe care sunt
active.
Spectru antibacterian include diverse bacterii G+ și G-, de la cele mai sensibile la cele
mai patogene și rezistente (inclusiv germeni intraspitalicești pe care sunt mai active,
generațiile 3 și 4 de Cefalosporine).
! Din punct de vedere etimologic, toate cefalosporinele se denumesc (DCI)
începând cu CEF.
La modul general indicațiile terapeutice ale clasei sunt:
- Infecții ale tractului respirator și superior (cai respiratorii și plamani), ale tractului
urinar joase și inalte (cai urinare și rinichi), infecții ORL (nas, ureche, gat, sinusuri),
infecții ale pielii și tesuturilor moi, infecții hepato-digestive, ingfecții genital, infecții
ale sangelui.
!FIECARE DIN CELE 4 GENERAȚII DE CEFALOSPORINE ACȚIONEAZĂ
DIFERIT IN VINDECAREA ACESTOR PATOLOGII, ÎN FUNCȚIE DE LĂRGIMEA
SPECTRULUI DE ACȚIUNE ANTIBACTERIANĂ.
Reacții adverse date de Cefalosporine: alergii, reacții adverse gastro-intestinale (greață,
vărsături, diaree, dureri abdominale, dismicrobisme, inclusiv candidoze), tulburări
dermatologice (dermatite), tulburări neurologice (cefalee, amețeli), tulburări hematologice –
(scaderea numărului leucocitelor și trombocitelor = scaderea imunității și hemoragii),
anomalii hepatice, renale, tulburări SNC (nervozitate, tulburări de somn, confuzie).
Din punct de vedere al administrării, ritmul de administrare este la interval de 8 sau 12
ore.
Clasificarea cefalosporinelor se face pe generații, de la cele mai putin rezistente la cele
mai puternice ca agent antibacterian, astfel:
Generația I:
CEFALEXINA, CEFADRINA, CEFADROXIL, CEFALOTINA, CEFAPIRINA,
CEFAZOLINA
Spectrul include: streptococci, stafilococi- inclusiv cel penicilinazo-secretor, pneumococi,
bacilli G- (E.coli, klebsiella, Proteus); fiind indicate în infecții: ORL, ale căilor respiratorii,
ale căilor urinare, cutanate.
Generația II:
CEFACLOR, CEFAMANDOL, CEFUROXIM, CEFATRIZINA, CEFONICID,
CEFOTETAN, CEFOXITINA
Spectrul este mai lărgit, incluzând și germeni intraspitalicești cum este Enterobacter.
Indicațiile sunt: infecții ORL, infecții urinare și renale, infecții ale căilor respiratorii și
pulmonare, infecții cutanate și ale țesuturilor moi. Se pot asocia cu Aminoglicozide (AGZ)
sau cu Fluorochinolone.
Generatia III:
CEFTIBUTEN, CEFOTAXIMA, CEFOTAMET, CEFOPERAZONA,
CEFTRIAXONA, CEFTAZIDIMA, CEFTIBUTEN, CEFTIZOXIMA, CEF(TI)DINIR,
CEFIXIMA.
Spectrul este ultralarg, include toate bacteriile aerobe și anaerobe (fără Enterococ - mai
rezistent).
Generația IV:
CEFPIROMA, CEFEPIMA.
Spectrul este ultralarg, include și ENTEROCOC-ul, care este “oaia neagra” a
Cefalosporinelor.

MACROLIDE, LINCOSAMIDE ŞI ANTIBIOTICE DE REZERVĂ

CU SPECTRU ASEMĂNĂTOR
1.ERITROMICINA ŞI ALTE MACROLIDE
Macrolidele cuprind în structură un inel lactonic de dimensiuni mari. Inelul lactonic
cuprinde 12-16 atomi de carbon. Au activitate asemănătoare penicilinei G, dar sunt
bacteriostatice la concentratii scăzute și bactericide la concentrații crescute, fiind rezistente la
aciditatea gastrică, de aceea se pot administra și oral.
Indicații: infecții cu bacterii G+ (streptococi, stafilococi, clostridii, corynebacterii) și
limitat pe cele G- (Haemophilus influenzae, Moraxella sp., Neisseria meningitidis).
