Vladimir şi Oleg Presniakov

În rolul victimei

Un apartament. O cameră.

Valea: Omenirea are multe invenţii minunate – cum ar fi... cum ar fi salata – salata din fructe de
mare, cu batoane de crab. Deşi un prieten de-al meu m-a sfătuit să nu mănînc batoane de crab,
fiindcă sînt făcute în Ţările Baltice şi el zice că nemţălăii ăia se pişă în batoane, fiindcă îi urăsc
pe ruşi...
Un prieten de-al meu: Mai ales letonii... ăia sigur se pişă în batoanele de crab care se exportă în
ţara noastră... Fiindcă noi i-am supărat rău... rău de tot... Ştiu de la istorie... noi i-am cucerit, iar
ei voiau să-i cucerească fasciştii... n-a ţinut. Îţi închipui – uite, tu te-ai putea supăra atît de rău pe
un om încît să i te pişi în mîncare, zi şi tu, ce trebuie să faci ca să scoţi în halul ăsta din minţi pe
cineva? Pe cînd ei au lucrători specializaţi în fabricile unde se fac batoanele astea de crab... Sînt
umflaţi cu bere, după care se pişă în hîrdaiele cu tocătură de crab
Valea: Nu cred eu chiar tot ce aud, şi nici în ce văd nu prea am încredere... dar mirosul – acum
pe bune, cu ăla ce te faci? – batoanele astea miros exact ca urina... Eu ştiu cum miroase urina,
fiindcă nu trag niciodată pînă la capăt apa la toaleta mea... adică la toaleta de-acasă, din casa
părinţilor mei, unde stau... Eu stau cu părinţii, în casa lor, şi nu trag pînă la capăt apa la toaletă.
Cum aud că începe să susure nu mai apăs pe clapă... De aia la toaleta noastră, la toaleta casei în
care locuiesc, la toaleta părinţilor mei miroase întotdeauna a urină... Chestia asta, că poţi să scapi
de urină şi de tot ce mai iese din tine, că poţi să duci toate astea din casa în care trăieşti undeva în
altă parte – este şi asta o invenţie destul de bună a omenirii... Eu mănînc salată din batoane de
crab, folosesc toaleta – eu mă bucur de toate realizările omenirii – prin urmare sînt om, om sută
la sută... deşi nu trag apa pînă la capăt...
Tatăl: Cică există un peşte – pseudopeştespadă! Dar ce o fi pseudo – peştele sau spada?
Mama: De ce miroase toaleta asta în permanenţă a urină? O spăl în fiecare zi...
Valea: Tatăl şi mama mea au nivele diferite de acces la cultură, dar ei nu-şi dau seama de asta,
cum nu-şi dau seama nici de ce la toaletă miroase în permanenţă a urină. Ei se contrazic în
fiecare zi pe cîte o chestie, mama o ţine pe-a ei, tata pe-a lui... Pe urmă se gîndesc de ce or fi
trăind împreună, cum de s-a ajuns aici, după care se împacă şi se gîndesc de ce or fi veşnic
nemulţumiţi unul de celălalt... Pe cînd eu ştiu – au nivele diferite de acces la cultură... Frumoasă
îmbinare de cuvinte, eu am auzit-o în sesiunea de iarnă, la consultaţia pentru nu ştiu ce examen,
nu mai ştiu care – oricum le-am picat pe toate... Nivele diferite de acces la cultură... Frumoasă
îmbinare de cuvinte...
Mama (către tată): Eşti un idiot, şi-i faci şi pe cei din jur să fie la fel!
Valea: Eu ştiu de ce nu pot ei trăi împreună şi de ce miroase a urină la toaletă...
Mama: Voi de ce?!...
Valea: Adică?
Mama: De cîte ori v-am rugat, pe tine şi pe taică-tu, să nu aruncaţi hîrtia la veceu cînd vă
ştergeţi – doar aveţi găleata acolo! Ţeava se înfundă, tot ce faceţi voi acolo curge la bucătărie, eu
vă spăl farfuriile cu apa care e şi-n veceu! Zău, cum e posibil?! De cîte ori i-am spus şi lui – casa
e veche, instalaţia ruginită – nu-i voie să arunci hîrtia la toaletă!..
Valea: Eu n-arunc hîrtia...
Mama: Lasă – de cîte ori nu m-am uitat după tine, ca să nu mai spun că tu nici nu tragi apa pînă
la capăt!
Valea: Între noi e o prăpastie imensă... toate nemulţumirile noastre, toate preocupările noastre,
tot ce ne leagă – totul se împotmoleşte în veceu... cineva ne-a făcut să ne împotmolim vieţile în
veceu...

Faleza umbrită de copaci a unui oraş. O cafenea mică de vară. O cabină WC cu plată. Lîngă
cabină – un sergent de miliţie, un căpitan, o femeie sublocotenent cu o videocameră, un angajat
al cafenelei – o femeie, un adolescent cu cătuşele la mîini, un tînăr într-un tricou de baseball cu
personaje din desenele animate „South Park”.

Căpitanul (către femeia sublocotenent): Aşa, Liuda, porneşte-l!

Liuda: E pornit...
Căpitanul: Aşa, prin urmare începem reconstituirea judiciară, aşa, Doljanskii, unde zici că
stăteaţi?
Adolescentul cu cătuşe: Uite-aici, la măsuţa asta. (Arată spre măsuţa de cafenea cea mai
apropiată de el).
Căpitanul: Aşa, pe urmă?
Doljanskii: Pe urmă ea s-a ridicat, a zis că trebuie să facă pipi... S-a dus la asta (arată spre
angajatul cafenelei – o femeie)...
Căpitanul: Aşa, prin urmare de cum aţi ajuns aici, ea s-a şi dus acolo...
Doljanskii: Nu...
Căpitanul: Aşa, şi pînă atunci ce-a fost?
Doljanskii: Am discutat...
Căpitanul: Aşa, despre ce aţi discutat?
Doljanskii: Păi am discutat... am întrebat-o...
Căpitanul: Despre ce?
Doljanskii: Despre ziua de naştere a lui Igor’..
Femeia sublocotenent: Ce tot mormăie – nu se aude nimic!
Căpitanul: Despre ce, vorbeşte mai tare!
Doljanskii: Despre ziua de naştere a lui Igor’.
Căpitanul: Aşa, mai departe, ce ai întrebat-o, concret?
Doljanskii: Păi v-am mai spus o dată!
Căpitanul: Aşa, păi fi atent, noi aici facem o reconstituire – înregistrăm tot, aşa că hai, încă o
dată, tare, către cameră! Sau poate n-ai înţeles?!

Sergentul îl loveşte pe Doljanskii în burtă, adolescentul cade, se tăvăleşte multă vreme pe

pămînt cu un geamăt sfîşietor, încercînd să ia aer – probabil că lovitura sergentului i-a tăiat
respiraţia. În secunda în care sergentul i-a amintit adolescentului pe ce lume trăieşte, femeia
sublocotenent, pentru a nu impieta asupra purităţii reconstituirii, a mutat camera de pe
Doljanskii şi s-a apucat să filmeze peisaje.

Căpitanul (către angajatul cafenelei – o femeie): Aveţi îngheţată?

Angajatul cafenelei – o femeie: Nu...
Căpitanul: Dar bere?
Angajatul cafenelei – o femeie: Bere avem...
Căpitanul: Rece?
Angajatul cafenelei – o femeie: Rece...
Căpitanul: Vreau şi eu una, cît e o halbă?
Angajatul cafenelei – o femeie: Optisprezece...
Căpitanul: Aoleu! De ce aşa mult?
Angajatul cafenelei – o femeie: Păi e buricul oraşului, ce vreţi – cît e căldura asta, mai facem şi
noi un ban....
Căpitanul: Bine... (Bagă mîna în buzunar, scoate două hîrtii de cîte zece ruble) N-are careva opt
ruble? Că n-aş prea vrea să schimb o hîrtie de zece...
Tînărul: Am eu... (Îi dă căpitanului monezile de metal).
Căpitanul: Dă-i ei! (Arată spre angajatul cafenelei – o femeie) Mulţumesc, că n-aş prea vrea...

Angajatul cafenelei – o femeie se duce după berea pentru căpitan, adolescentul se ridică de pe
pămînt, se scutură. Femeia sublocotenent îndreaptă camera spre el.

Căpitanul: Aşa, şi despre ce zici că întrebai partea vătămată?

Doljanskii: De ce a rămas peste noapte la Igor’... după ziua lui de naştere...
Căpitanul: Aşa, mai departe, ea ce a răspuns?..
Doljanskii: Ea a spus că toţi au rămas şi nu s-a mai dus nici ea acasă, fiindcă se făcuse
întuneric...
Căpitanul: Aşa, mai departe! (Angajatul cafenelei – o femeie aduce berea, îi întinde halba
căpitanului). Îhîm, mulţumesc, staţi un pic... (Îi face un semn Femeii sublocotenent, care mută
camera, căpitanul bea tot dintr-o suflareface o grimasă.) Aşa, continuă...
Doljanskii: Eu i-am spus că am sunat-o în seara aia pe prietena ei, care ajunsese acasă şi a spus
că la Igor’ n-a rămas decît Ania... Ania a spus că prietena a încurcat lucrurile, după care a spus că
vrea pipi, s-a dus la asta (arată spre angajatul cafenelei – o femeie), i-a cerut cheia de la toaletă...
Căpitanul: Aşa, la masa asta aţi stat? (Arată spre măsuţa cea mai apropiată de ei).
Doljanskii: Da...
Căpitanul: Aşa, acum ne aşezăm...

Tînărul în tricou de baseball se aşează la măsuţă.

Doljanskii: Nu, nu s-a aşezat bine, eu stăteam pe locul lui...
Căpitanul: Aşa, ne schimbăm locurile!

Tînărul în tricou de baseball şi adolescentul îşi schimbă locurile.

Căpitanul: Aşa, deci ea a spus că vrea pipi şi s-a dus?

Doljanskii: Da...
Căpitanul: Aşa, hai Valea...

Tînărul în tricou de baseball se ridică în picioare, se duce la angajatul cafenelei – o femeie.

Căpitanul (către angajatul cafenelei – o femeie): Dumneavoastră eraţi aici, în picioare?

Angajatul cafenelei – o femeie: Da, eu i-am dat cheia, ea mi-a plătit... Am rugat-o să plătească
pe loc, înainte să... fiindcă pe urmă, după ce ies de-acolo, mi-e cam scîrbă – eu mai pun mîna şi
pe produse, fac vînzare, aşa că iau banii înainte...
Căpitanul: Aşa, mai departe, Doljanskii.
Doljanskii: Pe urmă m-am sculat, m-am dus... adică nu, întîi am mai stat, m-am gîndit... m-am
gîndit că mă minte... mai ales că ştia şi ea că asta, cu Igor’, o să mă supere, o rugasem să nu se
ducă la ziua lui, darmite să înnopteze acolo singură... M-am enervat şi m-am dus la toaletă, am
bătut la uşă...
Căpitanul: Aşa, scoală-te, du-te...

Doljanskii se apropie de toaletă.

Căpitanul: De cîte ori ai bătut?

Doljanskii: De două ori, pe urmă încă de două...
Căpitanul: Aşa, batem la uşă!

Doljanskii bate la uşa cabinei.

Căpitanul: Aşa!
Doljanskii: Ea a zis că e ocupat, eu i-am zis că eu sînt, ea a deschis...
Căpitanul (către Angajatul cafenelei – o femeie): Aşa, deschideţi-ne, vă rog...

Angajatul cafenelei – o femeie deschide cabina.

Angajatul cafenelei – o femeie: Poftiţi...

Căpitanul: Aşa. Şi pe urmă?
Doljanskii: Pe urmă... Ania a deschis, iar asta a început să vocifereze că să plătesc, că nu e voie
să se pişe doi pe aceiaşi bani...
Angajatul cafenelei – o femeie: Nu-i adevărat, eu de fapt ce-am zis, că dacă sînt împreună,
chiar dacă sînt rude, trebuie să plătească pentru doi, dacă intră doi acolo, adică i-am amintit
regulile de utilizare ...
Căpitanul: Aşa!
Doljanskii: Eu am plătit, am intrat şi am închis uşa după mine...
Căpitanul: Aşa, treci, dar nu te închide, să vedem şi noi, aşa... Şi ea ... cum – ce făcea? Stătea
jos?
Doljanskii: Da, pe veceu...
Căpitanul: Aşa, Valea, stai jos.

Tînărul în tricou de baseball se aşează pe veceu, zîmbeşte, îl priveşte pe adolescent în ochi.

Doljanskii: Am închis uşa după mine... după aia am scos cuţitul şi am lovit-o în gît...
Căpitanul: Aşa, cuţitul de unde l-ai luat?
Doljanskii: Din buzunar, din pantaloni....
Căpitanul: Aşa, daţi-i... asta...(către sergent), scoate-i cătuşele şi dă-i un creion...

Sergentul execută ordinul căpitanului, se îndepărtează ca să nu obtureze obiectivul camerei

video, dar nu atît de mult încît să nu poată interveni dacă adolescentul ar începe să se poarte
neadecvat.

Căpitanul: Aşa, arată cum ai lovit.

Doljanskii: Uite aşa (Atinge cu grijă gîtul lui Valea cu creionul)... Nu, uite aşa! (Îl împunge pe
Valea mai hotărît cu creionul în mărul lui Adam.) Da, uite aşa...
Căpitanul: Aşa, mai departe, cum s-a comportat partea vătămată?
Doljanskii: Adică?
Căpitanul: Adică ce a făcut?
Doljanskii: Păi, un pîrţ... apoi a horcăit... apoi... nu ţin minte... n-am reţinut...
Căpitanul: De cîte ori ai lovit-o cu cuţitul?
Doljanskii: O dată... atunci, în gît... am zis că ajunge...
Căpitanul: Aşa, mai departe, te-ai gîndit că ajunge, după care ce ai început să faci?
Doljanskii: Pe urmă m-am gîndit că trebuie să scap de ea cumva, ca să nu fiu prins aici, să nu fie
găsită...
Căpitanul: Aşa.
Doljanskii: Am hotărît s-o tranşez...
Căpitanul: Aşa.
Doljanskii: Am început să tai la braţul ei.
Căpitanul: Aşa, arată.
Doljanskii: Păi uite aşa... (Plimbă creionul pe braţul lui Valea.) Numai că ea era deja întinsă pe
jos.
Căpitanul: Cum?
Doljanskii: Cu capul înainte, picioarele aşa – de-a curmezişul...
Căpitanul: Hai, Valea.

Valea se culcă aşa cum a arătat Doljanskii.

Căpitanul: Aşa, şi?

