Cauza KORBELY împotriva Ungariei

hotărârea din 19 septembrie 2008

-rezumat-

Reclamantul János Korbely a susţinut că a fost condamnat şi a primit o pedeapsă pentru

săvârşirea unei infracţiuni care nu exista la vremea producerii faptelor. Acesta a invocat art. 7 din convenţie.
În fapt:
Reclamantul era ofiţer în retragere. În 1994 a fost acuzat de participarea la reprimarea revoltei din
Tata în timpul revoluţiei din 1956. A fost acuzat pentru fapta de a fi comandat în calitate de căpitan un
detaşament de cincisprezece soldaţi în misiunea de a redobândi controlul asupra clădirii departamentului de
poliţie care fusese ocupată de către insurgenţi şi pentru că a împuşcat şi a ordonat oamenilor săi să împuşte
civili. Mai multe persoane au fost ucise sau au fost rănite în acel incident care, potrivit constatărilor
instanţelor interne, a fost declanşat când unul dintre insurgenţi a scos un pistol deşi i se spusese să nu pună
mâna pe armă. Iniţial instanţa a încetat procedurile penale motivat de faptul că infracţiunile cu privire la care
fusese acuzat reclamantul constituiau mai degrabă infracţiunile de omor şi instigare la omor decât crime
împotriva umanităţii, astfel încât intervenise prescripţia. Cu toate acestea, reclamantul a fost condamnat în
cele din urmă în temeiul art. 3 alin. (1) din Convenţia de la Geneva din 1949 privind crimele împotriva
umanităţii pentru omor multiplu şi condamnat la cinci ani de închisoare. El a executat o parte din pedeapsă
şi a fost eliberat condiţionat. In faţa Curţii a invocat faptul că a fost condamnat în temeiul unei legi care nu
prevedea ca fiind infracţiune la momentul respectiv fapta pe care el a comis-o.
În drept:
De vreme ce Convenţiile de la Geneva satisfăceau criteriul accesibilităţii, Curtea a verificat
îndeplinirea criteriului previ-zibilităţii analizand:
(a) Dacă acţiunile reclamantului puteau avea semnificaţia unei crime împotriva umanităţii: Deşi
uciderea în sensul art. 3 putea constitui o bază pentru condamnarea pentru crime împotriva umanităţii
comise în 1956, era necesară întrunirea şi a altor elemente. Acestea derivau nu din art. 3, ci din dreptul
internaţional - elemente inerente noţiunii de crimă împotriva umanităţii la acel moment. Unele dintre acestea
apăreau ca fiind relevante, în special cerinţa ca respectivele infracţiuni să nu reprezinte un act izolat şi
sporadic, ci să facă parte din „activitatea sau politica statului" sau dintr-un atac sistematic şi pe scară largă
îndreptat împotriva populaţiei civile. Cu toate acestea, instanţele interne s-au limitat la a analiza dacă
insurgenţii intră sub protecţia art. 3 şi nu au examinat mai departe dacă uciderea întrunea criteriile
suplimentare necesare pentru a constitui o crimă împotriva umanităţii şi în special dacă era văzută ca făcând
parte dintr-un atac sistematic şi pe scară largă îndreptat împotriva populaţiei civile. Deşi Curtea Supremă a
constatat că autorităţile centrale au declanşat în mod efectiv războiul împotriva populaţiei civile, nu a
analizat dacă faptele reclamantului puteau fi privite ca făcând parte din această politică a statului. In acest fel
a rămas deschisă chestiunea dacă elementele constitutive ale infracţiunii de crimă împotriva umanităţii au
fost întrunite în cauza reclamantului.
(b) Dacă se putea spune în mod rezonabil că victima nu a fost activă în cadrul ostilităţilor:
Condamnarea reclamantului a fost bazată pe constatarea că una dintre victime era un necombatant în sensul
art. 3. Acea prevedere extindea protecţia asupra persoanelor care nu luau parte în mod activ la ostilităţi,
inclusiv asupra membrilor forţelor armate care depuseseră armele. Decedatul fusese în mod clar activ în
ostilităţi, întrucât era liderul unui grup armat de insurgenţi angajaţi în acte de violenţă, care au preluat
controlul asupra clădirii poliţiei şi au confiscat armele poliţiştilor. Prin urmare, problema care se punea era
aceea dacă el depusese armele. Instanţele interne au constatat că a transportat în secret un pistol şi nu şi-a
arătat în mod clar şi neechivoc intenţia de a se preda. în schimb, s-a angajat într-o discuţie aprinsă cu
reclamantul înainte de a scoate pistolul cu intenţii necunoscute. S-a stabilit în mod clar că în cursul acestei
acţiuni a fost împuşcat.
 Prin urmare, nu s-a demonstrat că era previzibil faptul că actele reclamantului constituiau o crimă
împotriva umanităţii potrivit dreptului internaţional. Drept urmare, a existat o încălcare a articolului 7 al
Convenției.