Comparativ cu penicilinele spectrul mai include și Richettsia, mycoplasme, Chlamidii,
Clostridii și bacterii anaerobe. Spectrul lor este comparativ cu cel al Cefalosporinelor de
generația a III-a, fiind favorabile la cei alergici la peniciline sau cefalosporine.
! Se recomandă mai ales în următoarele tipuri de afecțiuni: infecții respiratorii,
ORL, ale pielii și ale țesuturilor moi.
Macrolidul clasei este Eritromicina, derivată din ciuperca Streptomyces erythreus,
din care ulterior au derivat alte macrolide semisintetice. Alte macrolide precum
Claritromicina și Azitromicina sunt mai active decât Eritromicina față de bacterii G-
(Mucoplasma pneumoniae, Helicobacter pylori, Toxoplasma gondii și câteva micobacterii
atipice). Utilizarea pe scară largă a cestor antibiotice a determinat apariția tulpinilor rezistente
la macrolide, în special germeni G+ (Streptococus pneumoniae, Stafilococus aureus,
Streptococus pyogenes). Din acest considerent s-a dezvoltat a III-a generație de macrolide
reprezentată de KETOLIDE (ex. Telitromicina).
Din punct de vedere al reacțiilor adverse pot favoriza: reacții adverse gastro-
intestinale (greață, vomă, diaree, anorexie), doar ocazional alergii, au fost semnalate cazuri de
hepatită colestatică, fiind inhibitoare enzimatice reduc metabolizarea medicamentelor
betablocante (antihipertensive, antiaritmice, antianginoase), blocante ale canalelor de calciu
(antihipertensive, antiaritmice, antihipertensive), statine (hipolipemiante) și colchicina
(antigutos), deoarece cresc riscul toxic al acestor 4 grupe.
Din punct de vedere farmacocinetic, moleculele de macrolid se concentrează în
leucocite fiind transportate la locul infecției.
Clasificare:
Generatia I/ Macrolide vechi: ERITROMICINA, JOSAMICINA, SPIRAMICINA
Generatia II/ Macrolide noi: ROXITROMICINA, ROKITAMICINA,
DIRITROMICINA, CLARITROMICINA, AZITROMICINA
Generația III/ Ketolide – Telitromicina
Sinergistinele/ Macrolide de sinteză chimică, bactericide asemănătoare Eritromicinei
A) Eritromicina este un compus uşor bazic, instabil la pH acid şi se foloseşte sub formă
enterosolubilă. Nu pătrunde în L.C.R şi nici în nevrax nu atinge concentraţii eficiente. Pentru
o absorbţie intestinală mai bună se administrează înaintea meselor. Se elimină în parte urinar
şi în proporţie mai mare pe cale biliară.
Activitatea antimicrobiană: are proprietăţi bacteriostatice la concentrații scăzute sau
bactericidela concentrații crescute (în funcţie de doză). Spectrul antimicrobian este
asemănător cu al penicilinelor cu spectru larg; se poate folosi ca antibiotic de rezervă al
penicilinelor, la persoanele alergice. NU PATRUNDE ÎN L.C.R.
Spectrul antimicrobian include: coci G+ şi G-, bacili G+ pozitivi (bacilul difteric – de
elecție, clostridiii, bacilul antracis), Treponema pallidum, bacili G- (Haemophyllus
influenzae, Legionella, Campylobacter, chlamydii, ricketsii şi mycoplasme).
! Tratamentul de peste 2 săptămâni duce la dezvoltarea icterului colestatic, iar dozele
mari determină hipoacuzie tranzitorie.
.
Indicaţii: infecţii respiratorii, urinare, biliare, tesuturi moi. În difterie reprezintă indicaţia
de primă alegere pentru eradicarea bacilului la purtători şi profilactic. Se foloseşte frecvent în
pediatrie. ! Se administrează oral și parenteral din 6 în 6 ore.
Josamicina se absoarbe mai bine, 1,5- 2 g/zi în 3-4 prize oral.
Spiramicina (Rovamycine) este mai rezistentă la acidul clorhidric decât eritromicina, utilă în
infecții stafilococice, cu coci G+ sau bacili G- unde Eritromicina nu rezolvă. Se administrează
în doze de 0,5 g odată.(doză unică) sau la 6 ore – oral.
Roxitromicina (Rulid) este stabilă la acidul clorhidric şi se absoarbe bine din intestin,
realizând concentraţii plasmatice de 4 ori mai mari decât eritromicina. Se administrează de 2
ori pe zi la intervale de 12 ore. Este contraindicată în insuficienţa hepatică.