Doljanskii: Pe urmă am ajuns la os şi am înţeles că are oase şi n-am să reuşesc să le tai...
Căpitanul: Aşa, dar de fapt de ce ai început s-o tai? Unde voiai să pui bucăţile? Aveai o pungă?
Doljanskii: Aveam... una mică... eu... ziceam că ce nu-ncape arunc în veceu.
Angajatul cafenelei – o femeie: Unde, prostuţule! S-ar fi înfundat imediat!
Căpitanul: Linişte, vă rog să nu deranjaţi! Aşa, hai să zicem, pe urmă?
Doljanskii: Păi, pe urmă... adevărul e că nu m-am orientat chiar imediat, m-a apucat aşa, o
stare... m-am gîndit că atunci trebuie să deşurubez veceul şi s-o îndes într-acolo...
Căpitanul: Unde într-acolo?
Doljanskii: Păi eu habar n-am cum e făcută chestia asta – eu credeam că sub veceu e un gropan
unde se duce tot rahatul – m-am gîndit că e un gropan şi m-am hotărît să o ascund acolo...
Angajatul cafenelei – o femeie: Idiotule, care gropan! Dacă era gropan, mai puneam noi veceu?
Căpitanul: Aşa, vă rog să tăceţi! Doar v-am mai spus!
Angajatul cafenelei – o femeie: Păi cum!
Căpitanul: Aşa, am zis să încetaţi! Ne deranjaţi! Aşa, Doljanskii... aşa... unde am rămas?
Doljanskii: Mă hotărîsem să deşurubez veceul...
Căpitanul: A, da.... şi cum, hai, arată-ne!..
Doljanskii: Păi ce să arăt – nu se deşuruba nimic... uite, am hîţînat un pic aici, dar de fapt mă
hotărîsem deja – fie ce-o fi, am ieşit şi am luat-o spre casă...
Căpitanul: Aşa (către angajatul cafenelei – o femeie), dar dumneavoastră cînd aţi descoperit
partea vătămată?
Angajatul cafenelei – o femeie: Cînd... Cînd s-a tîrît afară-n patru labe, atunci am descoperit-o!
Căpitanul: Păi de ce nu imediat, doar aţi văzut că au intrat doi şi a ieşit doar unul!
Angajatul cafenelei – o femeie: Păi, poţi să ştii? M-am gîndit că ăla şi-o fi făcut treaba, iar asta
mai stă, dacă au plătit... poţi să ştii?... uite, bărbatu-meu stă cîteodată acolo o oră jumate...
Căpitanul (întrerupe pe angajatul cafenelei – o femeie): Aşa, mă rog! Păi, atunci, asta a fost!
(către Femeia sublocotenent), ai înregistrat?
Femeia sublocotenent: Da... asta a fost?
Căpitanul: Da, opreşte-l! Aşa...
Angajatul cafenelei – o femeie: Cu mine aţi terminat?
Căpitanul: A, da, da... Cît e la voi o halbă de bere?
Angajatul cafenelei – o femeie: Optisprezece ruble – dar aţi plătit deja!
Căpitanul: Da, da... (către Femeia sublocotenent) Ai douăzeci şi şase de ruble?
Femeia sublocotenent: Da, am. (Se scotoceşte prin buzunare).
Căpitanul: Ce zici, luăm cîte o bere?
Femeia sublocotenent: Hai să luăm...
Sergentul: Tovarăşe căpitan, putem să luăm şi noi cîte o bere?
Căpitanul: Şi cu ăsta ce facem?
Sergentul: Ăsta... păi să stea şi el aici un pic...
Căpitanul: Vezi să nu – du-l la maşină şi aşteptaţi-ne acolo!
Valea: Dar dacă-l închidem în toaletă? Pînă radem o bere – las’ să stea, să cugete... la locul
crimei... ca măsură educativă...
Căpitanul (după ce s-a gîndit un pic): Bine... dar scurt!

Fericit, Sergentul îl închide pe Doljanskii în cabină, Femeia sublocotenent şi Căpitanul se

aşează la o măsuţă, la cealaltă se fac comozi Valea şi Sergentul. Li se aduce bere tuturor.

Valea: E dependent de droguri?

Sergentul: Ăsta? Nu...
Valea: Ciudat... ce logică, să tai fără să te gîndeşti că are oase în mîini şi-n picioare...
Sergentul: Nu, nu-i drogat...
Valea: Ciudat...
Sergentul: Păi... era derutat... acum, cu tranşatul s-a gîndit el bine – aşa chiar că nu se mai află-n
veci ce şi cum, asta ţi-o spun toate documentarele despre crimă – dar, bineînţeles, în situaţii de
genul ăsta nu se tranşează... Au fost văzuţi împreună... era derutat, gelozia, starea de atfe... affet...
afect, da
mă rog
Valea: Gelozia?
Sergentul: Păi?
Valea: Poate curiozitatea – dacă s-a apucat s-o taie?
Sergentul: Nu, gelozia...
Valea: Păi ce, asta...
Sergentul: Care?
Valea: Asta, pe care voia s-o arunce-n veceu...
Sergentul: Ania?
Valea: Da, Ania – crezi că s-a culcat cu prietenul lui?
Sergentul: Păi da – el aşa a presupus...
Valea: Ha! A presupus... Păi dacă eu m-aş repezi la oameni cu cuţitul de cîte ori am o
presupunere, se declara demult genocid...
Sergentul: Da, dar el îi tot dădea înainte că demult era gelos pe ea din cauza lui şi, cînd au rămas
singuri, gelozia...
Valea: Pe cine era gelos?
Sergentul: Pe ea din cauza lui.
Valea: Păi el cu cine – în sens că... el pe cine iubea?
Sergenul: Bineînţeles că pe el ... pe Igor’! Nu se apuca el să omoare pe cine iubeşte – doar nu-i
handicapat...
Valea: Păi ce, el e homo?
Sergentul: Păi, probabil, dacă îl iubeşte pe Igor’...
Valea: Şi cum a fost descoperit?
Sergentul: Păi Ania a scăpat, fiindcă el n-a făcut decît s-o zgârie aşa, un pic – ea a căzut mai
mult de frică, dar el a crezut că a mierlit-o. Mă rog, a pierdut ceva sînge, braţul, cică, se ţinea
doar în-tr-un fir, dar a scăpat...
Valea: Mare noroc a mai avut tipul!
Sergentul: Da! Mai ales că nu cred ca Igor’ s-o mai vrea acum, în halul în care e, cu cicatrice pe
gît şi probabil şi pe braţ... Clar a avut noroc...

Valea se uită îndelung la Sergent, vrea probabil să-l contrazică, să-i explice la ce se referea el
cînd a zis că Doljanskii a avut noroc – dar, după ce s-a gîndit un pic, Valea nu face decît să-i
zîmbească Sergentului, care dă pe gît toată berea.

Căpitanul: Aşa, gata, haideţi! (Către Sergent) Scoate-l pe ăla de-acolo! (Către Valea) Valea, vii
cu noi?
Valea: Nu, ajung mai uşor de-aici.
Căpitanul: Păi bine, atunci...
Valea: La revedere, tovarăşe căpitan! (Către sergent) Pe curînd, Sevik!
Sergentul: Pe curînd!..

Un apartament. O cameră.

Mama: Du-te şi tu după pîine – vine tata de la servici şi n-avem pîine.

Valea: De care să iau?
Mama: Ia o franzelă.
Valea: Şi dacă n-are franzelă?
Mama: Atunci ia lipie.
Valea: Lipie? Păi nu-i periculos?
Mama: Ce să fie periculos?
Valea: Să cumperi lipie – nu-i periculos?
Mama: Păi care-i problema? Ce, lipia nu-i pîine? E chiar mai gustos!
Valea: E chiar mai gustos... dar sîntem totuşi în război cu ei.
Mama: Cu cine?
Valea: Păi cu cei care fac lipie.
Mama: Şi ce dacă, atîta timp cît trăiesc aici...
Valea: Cine?
Mama: Păi ăştia, tot de-ai lor, care coc lipie la noi – doar trăiesc şi ei aici.
Valea: Dar oricum, sînt tot de-ai lor.
Mama: Păi n-or fi chiar toţi răi.
Valea: Nu-s toţi, evident că nu sînt toţi – poate chiar majoritatea nu sînt răi, dar sînt cu toţii uniţi,
de aia nici nu sînt, în principiu, răi, şi de aia nici nu reuşim să-i învingem.
Mama: Şi-acum ce propui – să nu mai cumpărăm lipie?
Valea: Păi nu ştiu, acum, bineînţeles, putem să riscăm... Deşi, uite, dacă primesc toţi un semnal
secret să otrăvească lipia... Mai ales că lipia, vorba ta, este mai gustos decît pîinea noastră, mai
bună chiar şi decît franzela noastră, nu?
Mama: Da...
Valea: Păi vezi, lipia ăsta.... se vinde în doi timpi şi trei mişcări, după care... dacă li s-a
poruncit...
Mama: Dar s-ar înţelege imediat cine a făcut-o!
Valea: Bineînţeles că s-ar înţelege, după aia toţi ar înţelege... după aia, numai că, uite, eu pot să
înţeleg dinainte şi să previn... fiindcă după aia „înţelegerea” asta oricum n-o să ne mai folosească
la nimic, după ce vom fi mîncat ... pâinea asta a lor...
Mama: De fapt, cred că astăzi ne putem lipsi de pîine, am fiert nişte tăieţei... tăieţeii sînt tot
un fel de pîine, iar mîine o să cumpăr eu...
Valea: Cum crezi...
Mama: Aleg eu ceva şi cumpăr...
Valea: Am ştiut dintotdeauna, de cînd eram mic, să inventez tot soiul de smecherii: ce nu voiam
– nu făceam... şi asta nu fiindcă mi-ar fi fost lene... asta nu-i o cauză sau, mai exact, este o cauză,
dar există ceva mai profund care te face să fii leneş, cred că frica... Cîteodată mi-e frică să ies pe
stradă, mi-e frică... uite... după pîine, sau chiar şi-aşa – la o plimbare... da, după care mi se face şi
lene... uite, chiar aş fi curios să aflu, poate că şi frica îşi are cauza ei... Dar pentru mine ceea ce e
înfricoşător nu mai este înfricoşător, fiindcă eu pot inventa o şmecherie să mă scape de orice!
Uite, şi la şcoală... în clasa a treia au început să ne ducă la bazin, iar eu mă temeam de apă,
maică-mea a fost cît pe-aci să se înece – cîndva, în tinereţe, încă înainte să mă nască pe mine –
probabil că mi s-a transmis chestia asta, adică teama ei de a se îneca mi s-a transmis mie, deşi ea,
apropo, înoată bine, nici după ce era să se înece nu s-a lăsat de înot... în schimb eu, uite, nu
suport apa adîncă – rîurile, marea... nu intru niciodată, nici dacă-mi vine pînă la genunchi... nici
pe pod nu-mi place să merg... Iar la şcoală... cînd făceam ora de sport la bazin, eu pur şi simplu
nu-mi luam la mine slipi de schimb, drept care nu eram lăsat în bazin... acolo, după regulament,
n-ai voie să înoţi în chiloţii în care umbli... probabil pentru igienă, deşi, mă rog, poţi umbla şi în
afara bazinului în chiloţi curaţi, dar se pare că această posibilitate n-a fost luată în calcul, faptul
că cineva ar putea umbla o zi întreagă în chiloţi curaţi... sau că poţi lua cu tine un slip de schimb,
dar murdar, şi să le tragi tuturor înotătorilor o porcărie de eczemă... Una peste alta, eu n-aveam
niciodată slipi de schimb, mă prefăceam că i-am uitat... Îmi făceau morală dar nu-mi puneau
absenţă, iar eu mă prefăceam că sînt disperat să intru în bazin, îi imploram să mă lase aşa, cu ce
eram pe mine... Dar ei nu mă lăsau şi îşi închipuiau că mă pedepsesc... Apropo, uite, dacă
oamenii cred că ai fost deja pedepsit nu te mai pedepsesc şi ei... da...

Un bazin. Pe bordura acestuia – sergentul de miliţie, căpitanul, femeia sublocotenent cu o

cameră video, angajatul bazinului – o femeie, un bărbat extrem de păros peste tot, în slip şi cu
cătuşe, un tînăr în slip şi tricou de baseball cu personaje din serialul de desene animate „South
Park”. Angajatul bazinului – o femeie se se ceartă cu căpitanul, bărbatului păros îi e frig în slip,
tînărul în slip şi tricou de baseball cu personaje din serialul de desene animate „South Park”
zîmbeşte cu gura pînă la urechi.
Angajatul bazinului – o femeie: Nu, am spus – nu, şi gata! Trebuie să aibă slip de schimb, altfel
nu intră în apă!
Căpitanul: Zău aşa, cum e posibil? (Către tînărul în slip şi tricou de baseball cu personaje din
serialul de desene animate „South Park”) Valea, ’ţi-ar mă-ta! Doar te-am anunţat că avem treabă
la bazin!
Valea: Păi eu nu ştiam, tovarăşe căpitan, că aici ţi se cer slipi de schimb! Şi pe de altă parte,
care-i treaba? (către Angajatul bazinului – o femeie) Chiloţii mei sînt curaţi, pe cuvînt – azi i-am
pus!
Angajatul bazinului – o femeie: Nu!
Valea: Zău aşa, uite, nici măcar pipi n-am făcut de cînd mi i-am pus, ptiu... nu m-am pişat!
Angajatul bazinului – o femeie: Şi ce dacă!
Valea: Păi uitaţi-vă – n-au nici cea mai mică pată!
Angajatul bazinului – o femeie: Nu de asta-i vorba – oricum au microbi!
Valea: Şi adică ăia de schimb n-au microbi?
Angajatul bazinului – o femeie: Nu! Fiindcă sînt de schimb! Nu umblaţi cu ei pe stradă!
Valea: Dar dacă sînt curaţi!
Angajatul bazinului – o femeie: Cît pot fi de curaţi, dacă i-aţi purtat! Cîte nu s-au adunat acolo!
Iar noi nu punem clor în bazin! La noi totu-i după reguli!
Căpitanul: Aşa, bine, gata!.. Aşa, păi atunci stăm aici, pe mal, adică pe margine! Hai, Liuda,
porneşte-l!
Femeia sublocotenent: E pornit...
Căpitanul: Aşa... Începem reconstituirea judiciară a cazului Tahirov...
Bărbatul păros: Zachirov...
Căpitanul: Aşa, da, Zachirov Tahir...
Angajatul bazinului – o femeie: Gata, să nu intraţi în apă!
Căpitanul: Am înţeles!
Angajatul bazinului – o femeie: Să ştiţi că vă urmăresc, vă văd!
Căpitanul: Am înţeles! Aşa...

Angajatul bazinului – o femeie pleacă, căpitanul trimite pe urmele ei o înjurătură mută.

