C.R. c.

REGATULUI UNIT
Tema art. 7 CEDO

Situatia de fapt:
Născut în 1952 şi de naţionalitate britanică, dl C.R. trăieşte la Leicester. După mai mulţi ani
de probleme conjugale, soţia sa părăseşte domiciliul conjugal. La 12 noiembrie 1989,
petitionarul intră cu forţa la părinţii acesteia şi încearcă să aibă un raport sexual cu ea,
împotriva voinţei sale.
El este inculpat pentru tentativă de viol şi violenţe verbale.
Dreptul intern:
La proces, în faţa Crown Court din Leicester, la 30 iulie 1990, apărarea susţine că în drept nu
este posibil ca un bărbat să-şi violeze soţia. Aceasta invocă teza enunţată de Sir Matthew
Hale în 1736 potrivit căreia, căsătorindu-se, o femeie consimte în general să aibă relaţii
sexuale cu soţul său. Judecătorul Owen examinează mai multe excepţii care s-au degajat în
common law de la această regulă în cursul ultimilor cincizeci de ani şi apreciază că, deoarece
între soţi există un acord tacit, potrivit căruia căsătoria lor a luat sfârşit, iar sofia întrerupsese
viaţa comună şi indicase clar petiţionarului că nu mai era de acord să aibă relaţii sexuale cu
acesta, în cazul de faţă se aplică două din imunităţile consacrate de jurisprudenţă. Atunci,
petiţionarul se recunoaşte vinovat de două din capetele de acuzare şi este condamnat la trei
ani de închisoare.
El introduce apel în faţa Court of Appeal care i-l respinge în unanimitate la 14 martie 1991;
apoi petiţionarul formulează recurs în faţa Camerei Lorzilor, care, la 23 octombrie 1991,
confirmă în unanimitate hotărârea Curţii de apel. Lord Keith of Kinkel arată că dreptul de
common law poate şi trebuie să evolueze pentru a reflecta schimbările survenite în ceea ce
priveşte locul femeii în societate şi instituţia căsătoriei. Common law aduce mai multe
excepţii la teza lui Hale şi nu există raţiuni valabile pentru a nu considera ca inaplicabil în
prezent ansamblul acestei teze. De altfel, art. 1 alin. 1 al legii de modificare din 1976 asupra
delictelor sexuale nu împiedică în nici un fel să se ridice imunitatea conjugală, termenul
„ ilegitim “ care figurează în definiţia dată de această dispoziţie „ violului“ nu înseamnă „în
afara căsătoriei", ci constituie „o simplă redundanţă".
In cererea sa din 31 martie 1992 la Comisie, dl C.R. se plânge de condamnarea sa pentru o
conduită care, în opinia sa, nu constituia o infracţiune penală în momentul săvârşirii faptelor
imputate; el invocă art. 7 din Convenţie.
Hotărârea din 22 noiembrie 1995:
Oricât de clar ar putea fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic, există, în mod
inevitabil, un element de interpretare judiciară şi trebuie elucidate punctele îndoielnice, ca şi
adaptarea la schimbările de situaţie. Art. 7 nu ar putea fi interpretat ca interzicând acest
proces, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi în mod rezonabil
previzibil.
Curtea nu observă nici o raţiune pentru a se demarca de concluzia formulată de Court of
Appeal şi de Camera Lorzilor asupra semnificaţiei cuvântului „ilegitim" la art. 1 § 1 al legii
de modificare din 1976 asupra delictelor sexuale. Deciziile lor nu făceau decât să continue o
tendinţă perceptibilă în evoluţia jurisprudenţei, dezmembrând imunitatea care punea un soţ la
adăpost de urmărirea penală pentru violul asupra soţiei sale. Nu există nici o îndoială în legea
din 12 noiembrie 1989 cu privire la faptul că un soţ care a avut prin forţă raporturi sexuale cu
soţia sa putea fi în diverse împrejurări acuzat de viol. In plus, interpretarea jurisprudenţială
realiza o evoluţie manifestă, coerentă cu substanţa însăşi a infracţiunii, care tindea să trateze,
la modul general, o anumită conduită ca ţinând de infracţiunea de viol. Această evoluţie
constă în faptul că recunoaşterea judiciară a absenţei imunităţii respective constituia din acest
moment o etapă a legii în mod rezonabil previzibilă.
Caracterul, prin esenţă, înjositor al violului este atât de manifest încât rezultatul deciziilor
date de Court of Appeal şi de Camera Lorzilor nu ar putea fi considerat drept contrar
obiectului şi scopului art. 7 din Convenţie sau obiectivelor fundamentale ale acesteia, a căror
esenţă este respectarea demnităţii şi libertăţii umane. In rezumat, nu a existat încălcarea art. 7
alin. 1 (unanimitate).