Claritromicina (Klacid) este un derivat de eritromicină mai activă decât aceasta faţă de
stafilococi, streptococi, Helicobacter şi mulţi anaerobi. Are o biodisponibilitate orală
superioară eritromicinei, absorbţia putând fi crescută când se administrează la mese. Se
administrează de 2 ori pe zi la mese.
Azitromicina (Sumamed, Zmax) se foloseşte într-o singură priză în doză de 250-500 mg pe
zi, în caz de pneumonie.
2. LINCOSAMIDE
Lincomicina este un antibiotic natural, care se absoarbe incomplet din tractul gastrointestinal,
fiind mai puţin activă şi provocând mai frecvent reacţii adverse decât Clindamicina.
Spectrul antibacterian: majoritatea bacteriilor gram pozitiv, cu activitate sporită asupra
stafilococului auriu şi majoritatea anaerobilor patogeni (Clostridii, Fusobacterium fusiforme,
Bacteroides fragilis), foarte utilă în infecţii stafilococice grave (osteomielite). Se
administrează i.m., i.v. şi oral în 3-4 prize. Doza pe cale orală este de 0,5-1 g maxim 2 g pe zi,
iar pe cale parenterală 300 mg de 3-4 ori pe zi. Toxicitatea este relativ redusă, însă prin
dismicrobism intestinal poate favoriza suprainfecţii cu Clostridium dificile şi apariţia colitei
pseudomembranoase.
3.ANTIBIOTIC ANTISTAFILOCOCIC DE REZERVĂ
VANCOMICINA este un antibiotic de rezervă, bactericid care se administrează intravenos
pentru acţiunea sistemică. Este utilizată în infecţii cu stafilococi rezistenţi la peniciline,
oxacilină, în infecţii grave cu germeni gram pozitiv. Este un antibiotic destul de toxic
(ototoxic), poate elibera histamină din ţesuturi, producând hipotensiune arterială.
AMINOGLICOZIDE
Sunt antibiotice bactericide. Există 3 generaţii de aminoglicozide,
care diferă prin spectrul antibacterian, rezistenţa bacteriană şi toxicitate.
Prima generaţie cuprinde streptomicina, kanamicina şi neomicina. Generaţia
a 2-a cuprinde gentamicina, tobramicina, larg folosite în infecţii cu germeni
Gram negativ. Din generaţia a 3-a fac parte amikacina şi netilmicina, pentru
care rezistenţa microbiană este mai puţin importantă şi toxicitatea mai mică.
Aceste antibiotice sunt bazice, avînd un intens caracter polar şi
hidrosolubile, de aceea nu se absorb din tubul digestiv. Pot fi însă folosite în
infecţii intestinale. Pentru efecte sistemice se administrează parenteral, i.m
sau i.v. Difuzează numai în lichidul extracelular, nu intră în celule, nici la
nivelul l.c.r. sau S.N.C. În meningite administrarea se face intrarahidian. Nu
se descompun în organism. Eliminarea se face sub formă activă, prin filtrare
glomerulară. Când filtrarea glomerulară scade timpul de înjumătăţire se
prelungeşte; de aceea, în insuficienţa renală, este necesară reducerea dozelor
pentru a se evita fenomenele de intoxicaţie. Rezistenţa la aminoglicozide este
unidirecţională în sensul că dezvoltarea rezistenţei faţă de un antibiotic nu se
extinde şi la alţi derivaţi descoperiţi mai târziu; exemplu: germenii rezistenţi
la streptomicină nu sunt rezistenţi la kanamicină, gentamicină.
Spectrul de acţiune este relativ larg; acoperă germenii sensibili la
peniciline şi bacilii Gram negativi. Astfel acţionează pe streptococi (hemolitic
şi viridans), enterococi, stafilococi, Neisseria (gonoreae, meningitidis), bacili
Gram negativi: E.coli, Klebsiella, Proteus, Enterobacter, Haemophylus
influenzae, Pseudomonas aeruginosa, Brucella, Pasteurella, Mycobacterium
tuberculosis, Salmonella, Shigella.