Căpitanul: Aşa, Zachirov, cum aţi ajuns la bazin?
Zachirov: Gu permiz de indrare.
Căpitanul: Aşa, iar partea vătămată?
Zachirov: Ea era abonadă aigi...
Căpitanul: Aşa, prin urmare dumneavoastră ştiaţi că la ora pentru care aveaţi permis ea va fi
aici?
Zachirov: Da... şdiam...
Căpitanul: Aşa, aţi intrat, unde era partea vătămată?...
Zachirov: Uite aigi, pe a doilea coloar...
Căpitanul: Aşa, ea v-a observat?
Zachirov: Nu, eu nu vrut ză mă obzerve...
Căpitanul: Aşa, mai departe, acţiunile dumneavoastră, pe rînd.
Zachirov: Am zărit în bazin.
Căpitanul: Aşa, păi atunci hai, fă ca şi cum ai sări, numai că aici, pe loc, nu intra în apă!
Zachirov (sărind pe loc): Păi, uide, abrogzimativ aşa.
Căpitanul: Da... fi-r-ar bîlciul mă-sii... Zău, Valea, ’tu-ţi morţii mă-tii! Doar te-am anunţat că
mergem la bazin, zău aşa! Acum ce mă fac, azi trebuie musai să închei dosarul, mîine predau
raportul!
Valea: Păi, tovarăşe căpitan, eu de unde să ştiu, special mi-am pus chiloţi curaţi pe mine... nu
ştiam că trebuie aduşi slipi...
Sergentul: Dar dacă intră totuşi, ce o să ne facă?
Căpitanul: Asta mai lipsea, să te legi la cap cu scîrba asta, să-nceapă să urle pe-aici... lasă... Aşa,
Tahi... Zachirov, aşa, continuăm, tu eşti în apă...
Zachirov: Zînd în abă... mă uid la ea... Ea rînjejde... prietenele ei zînd dod aigi, ea le zdrigă...
asta... eu am plonjad imediat zub abă, ca ză nu mă obzerve...
Căpitanul: Aşa, ai plonjat sub apă, hai, stai jos

După ce trage mult aer în piept, de parcă într-adevăr urmează să se scufunde pentru mult timp
sub apă, Zachirov se aşează.
Căpitanul: Aşa, mai departe.
Zachirov (expirînd): Aboi am îngebud să înod zbre ea...
Căpitanul: Aşa, ce distanţă aţi parcurs?
Zachirov: Păi, aşa, zege, gingizbrezege... nu mai muld de şabde metri...
Căpitanul: Aşa, Valea, stai la zece metri de el... Aşa, Zachirov, uite, imaginaţi-vă că, iată, el este
partea vătămată, înotaţi spre ea, adică spre el, şi făceţi-i ce i-aţi făcut victimei.
Zachirov: Mbine. (Se tîrăşte pe burtă spre Valea, vîslind prin aer cu braţele).
Căpitanul: Of, Valea, ’tu-ţi morţii mă-tii, noi pînă şi pentru Tahirov ăsta şi tot am găsit slipi,
d’apăi tu – doar ai venit de acasă, nu de la puşcărie, zău aşa, ai fi putut să te gîndeşti totuşi!

Valea se îndepărtează la cei zece metri stabiliţi, îşi mută vinovat privirea de la Căpitan.
Zachirov se apropie înot de Valea, stă la picioarele lui.

Căpitanul (către Femeia sublocotenent): Pare ca lumea bazinul, nu, Liuda?

Femeia sublocotenent: Nu-i rău...
Căpitanul: Tu mergi la bazin, faci ceva cu tine, ca să rămîi aşa în formă vreau să zic?
Femeia sublocotenent: Păi, ce să zic... avem trageri o dată pe lună, dar aşa, să fac ceva special,
nu-mi fac timp...
Căpitanul: Acum pe bune, bazinu-i chiar ca lumea, merită să vii – o dată, de două – de vreo
două ori pe săptămînă, să înoţi...
Femeia sublocotenent: Da’ clovnul ăla ce-are, o fi ostenit?
Căpitanul: Hai, zi Zachirov, mai stăm mult aşa?! Arată-ne!
Zachirov: Băi nu-mi amindesc ghiar bine... aja... gum m-am abrobiad înod... agolo... ea ze
zbenguia, dădea din bigioare...
Căpitanul: Aşa, haideţi, amintiţi-vă, amintiţi-vă...
Zachirov: Băi, agolo m-am abugad ză-i gaud bigioarele, fiindgă agolo mai erau şi alde
bigioare... be urmă... ea avea ojă verde be bigioare – bedighiură verde, le-am găzid... ea făgea
aja, (către Valea) azguldă, mai dă ji du din bigioare, ză-mi amindezg mai ujor!
Căpitanul: Hai, Valea, fă şi tu măcar atîta pe ziua de azi, ce rînjeşti – haide, hai!

Valea începe să dea din picioare, de parcă ar încerca să execute un foueté.

Zachirov: Be urmă eu am abugad-o aja ji am draz-o zbre mine, de bargă z-ar fi băgat ea zub abă.
Ea... aja... uide... (Îl mîngîie pe Valea pe picioare, se ia de ca, cu aerul că, încă un pic, şi îşi va
aminti amănuntele înecului).
Căpitanul: Hai, apucă, apucă-l – trage-l spre tine de parcă ai fi sub apă...
Zachirov: Acuj... aja... (Cuprinde picioarele lui Valea, Valea se aşează, Zachirov se culcă pe
plăcile de gresie, strîngînd cu putere picioarele lui Valea). Ea ze zbădea în abă... uide aja... se
zbădea, iar aboi, gînd a îngedad, i-am dad drumul şi am îngebud ză înod be zub abă zbre gealaldă
margine, m-am găţărad afară şi am blegad... Ea bludea agolo, la zubrafaţă, ji, mă rog, doţi
gredeau gă fage plută, iar eu am blegad...
Femeia sublocotenent: Adică el cît vrea să zică c-a stat sub apă
Căpitanul: Vreo şase minute, minimum, fiindcă mai întîi a luat-o spre ea înot vreo zece metri,
după aia a ţinut-o, după aia s-a îndepărtat... Aşa, Zachirov, mărturia dumneavoastră e exactă?!
Zachirov: Da... ghiar aja a fozd dodul... abrogzimativ... Eu o iubeam Eu am iubid-o, dovarăşe
găbidan, am iubid-o, iar ea – nu, nu m-a iubid, z-a brefăcud doar! Eu i-am făcud dod, iar ea s-a
z-a gombinad cu fradele meu, băi ze boade – eu am rugad be ea, am rugad, l-am rugad be el – i-
am zbus lui – ejdi fradele meu, de ce brogedezi azdfel... Numai gă el e gel mare – iar la noi, dacă
e gel mare, n-ai voie ză de gerţi – mai îndîi aja, da... adigă eu nu budeam ză-i zbun degîd ei... Eu
i-am dăruid dod, dod, dod ge-am budud. – Vrei „Omsa” – bovdim, din dod ge aveam, ge aveam
la vînzare, din doade avea, gîde o bugadă, două, îndoddeauna îi zigeam – vino, alege-ţi, – Vrei
„Omsa” – boftim, (ia), giogoladă, dod de imbord – „Karli Varli” – de imbord englezeazgă – gea
mai dare
giogoladă – îi dădeam gîde drei bugăţi, le oveream ji briedenelor ei
Căpitanul: Aşa, acum terminăm cu romanţele, ne-am înţeles, Zachirov? Acum tăcem un pic...
Aşa, cît să fi fost totuşi... aşa... Zachirov, tu cum erai, aveai vreun tub de respirat?
Zachirov: Eu... eu eram gum am venid, vără dub... doar în slipi...
Sergentul: Trebuie verificat, fiindcă aşa nu ţine, doar n-o fi vreun peşte, sau un d’ăla, pescuitor
de perle, plus că nici ăia nu rezistă atîta fără aer...
Căpitanul: Aşa, Zachirov, acum am să mă uit la ceas, ridic mîna să vă dau startul, iar
dumneavoastră să nu respiraţi, să nu respiraţi pînă cînd n-o să mai puteţi să nu respiraţi – trebuie
să verificăm... M-aţi înţeles?
Zachirov: Da!
Căpitanul (se uită la ceas): Aşa, hai! Dă-i drumul!

Trece un minut.

Zachirov: Ge, ză nu rezbir?

Căpitanul: Păi ce-ai făcut, ai respirat?!
Zachirov: Ajdebd zdardul...
Căpitanul: Ptiu, fu... Bine, hai încă o dată! (Se uită la ceas)... Gata, nu mai respira! (Îi face
semn lui Zachirov cu mîna).
Zachirov: Am brigebud, nu rezbir! (Ia aer în piept, nu respiră)...

Trece un minut

Zachirov: Gîd ză nu rezbir?

Căpitanul: Aoleu, ce zi nenorocită! Tahirov! Eu fac semn cu mîna şi dumneavoastră nu respiraţi
atîta cît puteţi! Cît vă ţin puterile, atîta să nu respiraţi! Aţi înţeles?!
Zachirov: Nu!
Căpitanul: Ce n-aţi înţeles?
Zachirov: Eu nu sînt Tahirov, eu sînt Zachirov!
Căpitanul: Ascultă, Zachirov, dacă nu mă înţelegi acum, urgent, o să-ţi astupăm gura şi nările şi
nu ţi le mai destupăm decît peste o jumătate de oră– atunci să vedem ce scafandru eşti tu, morţii
mă-tii!
Zachirov: Eczbligaţi-mi ge ză fag – şi vă fag orige, eu fag orige de bună voie, nu mă obun
nimic!
Căpitanul: Ţine gura închisă strîns şi nu respira, cînd se termină aerul – ne spui!
Zachirov: Gata, am înţelez, o ţin zdrînz!

Căpitanul se uită la ceas, notează timpul, trece o jumătate de minut.

Zachirov: Gata, s-a terminat aerul!

Căpitanul: ’tu-i morţii mă-sii, ce ne facem, îl vîrîm aici, în bazinul ăsta? Nici un minut n-a
rezistat, canalia!
Femeia sublocotenent: Atunci poate că n-a înecat-o el?
Căpitanul: Dar cine?!
Sergentul: Păi cum a înecat-o, dacă el nu poate să nu respire decît un minut?
Căpitanul: Ceva nu se leagă... O fi executat-o altfel cumva... iar nouă ne toarnă gogoşi... Aşa,
Zachirov, mărturia dumneavoastră e exactă?
Zachirov: Egzagd... chiar egzagd nu ţin minde... de ge mi-am amindid, v-am zbuz!..
Căpianul: Handicapatule... În fine, mai ducă-se dracului – noi, în principiu, ne-am făcut
reconstituirea, pe picioarele ei sînt urme de la degetele lui – corect? În bazin prietenele părţii
vătămate nu l-au văzut fiindcă el era sub apă – corect? Gata! Povestea se leagă pe ici – pe colo şi
gata...
Sergentul: Păi da, în principiu... mai ales că, cine ştie, o fi fost şi el într-o stare dintr-aia de nu şi-
a mai dat seama că nu respiră – dacă voia s-o omoare... Fiindcă totul depinde de stare, adică de
ce intenţionezi să faci... Dacă n-are treabă, ca acum, păi atunci respiră... Mai ales că acum stă să
se gîndească, pe cînd atunci nu stătea. E ca un act de eroism – oamenii îl săvîrşesc, se reped
orbeşte, ştiţi, să scoată o maşină din flăcări, să salveze oameni din incendiu... Uite, a fost aşa un
caz – un bărbat a scos din apă două femei goale, deşi el nu ştia să înoate, dar a dat buzna în apă,
s-a repezit la ele – şi le-a scos, nici el nu mai ştia cum... Iar colonelul nostru, Filippov – cînd a
fost la noi, la inaugurarea casei – a băut şi a cîntat toată seara la chitară! Şi cînta atît de frumos –
flamencă dintr-asta, spaniolă. Dimineaţa îl trezim noi, ne aşezăm la micul dejun, cîntaţi-ne, îi
zicem noi, tovarăşe colonel, iar el ne-a înjurat pe toţi de mamă – de cînd mă ştiu, zice, n-am ţinut
o chitară în mîini...
Căpitanul: Aşa, bine, am înţeles... (Se gîndeşte la ceva, se uită în jur). Pare ca lumea bazinul
ăsta... Zachirov, tu cît ai dat pe permisul de intrare?
Zachirov: Nu ţin minde, eu am luat bermiz bendru o zingură indrare, dagă iei abonamend e mai
iefdin, gu redugere... Eu am luad bendru o zi! Nu-mi drebuia mai muld... doar s-o îneg şi gada...
Căpitanul (către Femeia sublocotenent): Ce zici, ne luăm cîte unul lunar? Mai venim şi noi... În
doi e mai plăcut, că aşa sigur nu-mi fac timp...
Femeia sublocotenent: Păi luaţi-vă unul familial...
Căpitanul: Ei asta-i acum – cu familia mă îmbăiez în cadă... Hai, nu-mi ţii companie?
Femeia sublocotenent: De ce nu, haideţi... (Arată spre camera de filmat) O închid?
Căpitanul: De ce, mergea?
Femeia sublocotenent: Da, uite, acum o închid...
Căpitanul: Să ştergi sfîrşitul... chestia cu colonelul... şi cînd zic eu de bazin...
Femeia sublocotenent(rîde): Material compromiţător, da?
Căpitanul (rîde, încetează brusc): Aşa, păi dacă tot sîntem aici, hai să aflăm cît costă...
Femeia sublocotenent: Haideţi.
Căpitanul: Aşa, Seva, aşteptaţi-ne... nu lipsim mult... Of, Valea, Valea...

Căpitanul şi Femeia sublocotenent pleacă, Valea se aşează pe marginea bazinului, zîmbeşte.

Valea: Ascultă, Zachirov, cum ai făcut să nu respiri sub apă?

Zachirov: Tu ge dreabă ai, du gine eşdi?
Valea: Păi, eram şi eu curios să aflu, cum?
Zachirov: Gu gurul! (Îi întoarce spatele.)
Valea: Aşa mi-am zis şi eu... Dar vrei să ascunzi acest lucru, da? De ce n-ai arătat în faţa camerei
cum se respiră cu curul... nu vrei să învăţăm şi noi... este arma ta secretă, da?

Zachirov începe să cînte încetişor un cîntec foarte frumos, cu o melodie orientală delicată.

Valea (către Zachirov): O, ce frumos... Dar, ceva din Ali Baba, stii?
Zachirov continuă să fredoneze.

Sergentul: Ascultă, vreau să dau la fără frecvenţă anul ăsta...

Valea: Unde?
Sergentul: La universitate.
Valea: Păi hai, dă.
Sergentul: N-ai învăţat şi tu acolo?
Valea: Un pic...
Sergentul: Ascultă, dă-mi un sfat – eu vreau să dau la facultatea de istorie...
Valea: Ce dracu să faci cu facultatea de istorie? Acolo-i un bordel fiindcă, ştii, toată istoria se
rescrie acum, toate manualele!
Sergentul: De ce?
Valea: Fiindcă e o nouă situaţie social-economică! Sevik, cît zici că aveai la istorie?
Sergentul: Cinci...
Valea: Poftim, şi acum vrei la facultatea de istorie!
Sergentul: De ce nu, nu-i cine ştie complicat, doar că la şcoală n-am învăţat, pe cînd aici chiar
am de gînd! Ce mare lucru – revoluţia ştiu cînd a fost, am reţinut şi data...
Valea: Da... dar ce-ţi veni, de fapt, să dai la facultate?
Sergentul: Păi cum – ce poţi face-n ziua de azi fără studii superioare, că doar n-o să stau toată
viaţa să ridic beţivii de prin ganguri...
Valea: Bine, dar ia să vedem – hai să săpăm mai adînc, să înţelegem adevăratul motiv pentru
care vrei la facultate!
Sergentul: Da – fiindcă trebuie să mă lămuresc şi eu...
Valea: De fapt e limpede că tu ai vrea să-ţi faci studiile astea aşa, fără efort, fără să te zdrobeşti
prea tare?
Sergentul: Păi da, în principiu...
Valea: Păi dacă-i pe-aşa – dă la jurnalistică. Faci studii de jurnalistică sau de filosofie – acolo nu
trebuie să faci nici pe dracu’, îţi spun eu sigur – capeţi o diplomă...
Sergentul: Da, şi unde mă duc cu ea?
Valea: Păi uite, aici am atins esenţa! Tu ţinteşti un post bănos, nu-i aşa, de prestigiu?
Sergentul: Păi, de ce nu... da...
Valea: De ce nu, Sevik, într-adevăr, numai că de ce să rătăceşti atîta pe căi ocolite spre ceva care
se află la o jumătate de minut de tine!
Sergentul: Cum adică?
Valea: Uite, toată admiterea asta, toate chinurile tale, cu lucrări şi mustrări – toate astea ar trebui
să te ducă la bani mulţi, da?
Sergentul: Păi, cam aşa ceva, dacă nu pui la socoteală chestia cu socializarea...
Valea: Hai lasă, ce te dai rotund, eu îţi vorbesc ca unui om normal...
Sergentul: Bine, bine, hai...
Valea: Păi atunci uite, îl ai aici pe duhul tău credincios, Tahirov, care îţi va îndeplini toate
dorinţele, doar să-l eliberezi! El este prizonierul lămpii fermecate, iar tu, Seva, poţi deveni
Aladdin!
Sergentul: Ce te-a apucat, cum... nu...

Zachirov se întrerupe din cîntat, se apropie de Seva şi Valea.

Valea: Păi de ce te temi – căpitanului îi zicem că a fugit. Tot ce rişti e să te dea afară din servici...
Sergentul: Nu, Valea, termină... cum să...
Valea: Păi simplu, foarte simplu şi foarte clar– ăsta se topeşte instantaneu, fără urmă, şi gata! Se
duce în patria lui – tu îţi capeţi răsplata – ştii, ca la Gorki: „La universitate n-a intrat, dar viaţa
însăşi i-a devenit universitate...”
Zachirov: Azguldă, fag orige, dod ge vrei, avem maşin, alb, Lada, bani, îţi dau cîd îţi drebuie,
dodul cinzdid, bînă nu z-au îndorz, dă-mi drumul, frade, azguldă-ţi briedenul, pe guvînd, ce zbui
– aia fag, de răsplădezc...
Sergentul: Ce v-a apucat, cum...
Valea: Cum ce – ce te dai rotund – uite, imaginează-ţi – o secundă, şi curul lui păros va dispărea
scoţînd scîntei, cu viteza luminii, iar tu rămîi într-o maşină albă cu o grămadă de bani!
Sergentul: Păi cum, îmi trag ăştia un perdaf...
Valea: Aoleu, ne dau afară din servici, ce jenant, ce-o să zică lumea, da?
Sergentul: Dar tu, oi fi vrînd şi tu ceva, o recompensă...
Valea: Păi eu ce treabă am, eu vreau să te ajut, pentru mine cea mai mare răsplată va fi dacă
măcar un om (se uită la Zachirov) nu, doi, doi oameni pe lumea asta vor fi fericiţi, total fericiţi...

Valea se uită în ochii lui Seva, îi zîmbeşte larg, părinteşte. Seva rumegă totul îndelung în mintea
sa, stă pe gînduri o vreme, apoi se întoarce brusc, bagă mîna în buzunar, scoate cheia de la
cătuşe, se îndreaptă spre Zachirov. Tahir e fericit – îşi întinde mîinile spre Seva în speranţa că
acum, peste un minut, mîinile sale păroase vor fi libere, iar peste cîtva timp întregul lui corp
păros va fi în libertate. În ultima clipă însă Valea, cu o lovitură bruscă, îl face pe Seva să scape
cheile de la cătuşe din mîini.

Sergentul: Ce-ai?!
Valea: Păi eu am glumit, Sevik – noi am încasa-o rău de tot pentru prietenarul ăsta minoritar, şi
chiar dacă ar reuşi să se topească, doar nu crezi că ne-ar căuta ca să ne recompenseze? Pînă la
urmă tot el ne-ar şi turna...
Zachirov: Nu, pe cuvînd de onoare, dragule, frade, frade, agum nu-l azgulda!..
Sergentul: Şi atunci de ce m-ai aburit cu toată chestia asta?
Valea: Păi aşa... ca să înţelegi care-i esenţa moralei...
Sergentul: Şi care e?..
Valea: Morala, Sevik, rezidă în modalitatea de satisfacere a nevoilor... Cînd îţi doreşti foarte tare
ceva trebuie să ţii cont şi de ceilalţi oameni, de societate, de norme... trebuie să dai la facultatea
de istorie, să munceşti, pentru ca răsplata pe care ţi-o va oferi societatea, după mulţi-mulţi ani, să
fie binemeritată... Tahirov n-a ştiut acest lucru şi iată rezultatul – poartă cătuşe! În schimb tu
acum ştii, ai fost avertizat, iar cînd eşti avertizat eşti apărat! Cît de uşor poţi face un pas greşit,
Seva, iar eu nu vreau ca acest lucru să ţi se întîmple ţie...
Sergentul (dezamăgit şi nereuşind să-şi revină cu adevărat): ’tu-ţi mă-ta-n în cur....
Zachirov: Frade, Seva, haide, zău aşa, hai...

Căpitanul şi Femeia sublocotenent vin spre bazin. Zachirov începe să urle, înţelegînd că acum
sigur n-o să mai aibă loc nici o evadare. Femeia sublocotenent îşi netezeşte uniforma, căpitanul
îşi verifică şliţul.

Căpitanul: Păi, acum sîntem gata, dar ăsta de ce urlă – ce-a păţit?..
Valea: Se căieşte...
Căpitanul: Zău?
Valea: Da, tocmai şi-a pus aici tot sufletul pe tavă, ne-a spus că prea a fost încrezut, că de aia a şi
ajuns la crimă – a vrut să se pună la încercare: va fi în stare sau o să-l apuce frica?
Căpitanul: Da...
Valea: Da, iar cînd a reuşit a înţeles că nici în scopul cel mai nobil n-ai voie să procedezi aşa,
nici măcar cu omul cel mai nenorocit, cu pedichiură verde la picioare!..
Căpitanul: Cam tîrziu ţi-a venit gîndul ăsta în cap, Tahirov...

Zachirov, scrîşnind din dinţi, mormăie ceva foarte indecent în limba sa maternă.
Valea: Vă roagă să-l trimiteţi cît mai departe, în Siberia, să se purifice sufleteşte... ne-a făcut o
adevărată scenă de isterie aici, cît aţi lipsit...
Căpitanul: Nu-i nimic, Zachirov, nu eşti nici primul, nici ultimul... Iar în ce priveşte Siberia –
asta o să decidă tribunalul. Avem noi destule locuri dintr-astea purificatoare.. Bine, haideţi s-o
luăm din loc... (Pleacă cu toţii).

Un apartament. O cameră. Familia stă la masă. Tatăl se întoarce spre fiu, se uită cum acesta
încearcă îndelung să agaţe o bucăţică de mîncare cu beţişoarele. Fiul scapă mîncarea pe jos,
tatăl face o grimasă.

Tatăl: Mai bine-ai mînca şi tu ca toţi oamenii, de unde-ai luat beţişoarele alea, de ce mănînci cu
ele?
Valea: Ca să nu mi se pară viaţa uşoară.
Tatăl: Acum pe bune, aş mai înţelege să mănînci cu ele ce se cuvine să mănînci cu ele!
Valea: Şi ce se cuvine să mănînci cu ele?
Tatăl: Cum adică ce? Peşte crud... găluşti de orez... ce mănîncă asiaticii ăştia cu ochii oblici, cu
ce se hrănesc ei...
Valea: Cu beţişoarele, tată, nu se hrănesc doar „ochii oblici”, jumătate din lume se hrăneşte cu
ajutorul lor... şi poţi mînca tot ce vrei cu ele, în afară de supă... deşi, dacă vrei cu adevărat, poţi
să-ţi faci mîna şi să leorpăi şi supă cu ele...
Tatăl: O oră încheiată ai stat, am fost atent – eu şi cu maică-ta terminăm de mîncat, iar tu nu te
scoli de la masă decît după o oră, să-nnebuneşti nu altceva! Ia o lingură, ca tot omul!..
Valea: Tu ştii cînd se instalează starea de saţietate?
Tatăl: Cînd?
Valea: La o jumătate de oră după începutul mesei – de-aia mîncaţi prea mult tu şi cu mama,
fiindcă, tot mîncînd, nu simţiţi că e momentul să vă opriţi şi să nu mai băgaţi la „ghiozdan”... Pe
cînd aşa, puţin cîte puţin, ţii totul sub control...
Tatăl: Dar toate astea nu-s de-ale noastre, de ce să te încurci cu aşa ceva.
Valea: Cum adică nu-s de-ale noastre, tată...
Tatăl: În Rusia, fiule, ca să trăieşti, îţi trebuie – uite, asta! (Arată lingura ridicată). Cu asta
trebuie să mănînci, să înşfaci mai mult şi să mănînci, nu să ciuguleşti, ca ăştia, cu beţişoarele!
Lasă-i pe ăia, acolo la ei, în Orient...
Valea: Păi, ştii tată, graniţele dintre Orient şi Occident s-au cam şters!
Tatăl: Pentru mine nu s-au şters! Şi nici la maică-ta nu s-au şters!
Valea: Ia zi, prin satul tău, de unde eşti tu de fel, se pare că au trecut fasciştii, nu? L-au ocupat,
nu?
De aia te macină pe tine grija culturii europene? Sîngele nemţesc apă nu se face, nu?
Tatăl: Să pleci de la masă nenorocitule! Căzătură! Frumos l-ai educat!
Mama: Eu?! Tu l-ai educat aşa! Acum admiră-ţi portretul!

Fiul se apropie de tată, se uită la el fix, îl împunge cu beţişoarele în gît.

Tatăl: Ce te-a apucat?

Fiul rîde.

Valea: Nimic... doar că tu nu mai eşti... ai murit...

Tatăl: ...
Valea: De fapt eu mănînc cu beţişoarele ca să nu spăl vasele. Pînă termin eu de mîncat sînt gata
spălate... cine are răbdare să se uite la vasele jegoase pînă mestec eu liniştit... Cu beţişoarele este
foarte incomod de mîncat, chiar şi după ce-ţi mai faci mîna –n-ai niciodată garanţia că nu-ţi sare
vreo bucată de pe ele... Beţişoarele îmi sînt şi mie total nesuferite, şi în general tot ce e legat de
Japonia, de China îmi provoacă neîncredere... Fiindcă e clar că ăştia au o problemă... la nivelul
relaţiei cu realitatea, iar în Japonia e chiar gravă, mai ales după explozia atomică.... Am auzit că
la ei e foarte puternică ideea de răzbunare, ideea marii răzbunări împotriva Americii, pentru
bombardamentele atomice din ’patruzeci şi cinci... Ei fac maşini, computere – orice, numai ca să
se răzbune... pe urmă o să facă o grămadă de roboţi şi o să-i trimită să atace America, şi fiecare
robot
şi în miezul fiecărui robot va fi un mic proiectil nuclear! Toată ţara lucrează pentru asta... fără
zile libere şi cu un concediu de şase zile... Iar eu mănînc cu beţişoarele ca să nu spăl vase, şi nu
sînt ridicol.. Eu am înţeles o chestie – ca să eviţi ceva trebuie să faci ceva... faci ceva şi atunci
poţi să eviţi ceva... Dacă vrei să eviţi ceva neplăcut, şi ceea ce faci trebuie să fie ceva care nu-ţi
place, dar te ajută să eviţi ceva încă şi mai neplăcut...
Un restaurant cu bucătărie japoneză, pe jumătate gol. În centrul sălii – sergentul de miliţie,
căpitanul, femeia-sublocotenent cu o cameră video, lucrătorul restaurantului o femeie căruntă,
băută, în kimono, un bărbat cu cătuşe la mîini, un tînăr într-un tricou de baseball cu personaje
din serialul de desene animate „South Park”.

Căpitanul: Şi cum, şi gătiţi peşte viu?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Da...
Căpitanul: Şi îl comandă cineva?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Da...
Căpitanul: Şi îl mănîncă?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Da...
Căpitanul: Fu... Formidabil... şi cum, şi cît costă...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Depinde, păi noi numai
din sushi şi-avem cincisprezece feluri, porţia porneşte de pe la şaizeci de ruble...
Căpitanul: Aşa, aha, păi da, nu... mie mi-e frică de viermi... de la peştele crud poţi luae viermi!
Şi pe urmă trăiesc în tine! Am eu o cunoştinţă în care trăieşte un vierme, în burtă, unul mare... Ei
bine, s-au împrietenit la toartă, cînd bea chefir, omul zice – ia să-mi hrănesc eu viermişorul...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Viermi nu există decît în
peştele proaspăt, necongelat...
Căpitanul: Păi aici aşa scrie, că în sushiul vostru e proaspăt...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: E proaspăt... dar
congelat...
Valea: Pe cînd în Japonia, cum îl scot din apă îl şi trimit la restaurant!
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi da, cînd rîul Moscova
s-o umple de somon, atunci să vă temeţi de viermi, fiindcă peştele care ne vine nouă – nu că n-
are viermi, ăla chiar că nu mai are nimic, adică e total steril...
Căpitanul: Aşa, bine, să continuăm... Văd că purtaţi kimono, sînteţi din Japonia?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Aiurea, nu, e invenţia
şefului, acum Moscova s-a umplut de restaurante dintr-astea – abia apucă să scoată nişte bani din
specificul exotic pînă la prima toxiinfecţie, pînă la primul incident, ca să spun aşa... (Cu voce
scăzută). Dacă e să fim cinstiţi, afacerea asta-i cam periculoasă, fiindcă de fapt ar trebui să înveţi
ani de zile să găteşti toate tîmpeniile astea, există chiar un peşte – dacă nu-l tai cum trebuie,
elimină o otravă...
Căpitanul: Nu zău?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: E cel mai scump, îl avem
şi noi în meniu... Vasea, bucătarul nostru, a gătit unul acum cîteva zile; şi-a făcut curaj cu o tărie,
a tăiat peştanul ăla, l-a garnisit cu verdeaţă... l-am servit – tot personalul stătea să se uite ce-o să
fie...
Căpitanul: Şi?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi se pare c-a scăpat,
poate şi pentru că ni se terminase sake-ul şi în ziua aia am servit vodcă de-a noastră, obişnuită,
poate asta l-a salvat... Vai de mine, în ce tensiune erau toţi, îngrozitor...
Căpitanul: Mda... Aşa, şi vă întrebasem de kimono...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi v-am spus – şeful
nostru zice, în toate restaurantele, prin colţuri, e plin acum de samurai, în restaurante ca al nostru,
voia el să zică, da... samurai, pe cînd tu, zice, o să fii o japoneză în vîrstă marcată de soartă, ca să
nu fim ca ceilalţi, va-ţi prins? Să avem cîrlig...