Toxicitatea aminoglicozidelor este considerabilă, fiind legată în
special de neuro- şi nefrotoxicitate. Neurotoxicitatea se manifestă prin
lezarea perechii VIII de nervi cranieni şi apariţia de leziuni cohleare şi
93
FARMACOLOGIE
vestibulare; agresiunea se exercită asupra epiteliului nervos cohlear şi
vestibular, cu degenerarea terminaţiilor nervoase din urechea internă.
Ototoxicitatea este ireversibilă, ducând la surditate. Leziunile vestibulare se
manifestă prin greţuri, ataxie, nistagmus; pot fi însă compensate.
Fenomenele nefrotoxice se datoresc acumulării aminoglicozidelor în
corticala renală. Datorită toxicităţii asemănătoare a acestor antibiotice nu se
combină niciodată între ele. De asemenea se evită asocierea lor cu alte
medicamente nefrotoxice (vancomicină, amfotericină B, ciclosporină,
cisplatină, etc). Un alt efect advers important al aminoglicozidelor este
efectul pseudocurarizant cu blocarea transmisiei neuro-musculare
(inhibarea eliberării acetilcolinei din terminaţiile presinaptice). Asocierea
medicamentelor curarizante (în intervenţii chirurgicale), miastenia gravis,
hipocalcemia accentuează riscul apariţiei acestui efect.
Streptomicina se foloseşte azi mai mult ca antituberculos în
asociere cu tuberculostatice; se poate combina cu penicilina în infecţii
penicilino-rezistente. Se mai poate utiliza în bruceloză, pestă, tularemie (în
combinaţie cu tetraciclina). Se administrează i.m., în doză de 1 g pe zi, în 2
prize (la 12 ore). Se contraindică la gravide datorită efectelor fetotoxice
(lezarea perechii VIII de nervi cranieni). Efectele asupra fătului în perioada
perinatală sunt identice cu cele provocate la organismul adult
(ototoxicitatea).
Kanamicina este mai toxică decât streptomicina, se administrează
mai rar pe cale sistemică. Este indicată în caz de rezistenţă la streptomicină,
în infecţii grave cu germeni gram negativi. În infecţii stafilococice se asociază
cu oxacilina. Se poate administra uneori oral la copii în enterocolite. Se poate
aplica şi local sub formă de unguente.
Gentamicina este antibioticul aminoglicozidic cel mai utilizat
datorită activităţii antimicrobiene intense şi toxicităţii ceva mai reduse decât
a kanamicinei. Acţionează pe Klebsiella, Haemophillus, Enterobacter. Este
indicată în infecţii grave cu germeni rezistenţi la alte antibiotice - meningite,
endocardita, infecţii respiratorii, urinare, hepatobiliare, arsuri întinse
infectate. În infecţii urinare se foloseşte ca atare sau în asociere cu alte
antibiotice. Oto- şi nefrotoxicitatea sunt prezente, fiind favorizate de
concentraţii mari, tratamente prelungite. Alte reacţii adverse: erupţii
cutanate, purpură, febră, bloc neuromuscular. Posologia: 80-240 mg pe zi
i.m în 2-3 prize, la copii 2-5 mg/kgc/zi i.m.
Tobramicina (Brulamycin) are acelaşi spectru de activitate şi
aceleaşi indicaţii terapeutice ca şi gentamicina, fiind mai activă pe tulpinile
de Pseudomonas şi ceva mai puţin nefrotoxică.
Amikacina (Pierami), un derivat semisintetic, are caracteristici
farmacocinetice asemănătoare cu kanamicina, este mai activă pe piocianic
decât tobramicina. Se foloseşte ca antibiotic de rezervă în caz de rezistenţă la
gentamicină şi tobramicină, iar potenţialul ei de a dezvolta rezistenţă este
mic. Doza la adult este de 15 mg/kgc/zi în 2-3 prize.
Neomicina (Negamicin) nu este utilizată sistemic datorită
toxicităţii. Se administrează oral în enterocolite, înaintea intervenţiilor
chirurgicale pe colon pentru sterilizare, insuficienţă hepatică pentru
94
FARMACOLOGIE
reducerea florei intestinale, scăzând formarea de amine biogene previne
autoitoxicaţia amoniacală. În tratamente prelungite se pot produce tulburări
ale florei intestinale cu manifestări clinice de malabsorbţie prin acţiune
asupra mucoasei. Doza este de 1 g odată de 4 ori pe zi. Local se asociază cu
bacitracina (Negamicin B şi Neobasept) sau polimixina B.