Brusc se schimonoseşte de parcă i-ar veni să plîngă, îşi îngustează ochii, îşi răsfrînge buza de
jos spre vîrful nasului, cîntă:

Căsuţa de ceai, ca o bombonieră,

Se pierdea printre trandafirii înfloriţi.
De pe puntea vasului de luptă englez
A coborît chiar atunci un marinar
El a coborît aici, cum se cuvine
Să-i întîlnească pe marinarii cu faimă
A cerut vin şi o ceaşcă de ceai...

(Cade pe gînduri, a uitat versurile, continuă).

Altceva nu a mai spus nimic.
Iar în colţ o frumoasă japoneză
Fredona ceva de dragoste.
El şi-a amintit de plaiurile natale,
A dat în clocot sîngele marinăresc.
Iar dimineaţa din nou vasul de luptă
A arborat drapelul la comandă.
De ce plîngea atît de amar japoneza,
Şi de ce era atît de vesel marinarul.
Zece ani au zburat ca-ntr-o poveste,
Japoneza îşi creştea băieţelul,
El şi-a holbat copilăreşte ochişorii
Şi a întrebat, dar cine-i tatăl meu?
Drept răspuns frumoasa japoneză,
Frămîntînd cu tandreţe mîna fiului,
Îi răspunse drăgălaşului copil,
Tatăl tău a fost un marinar englez!
Turnaţi-mi deci un vin mai tare,
Cîţi trandafiri înfloresc în grădina mea.
Vinul îmi mai uşurează sufletul,
Eu îl iubesc şi-n ziua de azi!

În sală intră cineva din direcţiunea restaurantului.

Cineva din direcţiunea restaurantului: Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să deschidem peste
cincisprezece minute, v-aş ruga foarte mult... poate dacă nu mai cîntaţi
Căpitanul: Da... bine...
Cineva din direcţia restaurantului: Vasilina Rihardovna, pe dumneavoastră demult trebuia să
vă văd în cu totul altă parte.
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Eu povestesc cum a fost,
sînt martor...
Căpitanul: Mai avem nevoie de dînsa...
Cineva din direcţia restaurantului: Vasilina Rihardovna, cînd terminaţi să treceţi pe la mine...
Cincisprezece minute, da?
Căpitanul: Păi, depinde cum merge, ştiţi... nu-i chiar aşa...
Cineva din direcţia restaurantului: Bine...da, mă rog...
Căpitanul: Tocmai... Aşa, Liuda, l-ai pornit?
Femeia sublocotenent: L-am pornit...

Cineva din direcţia restaurantului pleacă, continuînd în mers polemica cu sine însuşi pe tema
imposibilităţii de a întîrzia deschiderea restaurantului.

Căpitanul: Aşa, prin urmare, Verhuşkin, încă o dată, aţi sosit la restaurant... cu ce scop?
Verhuşkin: Zece ani... aniversarea absolvirii...
Căpitanul: Aşa, concret, ce-aţi absolvit? Institutul pentru cosmonauţi, sau ce, concret?!
Verhuşkin: Zece ani de la terminarea liceului, ne adunasem să ani...
Căpitanul: Aşa, care noi?
Verhuşkin: Clasa noastră, fosta clasă...
Căpitanul: Aşa, partea vătămată era şi el din clasa voastră?
Verhuşkin: Da... Calul era colegul meu de bancă...
Căpitanul: Calul?
Verhuşkin: Păi, asta era porecla lui... Kaliov... Calul... eram prieteni...
Căpitanul: Aşa, frumoasă prietenie...

Căpitanul îi face cu ochiul japonezei marcate de soartă, femeia se apleacă spre căpitan.

Căpitanul: Adu-mi... ăsta... meniul... dar rapit

Japoneza marcată de soartă o şterge după meniu.

Căpitanul: Aşa, aţi stat în aceeaşi bancă... asta la şcoală, dar aici cum v-aţi aşezat?
Verhuşkin: Tot împreună...
Căpitanul: Aşa, Valea, aşează-te cu el...

Căpitanul se scoală, eliberează locul pentru Valea.

Căpitanul: Astăzi faci pe calul.

Femeia sublocotenent şi sergentul rîd.

Căpitanul: Aşa, stăteaţi, despre ce vorbeaţi... dar direct la subiect, de ce, în ce, din ce şi de unde
aţi tras în Cal... ptiu, adică în partea vătămată...

Japoneza marcată de soartă aduce meniul, căpitanul îl parcurge cu ochii, se miră, fără să se
întrerupă însă de la treabă.

Verhuşkin: Păi cum, a început să se lege de mine, cînd eram deja băuţi, de faţă cu toţi, eu am o
spălătorie auto, „Montana”, şi el zicea să termin mai repede de mîncat, fiindcă vrea să meargă să-
şi spele maşina, şi cică s-o spăl chiar eu, fiindcă el, ce să zic, păi el, după şcoală, a stat la răcoare,
păi cum, de-aia i-a şi mers pe urmă aşa bine, acolo îţi faci relaţii şi chestii dintr-astea, s-a întîlnit
cu cine trebuia, pe cînd eu ce era să fac?! În schimb sînt perfect curat! Eu plătesc şi impozitele,
cotizez şi la cine trebuie şi nici nu încalc nimic, iar ăsta, partea asta a voastră vătămată, ia
controlaţi-l, că are o firmă! Da! Parcă eu nu ştiu cum lucrează ei! Trimit grupuri de muncitori în
nord, la munci grele, iau cîte cinci sute de fiecare angajare! Păi cum?! Am văzut şi eu o dată vreo
sută de fraieri dintr-ăştia, cu rucsacuri, cu termosuri – îl aşteptau pe şeful de echipă să-i ducă la
muncă, în nord, pe bani mulţi! Soţiile, copiii – îşi luau rămas bun de la tătici! Abia după trei ore
le-a picat fisa că le-au tras-o!..
Căpitanul: Care zici că-i diferenţa dintre rulouri şi sushi?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi, e-acelaşi căcat – atîta
că rulourile sînt presărate cu icre...

Valea se uită la căpitan, înţelege că aceluia puţin îi pasă în clipa aia de ce spune Verhuşkin.
Valea: Aşa, hai, povesteşte cum a fost totul...
Verhuşkin: Păi cum! A început din nou să mă zgîndăre, pe chestia cu maşina, numai că la noi
nici măcar Olga nu se dă rotundă, deşi are un salon, le face deputaţilor frezele înainte de alegeri,
imaginea, cum ar veni, adică nu doar că-i tunde, acolo, dar ajunge şi la culoarea cravatei, să-i
sfătuiască, iar Calul a început să se lege pînă şi de ea, ia zi – zice – , dar la chiloţi ce le
recomanzi...

Căpitanul se întrerupe din lectura meniului.

Căpitanul: Aşa, deci cum s-a petrecut totul?

Verhuşkin: Păi, eu îi zic, termină cu rîsul ăsta, zic, încetează cu nechezatul ăsta, iar el...
Căpitanul: Bine, hai, mai departe, mai departe!
Verhuşkin: I-am zis, hai să ieşim...
Căpitanul: Aşa...
Verhuşkin: El zice, hai...
Căpitanul: Aşa...
Verhuşkin: Ne-am sculat...
Căpitanul: Aşa, sculaţi-vă....

Verhuşkin se scoală.

Căpitanul: Aşa, s-a sculat şi partea vătămată?

Verhuşkin: Da....
Căpitanul: Valea, scoală-te!

Valea se scoală.

Căpitanul: Aşa, cum aţi pornit, în ce ordine?

Verhuşkin: Păi, el înainte, iar eu după el, el s-a dus spre tejghea, la asta...

Verhuşkin o arată din cap pe japoneza marcată de soartă.

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Da, ăla abia ajunsese la
mine cînd ăsta a tras în el!..
Căpitanul: Aşa, staţi un pic, aşa, el a pornit... Valea du-te spre ea...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Aoleu, păi atunci eu
trebuie să...

Japoneza marcată de soartă fuge la tejghea. Valea se îndreaptă spre ea, femeia sublocotenent
filmează toate astea cu nişte smucituri ciudate, de parcă ar filma un videoclip plin de dinamism.

Verhuşkin: El s-a apropiat de ea, a zis ceva, eu am scos pistolul şi ... poc-poc, de cîteva ori... în
ceafă...
Căpitanul: Poc-poc! Doar nu cu ventuze l-ai poc-poc, ci cu gloanţe, parc-aţi fi copii, ’tu-vă
muma!
Nenorociţilor, de toate v-aţi cumpărat, bulangiilor! Ca să venim noi pe urmă, să rînim după voi!
Mama mă-sii! De unde ai pistol?! De unde dracu aveţi voi tot ce-aveţi?! De unde naiba aţi
aterizat aici?! În viaţa mea n-am crezut să nimeresc într-un bordel ca ăsta! De unde dracului aţi
apărut cu toţii, parcă n-aţi fi învăţat şi voi, nu ştiu, zău, la aceleaşi şcoli, la aceiaşi profesori, păi
părinţii tăi, tîrfă nenorocită, trebuie să fie cam de-o vîrstă cu mine ’n pula mea! Tu cum dracu ai
ieşit aşa, de unde? Voi toţi?! Ăsta, în pizda mă-sii, îşi uită slipul cînd merge la bazin, bulangiul
ăsta face poc-poc, pe pizda mă-sii, în colegul de bancă... voi ce dracu vreţi în viaţa asta,’n pula
mea? Cum aveţi de gînd s-o trăiţi, aşa, în general?! Uite-l şi pe ăsta, ’n pula mea!

Căpitanul, care şi-a ieşit brusc din fire, arată spre sergent.

Căpitanul: Voi ce-aţi făcut ieri?!

Sergentul: Zău, tovarăşe căpitan...
Căpitanul: Nu, pe cuvînt, zău dacă vă înţeleg, ce naiba, şi nici măcar nu-s bătrîn, dar nu vă
înţeleg, zău, cu glumele voastre! Zău, cum e posibil, să-l îmbătaţi pe soldatul ăla, cum îl
cheamă...
Sergentul: Zavarov...
Căpitanul: Să-l îmbătaţi, să-l îmbrăcaţi în muiere, ca pe-o tîrfă, şi să-l aruncaţi beat în carcera de
la secţie. Eu la vîrsta voastră aveam deja copil şi nevastă! De unde dracu aţi luat hainele ale
muiereşti?! Ciorapii ăia de curvă...
Sergentul: De la mama, m-am dus pînă acasă şi...
Căpitanul: De la mama... şi n-ai ostenit prea tare? Nu, pe cuvînt, eu, hai, poate aşa, în cazuri
extreme, cu soţia, de întîi aprilie, ziua păcălelilor, să-i bag nişte muştar în pasta de dinţi, poate –
uite, asta e o glumă normală, nu, dar voi?! Plus că, vă doare-n cur! Şi că vă doare-n cur, mă rog,
vă doare-n cur – dar tot voi, generaţia voastră, tot voi conduceţi şi trenurile, pilotaţi avioanele,
sînteţi avocaţi, munciţi la centralele atomice?! Şi, la urma urmelor, de ce dracu vă duceţi să
munciţi?! Li se rupe dar se duc la munci dintr-astea, cu responsabilitate, după care totul se duce
naibii, în societate!..
Femeia sublocotenent: Linişteşte-te, Stasik...
Căpitanul: Da, bine... poc-poc, tîrfa dracului! Poc-poc... hai, cară-ncoa’ peştele ăla al vostru, şi
nişte sake, dacă nu-l gust acum – nici c-o mai fac vreodată...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Adică... dintr-ăla?

Căpitanul împunge cu degetul în meniu.

Căpitanul: Uite ăsta!

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Bine, imediat...

Japoneza marcată de soartă pleacă-n fugă, toţi au înlemnit, nu ştiu cum să reacţioneze la isteria
căpitanului.

Căpitanul: Mergeţi şi voi undeva-n cur, la masa vecină, să nu vă văd...

Căpitanul se aşează, îşi scoate chipiul, îl pune pe masă, toţi ceilalţi rămîn în picioare la o
oarecare distanţă, se uită speriaţi la căpitan.
Căpitanul: Aşa, cît stau şi mănînc, povesteşte cum a fost totul! Dar repede şi fără poveşti despre
viaţa de şcolar, despre cine cu ce se ocupă, dacă eşti întrebat – atunci răspunzi, dar altfel – numai
despre caz! Şi repede, că altfel te fut, în pula mea!
Verhuşkin: Păi, el s-a sculat, a luat-o spre tejghea...

Valea se apropie în grabă de masa căpitanului, în urma lui vine Verhuşkin, speriat. Încep să
interpreteze paşii fatali spre tejghea.

Verhuşkin: Pînă să ajungă, eu am scos pistolul, să ştiţi că am permis, adică este pistolul meu
legal, aşa, el s-a apropiat de tejghea, i-a spus efectiv cîteva cuvinte lui tanti asta în kimono, iar
după aia eu l-am pac.... l-am pas... am tras în el... de două ori în ceafă...

Verhuşkin şi-a terminat povestirea şi toţi se uită la căpitan. Căpitanul a rămas cu ochii pironiţi
într-un punct şi pare să nu fi ascultat deloc povestirea, mărturia lui Verhuşkin. Nimeni n-avea
curajul să întrerupă conectarea căpitanului la macrocosmos, aşa că au început să aştepte în
tăcere ca acesta să iasă din uitare.

Căpitanul: Păi cît să fie – patru, opt... microbul l-am luat pe la paisprezece ani – douăzeci şi şase
de ani! De douăzeci şi şase de ani mă fute grija echipei ăsteia de fotbal! Acum, pe vremuri mai
era cum era – aveau succese, ajungeau în finală, dar acum, pizda mă-sii, la fiecare campionat o
pizdesc – aştepţi patru ani, şi? Fiindcă şi ăia de joacă sînt tot nişte cretini dintr-ăştia, ca voi – nu
le pasă de nimic, dar, culmea, ştiu să se prefacă! Asta ca să vezi! Acum..., pe vremuri, cînd te
răzvrăteai – era şi asta o atitudine civică, că nouă nu ne pasă de nimic, şi protestăm, dar acum se
merge pe şest, fără nici un fel de protest, se prefac că sînt cine trebuie, se bagă unde au chef, în
orice slujbă, şi nu fac nici pe pizda mă-sii, o iau ca pe-o joacă!.. Voi vă jucaţi de-a viaţa, iar cei
care o iau în serios înnebunesc, suferă... Fiindcă, pizda mă-sii, fotbalul chiar trebuie jucat, în
pizda mă-sii, ei bine nu, ăştia îşi cară cu ei cosmeticienii, stiliştii, şi pînă la urmă fut toată treaba!
Păi acolo, pizda mă-sii, trebuie să te gîndeşti cum bagi un gol, iar el, idiotul dracului, îşi piaptănă
sub ploaie bretonul şuviţat, să stea şi sub ploaie adică! În pauză vine coaforul să-l aranjeze – el
nu-l ascultă pe antrenor, el îşi reface freza!
Japoneza marcată de soartă aduce şi pune pe masă o sticlă mică de sake şi o farfurie cu un
peşte exotic pe jumătate crud. Lucrătorii restaurantului ies din bucătărie, urmăresc de departe
ce se petrece în sală.

Căpitanul: Of-of-of... bine, hai, toarnă-mi, mamă...

Japoneza marcată de soartă îi toarnă căpitanului sake, acesta bea, vrea să guste din peşte, dar
nu înţelege cum să facă, fiindcă în loc de furculiţă lîngă farfurie sînt aşezate două beţişoare de
bambus strînse frumos într-un săculeţ. Căpitanului îi arde gura, el rupe, scos din minţi,
pacheţelul, scoate beţişoarele şi, după cum i se pare lui, mănîncă cu beţişoarele, adică
străpunge peştele cu unul dintre ele şi se ajută cu celălalt să-l ducă la gură.

Căpitanul: Pizda mă-sii, asta nu-i mîncare ci futere de creieri... „pac-pac”... futere globală, ce să
mai, globală... pe toate treptele societăţii...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Aşa-i, păi ce vă miraţi –
uite, ieri am luat tramvaiul, pe linia lui douăzeci şi şase, şi-l întreb pe conductor unde sîntem –
tramvaiul mergea pe strada Malîşev –, iar el ce-mi zice – naiba stie! Vă daţi seama, e conductor
şi habar n-are pe ce străzi o ia tramvaiul lui!..

Căpitanul încetează să mai mestece, cade pe gînduri, îşi toarnă, bea.

Căpitanul: Ce zici că ţi-a spus?..

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Cine?
Căpitanul: Păi ăsta pe care poc-poc?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: A, păi să vedeţi, culmea,
el se uită la mine, dar eu nu vedeam ce se-ntîmplă în spatele lui, iar el se uită la mine şi zice –
„mi se r....”, şi ăsta trage-n el.... „mi se r....”... şi a căzut.
Căpitanul: Miser....
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Şi-acum ce te faci cu
ghicitoarea asta, ce o fi vrut el să spună... miser...
Căpitanul: Păi ce mare lucru, e clar că miser...
În clipa asta căpitanul îşi smuceşte cumva ciudat capul în sus, se albăstreşte, din gură îi curge o
spumă galbenă, căpitanul cade cu capul pe masă, femeia sublocotenent se aşează-n genunchi şi
filmează în contraplongé, fără să conştientizeze, se pare, ce s-a petrecut, sau poate s-a declanşat
în ea instinctul profesional şi a început să filmeze pur şi simplu pentru reconstituirea judiciară
care va urma.

Un apartament. O cameră.

Tatăl: Dormi?
Mama: Nu...
Tatăl: Tapetul s-a dezlipit...
Mama: Păi lipeşte-l...
Tatăl: De ce trebuie neapărat să dai indicaţii, dacă tapetul s-a dezlipit trebuie lipit din nou, ce
rost mai au indicaţiile, se şi aude cum se dezlipeşte, mai bine hai să discutăm, să fixăm ziua cînd
îl lipim...
Mama: Eu ţi-am spus că tapetul ăsta pe vinil n-o să stea în vecii vecilor...
Tatăl: Tu mi-ai spus asta după ce-l lipisem deja, tu întotdeauna îmi spui după şi niciodată –
înainte, uite, şi ieri – eu mai întîi am băut laptele iar tu nu mi-ai spus decît după c-o să-mi fie rău,
că laptele e acrit...
Mama: I-auzi! Dar tu de ce nu vezi niciodată, că doar poţi să-ţi dai şi singur seama, să miroşi...
Tatăl: Dar şi tu ai putea să avertizezi omul, dacă vezi că o face...
Mama: Şi-acum ce vrei de la mine?! Eu numai în somn mă mai odihnesc! Eu numai în somn
trăiesc normal! Lasă-mă să trăiesc un pic omeneşte! Lasă-mă să dorm! Ai un fiu de treizeci de
ani, om în toată firea, roagă-l pe el să te ajute şi apucaţi-vă să lipiţi tapetul ăla nenorocit!
Tatăl: Cum să nu, imediat! Păi decît să mă umilesc în faţa lui mai bine fac totul singur, fiindcă
lui nu-i pasă de nimic, pot să mă rog de el un an şi tot el să mă convingă că n-am dreptate, şi că e
mai bine să trăieşti cu tapetul dezlipit... Fiindcă el n-are chef să facă nimic... N-aş fi crezut
niciodată că o să avem aşa un copil...
Mama: Eu în schimb eram sigură; cu aşa un tată n-avea cum să iasă altfel.
Tatăl: Deci ai ştiut dinainte şi nu m-ai avertizat...
Mama: Discută cu el ca un tată...
Tatăl: Păi ce să discut, am vorbit cu el zilele trecute, l-am întrebat, tu n-ai de gînd să te însori
odata, păi în curînd n-o să mai ai cu ce face copii, eşti deja un nene, iar el zice, mi-e destul de
rău mie însumi, n-o să mă apuc să mai şi dau naştere cuiva, să se chinuie şi el...
Mama: Cum adică îi e rău, ce vrea să zică, doar noi i-am dat totul, îi facem totul, el nici nu ştie
cum e aia să găteşti, să speli rufe, eu îi fac totul, şi lui îi e rău!
Tatăl: Nu ştiu ce-i de făcut cu el...
Mama: Aseară ne beam ceaiul la bucătărie, el se scoală, se apropie de mine, glumeşte, îşi
încordează muşchii, se laudă cît de puternic e – zice, loveşte-mă, mamă, în abdomen, am un
abdomen lucrat – eu ce-am zis, păi să-l lovesc dacă mă roagă, dacă zice că are abdomenul lucrat,
el s-a prefăcut că-şi încordează abdomenul, eu l-am lovit, aşa, nu prea tare... iar el a căzut,
cocîrjat de durere, fiindcă de fapt n-are deloc abdomenul lucrat, are burta moale ca o fată – zăcea
jos, pe duşumea, se chircea, se sufoca, iar eu stăteam şi mă gîndeam de ce m-o fi rugat să-l
lovesc – dacă n-are abdomenul lucrat, de ce...

Sala pe jumătate goală a restaurantului cu bucătărie japoneză. În centrul sălii – sergentul de

miliţie, un alt căpitan, femeia sublocotenent de miliţie cu videocamera, lucrătorul de la
restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono, un bărbat cu cătuşe la mîini, cineva din
direcţiunea restaurantului, bucătarul, tînărul în tricou de baseball cu personaje din serialul de
desene animate „South Park”.

Celălalt căpitan: Aşa, pornim camera, haideţi la treabă... Aşezaţi-vă la măsuţa la care aţi stat...
Merge camera?..
Femeia sublocotenent: Merge...

Celălalt căpitan se aşează în faţa obiectivului, dictează.

Celălalt căpitan: Începem reconstituirea judiciară a cazului de reconstituire judiciară a cazului

Verhuşkin A.V., acuzat de uciderea lui Kaliov S.V. în restaurantul cu bucătărie japoneză
„Bucătăria japoneză” condus de căpitanului Şnurov S.D....
Valea: Tovarăşe căpitan!
Celălalt căpitan: Da!
Valea: Dar eu pe cine interpretez – pe Kaliov sau pe tovarăşul căpitan?
Celălalt căpitan: Aşa... Ce, are vreo importanţă acum?
Valea: Păi da, dacă sînt Kaliov trebuie să mă aşez aici, iar dacă sînt tovarăşul căpitan, atunci
trebuie să mă scol, iar pe urmă, după ce e omorît Kaliov, să vin să mor aşezat la masă...

Celălalt căpitan îşi scoate chipiul, îşi şterge transpiraţia de pe frunte;el transpiră şi la subţiori,
pe cămaşă îi apar două pete mici, care cresc din ce în ce mai mult...

Celălalt căpitan: Aşa... Cine a murit primul?

Toţi: Kaliov!
Celălalt căpitan: Păi atunci aşează-te mai întîi, adică mori pe rînd, cum s-a şi întîmplat...
Valea: Dar pentru a reconstitui cronologia, adică pentru a ajunge la împrejurările în care a murit
tovarăşul căpitan, noi trebuie să-l luăm şi pe el în consideraţie cînd facem reconstituirea juridică
a cazului Kaliov?
Celălalt căpitan: Da... Trebuie să-l avem în vedere şi pe el...
Cineva din direcţiunea restaurantului: Haideţi că pot să-l fac eu pe unul din ei.
Celălalt căpitan: Dumneavoastră nu puteţi să faceţi pe nimeni, dumneavoastră aţi face mai bine
să tăceţi, ajungem noi şi la dumneavoastră...
Cineva din direcţiunea restaurantului: Păi aşa o să stăm o veşnicie aici, iar noi mai trebuie să
şi...
Celălalt căpitan: Păi ce mai vreţi să faceţi?! Oricum azi vă bag la zdup, aţi omorît un om, cu
bucătăria asta a voastră de la voi!
Cineva din direcţiunea restaurantului: În primul rînd, avem o înţelegere cu şefii
dumneavoastră, iar în al doilea, încă nu s-a lămurit dacă bucătăria l-a omorît, sau singur a...
Celălalt căpitan: Asta o lămurim acum, staţi c-o lămurim! Dar ştiţi, am un secret să vă spun, la
toată lumea, şefi sînt mulţi şi cu cine v-aţi înţeles poate că va trebui să vă reînţelegeţi! Aşa...
Deocamdată eu o să fiu căpitanul de-atunci, iar tu, Valea, să fii ăla de l-au împuşcat.
Valea: Şi cine o să fie dumneavoastră?
Celălalt căpitan: Eu, adică în ce sens?
Valea: Păi cum, căpitanul care conduce această reconstituire judiciară; din moment ce
dumneavoastră veţi fi căpitanul care conducea acea reconstituire judiciară, cineva trebuie să
conducă această reconstituire judiciară...
Celălalt căpitan: În primul rînd, Valea, să ştii că-nţeleg, am fost avertizat asupra ta, a umorului
tău nesănătos, iar în al doilea rînd, te rog să încetezi cu bancurile astea răsuflate, acum chiar că
sînt nelalocul lor...
Valea: Păi nici prin cap nu mi-a trecut, ziceam şi eu aşa, să respectăm totul exact...
Celălalt căpitan: Păi bine atunci, hai să ne liniştim, şi-aşa e greu să anchetezi două cazuri în
acelaşi timp, bine?.. Ne liniştim şi fiecare va fi cine spun eu! Eu voi avea două ipostaze...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Adică dumneavoastră veţi
fi, cum ar veni, doi căpitani?..
Celălalt căpitan: Păi da, femeie, cum ar veni... Aşa... Cu ce a început totul?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Cu cîntecul...
Celălalt căpitan: Concret, cu ce cîntec – totul trebuie să fie ca atunci!

Japoneza marcată de soartă se schimonoseşte brusc, de parcă i-ar veni să plîngă, îşi îngustează
ochii, îşi răsfrînge buza de jos spre vîrful nasului, cîntă.
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono:
Căsuţa de ceai, ca o bombonieră,
Se pierdea printre trandafirii înfloriţi.
De pe puntea vasului de luptă englez
A coborît chiar atunci un marinar
El a coborît aici, cum se cuvine
Să-i întîlnească pe marinarii cu faimă
A cerut vin şi o ceaşcă de ceai...

(Cade pe gînduri, a uitat versurile, continuă).

Altceva nu a mai spus nimic.

Iar în colţ o frumoasă japoneză
Fredona ceva de dragoste.
El şi-a amintit de plaiurile natale,
A dat în clocot sîngele marinăresc.
Iar dimineaţa din nou vasul de luptă
A arborat drapelul la comandă.
De ce plîngea atît de amar japoneza,
Şi de ce era atît de vesel marinarul.
Zece ani au zburat ca-ntr-o poveste,
Japoneza îşi creştea băieţelul,
El şi-a holbat copilăreşte ochişorii
Şi a întrebat, dar cine-i tatăl meu?

Celălalt căpitan scrîşneşte din dinţi, dar nu o întrerupe pe japoneza marcată de soartă, îşi şterge
transpiraţia de pe frunte, petele de pe cămaşa lui încep să invadeze, dinspre subţiori, zona
pieptului.

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono:

Drept răspuns frumoasa japoneză,
Frămîntînd cu tandreţe mîna fiului,
Îi răspunse drăgălaşului copil,
Tatăl tău a fost un marinar englez!
Turnaţi-mi deci un vin mai tare,
Cîţi trandafiri înfloresc în grădina mea.
Vinul îmi mai uşurează sufletul,
Eu îl iubesc şi-n ziua de azi!

Japoneza marcată de soartă tace. Toţi tac,

Tac şi ceilalţi, aşteaptă să vadă ce va zice celălalt căpitan.

Celălalt căpitan: Aţi terminat?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Am terminat...
Celălalt căpitan: Şi pe urmă?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Pe urmă a venit Ghennadii
Anan’ici...

Japoneza marcată de soartă arată din cap spre pe cineva din direcţiunea restaurantului.

Cineva din direcţiunea restaurantului: Eu am venit, am spus că...

Celălalt căpitan: Aşa, de unde aţi venit?
Cineva din direcţiunea restaurantului: Am venit de la bucătărie, am spus...
Celălalt căpitan: Aşa, păi atunci haideţi, duceţi-vă la bucătărie, ieşiţi de acolo, veniţi încoace şi
spuneţi, doar am zis că totul trebuie să fie ca atunci!
Cineva din direcţiunea restaurantului: Zău, chiar trebuie să ne formalizăm aşa..?
Celălalt căpitan: Ne faceţi să aşteptăm!

Cineva din direcţunea restaurantului pleacă la bucătărie, se întoarce imediat.

Cineva din direcţiunea restaurantului: Am venit... şi am spus că e timpul să ne deschidem şi

că, în măsura în care e posibil, vă rog să vă grăbiţi...
Celălalt căpitan: Mai departe...
Cineva din direcţiunea restaurantului: Mai departe am plecat... să plec?
Celălalt căpitan: Nu e cazul! Staţi aici, dar ca şi cînd aţi fi plecat... aşa, şi cînd aţi plecat v-aţi
apucat să pregătiţi peştele?
Cineva din direcţiunea restaurantului: Eu am plecat şi m-am apucat să scriu hîrtii, eu nu
gătesc, de gătit gătesc bucătarii, de servit servesc chelnerii, iar eu sînt manager...
Celălalt căpitan: Aşa, acum haideţi să lăsăm deoparte cimiliturile, bine?! Eu am pus o întrebare
–
– cînd a început pregătirea peştelui otrăvit?

Toţi tac îndelung, se tem să-i răspundă celuilalt căpitan, care e atît de aspru, fiindcă să răspunzi
înseamnă să fii de acord că peştele era într-adevăr otrăvit şi i-a fost servit căpitanului special
pentru a-l otrăvi.

Celălalt căpitan: Vă întreb din nou – cînd şi cine a început să pregătească peştele otrăvit?!
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Pregătirea a început cînd
s-a dat comanda – noi aşa facem – nimic nu se pregăteşte din timp! Aici nu-i McDonald’s! La noi
oamenii întîi vin, apoi vor să mănînce şi comandă!.. Căpitanul vostru a comandat şi Vasea a
început să-l gătească...
Bucătarul Vasea: Eu n-am gătit, adică am gătit, dar eu trebuie să gătesc, eu gătesc totul – uite
carnetul meu de sănătate, am categoria întîi, la mine întotdeauna scapă toţi cu viaţă... Eu gătesc
chiar şi acasă, călesc dovleceii cu carne şi cu maioneză, am două fiice, au şi ele, oricum, nevoie
de un tată, mănîncă şi ele şi sînt în viaţă, cea mică are gastrită, dar asta nu din cauza mîncării
mele – a înghiţit în clasa a treia o insignă, o insignă rotundă, din punga de chipsuri cu brînză ... A
înghiţit-o împreună cu un chips, avem şi adeverinţă...
Celălalt căpitan: Aşa, acum, Vasea, o să te rog să taci un pic! Bucătarul Vasea... a pregătit...
Aşa, ca să nu ne încurcăm, prin urmare peştele nu era încă pregătit, da? S-a cîntat cîntecul,
dumneavoastră v-aţi dus să scrieţi... Dumneavoastră ce-aţi scris?
Valea: Haikuuri...
Celălalt căpitan: Valea, taci te rog, doar te-am rugat! Ce aţi scris?
Cineva din direcţiunea restaurantului: Păi, dările mele de seamă, chestii dintr-astea...
Celălalt căpitan: Şi n-aţi mai venit în sală?
Cineva din direcţiunea restaurantului: Nu... în sală nu...
Celălalt căpitan: Aşa, şi cum s-a trecut la preluarea comenzii
Verhuşkin: De la mine s-a trecut...
Celălalt căpitan: Aşa, cu dumneavoastră care-i treaba?
Verhuşkin: Eu l-am omorît pe colegul meu de clasă, Kaliov, Slavka, începusem să povestesc
cum s-a întîmplat, la cealaltă reconstituire judiciară, imediat după cîntec... mai exact după ce ne-
a grăbit ăsta şi am început reconstituirea...
Celălalt căpitan: Aşa...
Verhuşkin: ...reconstituirea judiciară. Începusem să povestesc, să depun mărturie despre Cal şi
felul în care l-am...
Celălalt căpitan: Aşa...
Verhuşkin: A, da! Spuneam că asta era porecla lui, Calul, căpitanul ăla mă întrebase ce cal, şi
începusem să-i explic că asta era porecla lui... Noi... de cîte ori venea la ore un profesor nou,
întotdeauna citea catalogul şi se încurca, zicea: „Astăzi tema pentru acasă o să ne-o spună...”
Verhuşkin face o mutră severă: parodiază probabil intonaţia şi gesturile profesorului.

Verhuşkin:... toţi aşteptau în tensiune, iar el, mai ales profa de biologie, o lungea aşa, mult de
tot, după care – „La tablă o să răspundă .... Kaliov!” Şi rîdeam cu toţii în hohote, şi-aşa am
început să-i spunem Calul... Da...
Celălalt căpitan: Aşa, de ce ne povestiţi nouă acum toate astea?
Verhuşkin: Păi, cum, n-aţi spus dumneavoastră că vreţi totul, cum ar veni, exact...
Celălalt căpitan: Aşa, totul exact... dar mai concret vă rog, bine? Asta dacă nu vreţi să execut
condamnarea înaintea deciziei pe care o va da în cazul dumneavoastră tribunalul! Sper că aţi
înţeles această glumă deloc caraghioasă.
Verhuşkin: Am înţeles-o...
Celălalt căpitan: Aşa, l-aţi omorît, tocmai povesteaţi cum l-aţi omorît, daţi-i drumul...
Verhuşkin: Să povestesc?
Celălalt căpitan: Da!
Verhuşkin: Păi, am povestit cum a început Calul să se lege de mine pe chestia cu sălătoria auto...
iar eu, asta...
Valea: Să nu uiţi ce-ai zis de Olga!
Verhuşkin: A, da! Avem noi una, Olga, care...
Celălalt căpitan: Ce fel de Olga, care Olga?
Verhuşkin: O colegă de-a noastră de clasă, acum le face frezele deputaţilor, încă de cînd eram
mici de tot, eu şi cu Slavka...
Celălalt căpitan: Care Slavka?...
Verhuşkin: Păi tot cu ăla, pe care l-am omorît!
Celălalt căpitan: Aşa, şi...
Verhuşkin: Da, păi noi alergam peste tot după Olga şi o apăram, ne imaginam, ne jucam noi aşa,
cum că ea e o prinţesă preafrumoasă şi o vrăjitoare rea vrea să o închidă într-un copac. Aveam
noi în curtea şcolii un copac, unul enorm, un stejar probabil, aşa, iar diriginta noastră, Svetlana
Iurievna, noi ne închipuiam că ea e Gertruda, zîna cea rea Gertruda, şi vrea s-o închidă pe Olka
în stejarul ăla, şi alergam după Olka peste tot unde se plimba, o apăram de toţi, mai ales de
Svetlana Iurievna, adică, după noi, de Gertruda!.. Pe urmă, a, ne-am şi bătut o dată din cauza ei,
mă rog, asta cînd eram deja ceva mai mari, mai exact eu m-am bătut, iar ăia începuseră să mă
pocnească pe bune, iar Slavka mi-a luat apărarea şi le-a tras ălora o cafteală, de fapt el mă salva
întotdeauna din asemenea situaţii...
Celălalt căpitan: Aşa, haideţi vă rog, mai concret, cum l-aţi omorît, cum aţi povestit atunci şi ce
aţi spus, să ne întoarcem la subiect, la urma urmei! Cum l-aţi omorît?!
Verhuşkin: Aşa, păi, Slavka a luat-o spre tejghea, hai du-te...

Valea sare-n picioare, se duce spre tejghea. Japoneza marcată de soartă îl întrece, se pune în
spatele tejghelei.

Verhuşkin: El s-a apropiat de ea, i-a zis ceva, eu am scos pistolul...

Celălalt căpitan: Cum, el mergea pur şi simplu cu spatele şi dumneavoastră l-aţi...
Verhuşkin: Păi nu – că noi ne certasem înainte, el se legase de mine, ba chiar şi de Olga...
Celălalt căpitan: Gata! E clar, v-aţi certat, el s-a dus, şi dumneavoastră?..
Verhuşkin: Păi chiar eu îi spusesem să se ducă, i-am zis, hai să ieşim, să ne lămurim! Abia
făcuse cîţiva paşi, şi eu ... pac-pac... de cîteva ori... în ceafă...
Celălalt căpitan: Arătaţi-mi de la ce distanţă.
Verhuşkin: Păi, uite, ceva cam de genul ăsta...

Verhuşkin se scoală de la masă, se îndepărtează la aceeaşi distanţă ca şi în momentul

împuşcăturilor fatale de la aniversarea absolvirii. Celălalt căpitan arată spre Valea.

Celălalt căpitan: Aşa, el stă corect?

Verhuşkin: Da, păi noi am mai făcut cu el un şnur dintr-ăsta data trecută...
Celălalt căpitan: Concret!
Verhuşkin: Da, Calul stătea aşa, după împuşcături a căzut pe tejghea, iar după aia a alunecat pe
duşumea... numai că noi atunci n-am ajuns pînă la momentul ăsta!
Celălalt căpitan: Dar pînă unde aţi ajuns?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Noi ajunsesem pînă la
„Miser...”
Celălalt căpitan: Pînă la ce mizer...?
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Pînă la al meu, în sens că
el, ăsta de-a fost împuşcat, mie mi-a spus „miser...”, după care a fost împuşcat: „miser” şi a
murit, şi căpitanul vostru, adică ălălalt, tot „miser” a spus şi el şi a murit...
Celălalt căpitan: Aşa, stop, pînă la miser unde a stat căpitanul?
Toţi: La masă!
Celălalt căpitan: Aşa...

Celălalt căpitan se aşează la masă.

Celălalt căpitan: Şi ce făcea?

Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Mînca peşte!
Verhuşkin: Da, şi ţipa...
Celălalt căpitan: La cine?
Sergentul: El, de fapt, era nemulţumit de situaţia social-civică... îşi exprima nemulţumirea...
Celălalt căpitan: Adică ce, critica guvernul?
Sergentul: A nu, deşi, cum ar veni, zicea de avocaţii din ziua de azi, de fotbal...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: De transportul în comun...
Femeia sublocotenent: Adevărul e că omul ajunsese la limită, era turbat şi a spus tot..
Valea: De fapt era mai mult vorba despre problemele intergeneraţionale... mînca peşte şi
polemiza...
Bucătarul Vasea: Eu l-am pregătit ca de obicei, adică, mă rog, sigur că e un soi de peşte
neobişnuit, în Japonia se pescuieşte o dată pe an, la o anumită sărbătoare de-a lor, şi se pregăteşte
şi se mănîncă după un ritual anume – e o delicatesă, şi eu ştiu foarte bine cum trebuie gătit, şi noi
am mai avut o asemenea comandă, şi totul s-a terminat cît se poate de bine! Eu habar n-aveam
pentru cine-l gătesc şi cum se va termina toată povestea, dacă ştiam –căleam şi eu nişte macrou
cu vinete, nimeni nu l-ar fi deosebit de căcatul ăla!..

Căpitanului începe să i se zbată ochiul drept, el se întoarce cu faţa spre perete, fiindcă nu mai e
capabil nici măcar să strige la bucătar să-i tacă fleanca. Vasea îşi scoate boneta, roşeşte,
boceşte de i se zguduie burta masivă. Vasea ştie că va fi cel puţin dat afară din servici, dacă nu
şi băgat la puşcărie, fiindcă trebuie – chiar dacă restaurantul dă mită şi reuşeşte să scape –,
oricum trebuie ca cineva să fie pedepsit. Plînge şi femeia sublocotenent, amintindu-şi de
bucuriile nevinovate
pe care le împărtăşea cu căpitanul intoxicat. Ea ştie că e puţin probabil să mai practice cu noul,
tînărul căpitan, acelaşi gen de relax – femeia sublocotenent nu mai e deloc tînără, dar căpitanul
Şnurov era om cu fantezie şi îi plăceau femeile vîrstnice în uniformă. Dealtfel, în adîncul
sufletului, femeia sublocotenent speră că cel puţin peste şase luni, cînd colegii se vor obişnui
unul cu altul, şi cînd celălalt căpitan se va fi săturat de tot, s-ar putea ca el să fie totuşi de acord
şi cu o asemenea variantă. Datorită acestei previziuni, femeia sublocotenent nu plînge cu
disperare, ci aşa, matern, discret. Se smiorcăie încetişor şi japoneza marcată de soartă, fiindcă
ea interpretează rolul japonezei marcată de soartă şi un antrenament în plus n-are ce să-i strice.
Nu plînge, dar e foarte nervos cineva din direcţiunea restaurantului. El îşi face socoteala cît va
mai trebui să plătească pentru ca unitatea să fie lăsată în pace, şi pe cine să angajeze pe postul
lui Vasea, care va trebui, mai mult decît probabil, sacrificat. Nu plîng şi perfect liniştiţi sînt doar
Valea şi sergentul Seva. Ei aşteaptă să se termine o dată totul ca să se poată duce să-şi rezolve
treburile, deşi nici unul nici celălalt n-au cine ştie ce treburi.

Valea: Se spune că tot ce-i japonez, mă rog, tot ce-i oriental, e relaxant...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Păi chiar e relaxant, ştii ce
de lume se relaxează aici peste zi, şi serile, nici nu mai prea găseşti loc! Trebuie să ai rezervare,
să rezervi o măsuţă, da!.. Şi, culmea, toţi şi-au făcut mîna şi mănîncă cu beţişoarele de parc-ar fi
linguri! Nimeni nu cere furculiţă!..

Celălalt căpitan se strîmbă la cuvintele japonezei marcate de soartă, arată din cap spre kimono-
ul ei.

Celălalt căpitan: N-o să mai mir dacă în curînd se va permite să umbli în cearceaf dintr-ăsta pe
stradă! Uite cît s-a construit! Dar cu ce e neaoş, de-al nostru, ce facem, aruncăm totul la gunoi?!
Unde poţi să mănînci blinele şi plăcinte, unde?! Ce fac dacă vreau să mă relaxez aşa, ca pe la noi,
la modul naţional? Ni se vîră pe gît apucăturile altora! S-au uitat toate tradiţiile naţionale,
culturile proprii, da!.. În schimb Japonia o găseşti la fitece colţ...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: I-auzi, păi cu ce te
deranjează japonezii?! Te-mpiedică să te relaxezi, sau cum, n-am înţeles? Relaxează-te! Oricum
la noi toate ies ca la noi, cum a fost şi cu peştele ăsta al lor! Cu toate e la fel! Noi avem propriile
noastre concepţii despre relaxare, şi nimeni n-o să ne poată vîrî pe gît altceva. Degeaba-ţi faci
griji!.. Ideea naţională nu va avea deloc de suferit!..
Celălalt căpitan: A, mi se rupe, fie şi-aşa... parc-am făcut tot ce trebuie...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Mi se rupe, exact! El
probabil la asta se referea, asta voia să zică, mi se rupe, dacă a zis „miser”... mi se rupe, probabil
că i se rupea de tot!...
Celălalt căpitan: Foarte bine c-a zis...
Lucrătorul de la restaurant – o femeie căruntă, băută, în kimono: Doar că n-a mai apucat să
i se rupă de nimic... l-a omorît... s-a relaxat colegul lui de şcoală!..

Restaurantul cu bucătărie japoneză. La o măsuţă – un bărbat cu barbă bea suc, se uită peste
nişte hîrtii. De măsuţă se apropie celălalt bărbat.

Celălalt bărbat: Salut!

Bărbatul cu barbă: Bună, dragul meu!

Celălalt bărbat se aşează, cheamă chelnerul.

Bărbatul cu barbă: O clipă, bine, să termin de citit aici, comandă şi tu ceva pînă atunci...
Celălalt bărbat: Păi eu nu prea vreau nimic, tu iei ceva?
Bărbatul cu barbă: Ceva dulce...
Celălalt bărbat: Dar de băut?
Bărbatul cu barbă: Păi mi-am luat ...
Celălalt bărbat: Şi asta-i tot?
Bărbatul cu barbă: Da...

Celălalt bărbat i se adresează ospătarului.

Celălalt bărbat: Fiţi drăguţ, un suc proaspăt stors de grapefruit şi portocală, aşa... şi un desert...
ce aveţi, n-am chef să citesc, spuneţi-mi dumneavoastră...
Ospătarul: Avem deserturi din bucătăria japoneză, chineză, europeană, din care doriţi?
Celălalt bărbat: Păi din cea europeană ce aveţi?
Ospătarul: Tort de mac....
Celălalt bărbat: Şi-atît?
Ospătarul: Atît.
Celălalt bărbat: Atunci un tort de mac şi atît... şi să faceţi totodată şi socoteala, vă rog...
Ospătarul: Bine

Ospătarul pleacă, bărbatul cu barbă adună filele într-un dosar.

Celălalt bărbat: Ei, ce zici?

Bărbatul cu barbă: Păi, merge... merge... putem începe filmările, dar am să te rog în scena aia,
unde tatăl plînge pe cadavrului fiicei sale – asta e revistă, înţelegi, ai scris un monolog de teatru
de revistă...
Celălalt bărbat: Nu, de ce...
Bărbatul cu barbă: Stai, dragul meu, ascultă-mă pînă la capăt... doar n-am zis că asta e rău, da,
ai scris un monolog de revistă, dar nu-i un monologul rău – este un bun monolog de revistă,
poate să rămînă, dar mai trebuie lucrat... Uite, spre exemplu, tu unde l-ai pus să stea cu cadavrul
ăla?..
Celălalt bărbat: Pe marginea autostradei...
Bărbatul cu barbă: Şi ce-i acolo, pădure, sau pe unde sînt?
Celălalt bărbat: Păi, da, pădure, cîmp... Dealtfel ea tocmai ieşise în fugă din pădure cînd a
călcat-o ăla...
Bărbatul cu barbă: Păi atunci uite, cînd tatăl găseşte cadavrul ăsta călcat, îşi spune monologul,
bine, plînge, şi aici se poate adăuga ceva, ca să dezvoltăm elementul ăsta de revistă... Hai să
vedem, cine o calcă?..
Celălalt bărbat: Adică cine o calcă cu maşina?
Bărbatul cu barbă: Păi da, cine e el?
Celălalt bărbat: Păi asta n-are importanţă pentru scenariu, doar ai văzut şi tu, este un şofer
oarecare, care a călcat-o aşa, aiurea, pentru noi important este că ea moare... tatăl a găsit-o, a
iertat-o, totul ar trebui să fie bine, iar ea moare atît de aberant...
Bărbatul cu barbă: Mă rog, asta e clar... Eu altceva îţi spun... Asta e! Ia fă tu ca şi el...
personajul ăsta aberant, întîmplător, adică şoferul, fă-l şi pe el... fă-l moderatorul unei emisiuni
de succes, ştiu eu, gen „Roata Norocului”, ce zici?!
Celălalt bărbat: Moderator?! Păi cum o să ne...
Bărbatul cu barbă: Păi stai să vezi, el este moderatorul unui show de televiziune cu mare
popularitate, o calcă pe fetiţa asta, şi în timp ce tatăl îşi spune monologul deasupra cadavrului,
tu-l faci şi pe ăsta să zică ceva, lasă-l să zică, uite, în ce chestie a intrat, că el se ducea la grădină,
la casa de vară, fiindcă l-a bătut nevastă-sa la cap că uite, s-a copt zmeura, da! Că trebuie culeasă
zmeura de la casa de vară, iar între timp, poc, na poftim!

Rîde, soarbe un pic de suc din pahar, de masă se apropie ospătarul cu ce s-a comandat şi cu
nota.

Bărbatul cu barbă: Sau se mai poate şi altfel, că amîndoi se căinează, ăsta cu fiică-sa, ăla cu
fructele, iar între timp maşinile, maşinile care trec pe acolo, se opresc, soseşte curînd şi miliţia,
adică începe ancheta, da, iar oamenii care-s în trecere pe-acolo îl recunosc pe moderatorul ăsta şi
îi cer autografe, adică, vezi tu, cum ar veni, tatăl e disperat, iar moderatorul le povesteşte
gaborilor ce şi cum şi, în acelaşi timp, le dă autografe admiratorilor de pe autostradă! Ei, ce zici?!
Nu-i aşa c-a prins viaţă scena?
Celălalt bărbat: Păi, ştiu şi eu, trebuie să mă uit...
Bărbatul cu barbă: Păi să te uiţi, chiar să te uiţi, bine?
Celălalt bărbat: Bine...
Bărbatul cu barbă: Şi fă-o, fă-o, dragul meu, crede-mă că e nevoie, eu ca regizor văd mai clar,
înţelegi, fiindcă acolo unde el plînge singur, păi acolo nu-i despre nimic, înţelegi, eu ce filmez?..
Doar n-o să ţin camera numai pe cadavru, înţelegi...
Celălalt bărbat: Bine...
Bărbatul cu barbă: Păi foarte bine atunci...
Celălalt bărbat: Ascultă, mai am o idee... am început chiar să o schiţez...
Bărbatul cu barbă: Zi...
Celălalt bărbat: Cum ar veni e de film, dar poate fi lungită şi de-un serial... Adică, cum e mai
bine...
Bărbatul cu barbă: Bine, şi despre ce e?
Celălalt bărbat: Păi despre un băiat, de fapt nu mai e chiar un băiat, are în jur de treizeci, adică
aici se mai adaugă şi problema vîrstei de mijloc...
Bărbatul cu barbă: Şi...
Celălalt bărbat: Aşa, deci în centru este băiatul ăsta şi poanta mişto e că omul are o slujbă
neobişnuită – el interpretează rolul victimei! Îţi închipui! A aranjat să intre la miliţie, adică e clar
că n-are chef să lucreze undeva serios şi de-aia şi-a ales aşa o meserie, simplă dar cu încărcătura
asta ciudată, el interpretează rolurile de victimă în timpul reconstituirilor judiciare, adică atunci
cînd vreunul a fost mătrăşit, kilărit, se face o reconstituire, criminalul este luat, dus la locul
crimei şi rugat să arate totul cum a fost, cum a kilărit, a violat, şi toate astea sînt filmate cu o
cameră video, cum ar veni pentru a compara mărturia lui cu realitatea, adică pentru a stabili exact
cine ce-a făcut, fiindcă, de fapt, el poate fi şi nevinovat, sau să ascundă ceva, iar în timpul
reconstituirii judiciare toate se aşează cumva la locul lor...
Bărbatul cu barbă: Apropo, aici, nu ştiu dacă nu chiar la măsuţa asta, a fost nu demult mătrăşit
unul...
Celălalt bărbat: Zău?
Bărbatul cu barbă: Mă rog, nu contează... bine, păi atunci, băiatul ăsta, ce-i cu el?
Celălalt bărbat: Păi băiatul ăsta, în timpul reconstituirilor ăstora – e victima, adică interpretează
rolul oricărei victime... de fapt cel mai adesea interpretează pur şi simplu un cadavru...
Bărbatul cu barbă: Ia stai, e interesant, dar cum, există aşa o meserie...
Celălalt bărbat: Păi ce contează, dacă există sau nu – dacă se fac reconstituri, înseamnă că
trebuie să existe şi oameni dintr-ăştia...
Bărbatul cu barbă: Ia sta, ia stai, ia stai... Povestea-i mişto, are cîrlig, dar îi mai trebuie ceva, în
primul rînd să fie lume în jurul lui...
Celălalt bărbat: Păi are şi el, acolo, tată, mamă, şi pe urmă situaţiile în sine, cazurile astea, cum
ar veni, crimele, şi el, cu gîndurile lui şi, pe de altă parte, nu-i nimic plicticos, fiindcă vezi o
crimă... Nimeni nu-l înţelege...
Bărbatul cu barbă: Ei nu, asta-i o tîmpenie, toţi îl înţeleg, parcă mai e cineva neînţeles acum –
s-au dus timpurile alea, toţi înţeleg totul perfect! Dar îi trebuie un şpil, înţelegi, doar cu faptul că
e leneş, deştept, haios, nu mai uimeşti pe nimeni în ziua de azi, acum vezi la tot pasul dintr-ăştia
– uită-te şi tu – producătorii noştri, actorii, păi toţi sînt aşa, adică şi-au inventat nişte meserii,
nimeni nu se pricepe la nimic, pula mea, şi n-or să aibă nici un chef să filmeze un film despre ei
înşişi aşa cum sînt, e nevoie de un şpil, adică tembelul ăsta trebuie romanţat cumva...
Celălalt bărbat: Bine, dar dacă se teme...
Bărbatul cu barbă: De ce?
Celălalt bărbat: Se teme să nu devină cu adevărat victimă, se teme să moară, şi de aceea... de
aceea ia hotărîrea... Asta era! Ca un vaccin – se introduce într-o formă uşoară chestia de care nu
vrei să te îmbolnăveşti... De aia şi-a ales el munca asta. El interpretează rolurile de victimă în
timpul reconstituirilor... da... le interpretează... se vaccinează, în formă uşoară... pentru a scăpa
de...
Bărbatul cu barbă: Moarte!
Celălalt bărbat: Genial!
Bărbatul cu barbă: Ia stai - ia stai, hai să vedem.... da-da-da... Da...

Bărbatul cu barbă se apucă de cap, încercînd să-şi inoculeze vreun gînd, celălalt bărbat muşcă
din tortul de mac.

Bărbatul cu barbă: Stop! Asta era! E perfect! Va fi un film, un lung-metraj de două ore, şi iată
ce vom mai adăuga aici – un tînăr ginecolog, munceşte, îi e scîrbă de tot, nimic nu-i face plăcere,
dar munceşte, munceşte... Şi iată că spre sfîrşitul unei zilei de lucru... A da, e vară, cald, foarte
cald, ard pădurile şi straturile de turbă, oraşul e acoperit de smog, şi chiar la sfîrşitul zilei de
lucru vin unii la el cu o boschetăriţă, o boschetăriţă beată pulbere, arsă total – în timp ce dormea,
tovarăşii ei bieţi i-au îndesat în vagin nişte conuri! Conuri de brad! Îţi închipuit, numai că de
băgat le-au băgat ei, dar să le scoată n-au mai putut – fiindcă un con, dacă-l bagi, nu mai iese, ca
un bec din gură... Şi iată că ea, beată, murdară, e pusă pe scaun, iar el, tînăr, frumos, e nevoit să
bage mîna şi să scoată conurile alea! Şi atunci, cînd tocmai scoate încă un con, ea trage un pîrţ!
Îţi închipui, el îşi retrage brusc faţa de la vaginul ei, ca să nu simtă mirosul, şi se loveşte cu capul
de cerceveaua deschisă a unei ferestre, geamul se sparge, totul zboară în capul lui, el se taie, îţi
imaginezi, ia zi? Ce poveste! O introducem neapărat...
Celălalt bărbat: Unde?
Bărbatul cu barbă: În scenariul tău... Mai exact într-al nostru, mă rog, o să trecem acolo că am
colaborat şi eu...
Celălalt bărbat: Şi cum se pupă poveştile asta?..
Bărbatul cu barbă: Las’ că se rezolvă... pe peliculă totul se pupă, acum important e să introduci
povestea asta şi să-l scrii – cu cît îl scrii mai repede, cu atît îi dăm drumul mai repede, ai înţeles?
Celălalt bărbat: Şi crezi că o să-l aprobe, n-or să se lege de scena asta? Boschetăriţa... vaginul...
Bărbatul cu barbă: N-or să se lege, las’ că ştiu eu s-o apăr! Asta, înţelegi – povestea asta eu am
inventat-o demult! Şi aşteptam o ocazie!.. Fiindcă povestea e super, nu-i aşa?! Regizorul...
înţelegi...
nu ştiu dacă înţelegi... regizorul trebuie să inventeze şi el ceva, nu doar să filmeze, înţelegi?!
Altfel nu-i regizor decît cu numele! Altfel e un laş şi n-are dreptul la nimic... Eu am auzit-o
cîndva de mult, pe urmă am inventat-o... nu, e super, trebuie neapărat introdusă!..
Celălalt bărbat: Mă rog, dacă zici tu...
Bărbatul cu barbă: Păi bine atunci, dragul meu, fug, am un casting, fiindcă m-am lipit şi eu,
peste o lună filmez un serial istoric, despre decembrişti – acum, sigur, e o chestie comercială, ăia
m-au rugat să accentuez linia homosexualităţii... Mi-au zis să fac aşa, o peltea, dar asta e – se
plăteşte bine, de ce nu la urma urmei... Tu mai stai?
Celălalt bărbat: Păi nu, mă duc şi eu.
Bărbatul cu barbă: Păi bine atunci, şi fii atent că ăla, adică victima aia, trebuie să aibă şi el o
dragoste acolo, trebuie neapărat să se îndrăgostească de cineva! Asta era! Cel mai bine ar fi să se
îndrăgostească de o criminală, sau de o victimă! De o victimă adevărată, pe care o laşi să
supravieţuiască!

Celălalt bărbat pune banii pe masă, bărbatul cu barbă adună hîrtiile în servietă.

Bărbatul cu barbă: În schimb el trebuie neapărat să moară, la sfîrşit el moare, da, fiindcă altfel
ăştia-s capabili să nu aprobe scenariul, să nu înţeleagă, dacă îl lăsăm în viaţă... Îţi imaginezi, ce
final tare – e în curs o nouă reconstituire, numai că victima este interpretată acum de alt băiat, un
altul i-a luat locul!..
Celălalt bărbat: Ce dulcegărie...
Bărbatul cu barbă: Ţi se pare? Mie mi se pare mişto, mai ales că e şi un simbol, că o dată cu el
n-a murit nimic, şi-acum un altul va...
Celălalt bărbat: Eu de plăcintă ziceam, cică e de mac...
Bărbatul cu barbă: Păi tu ce credeai, ăştia n-au decît firmă de restaurant – de fapt nu-i decît o cafenea
ordinară, cu tentă exotic-orientală, dar cu pretenţii – mamă-mamă, de aia au şi preţurile astea babane, da, şi pe
deasupra nici n-au cine ştie ce ofertă, cum s-au mai aranjat cu toţii...

Bărbaţii pleacă din restaurant. Sfîrşitul.